CONJURAŢIA anti-Eminescu

Prof. Dr. Const. MIU

 125 de ani de la moartea lui EMINESCU

 În cele trei volume câte au apărut până acum, dl  Călin L. Cernăianu*)   îşi propune să facă lumină asupra unei zile din viaţa lui Eminescu – 28 iunie 1883 –, zi care s-a dovedit a fi nefastă, căci este data când acesta, la cererea lui Maiorescu, a fost internat la clinica particulară „Caritas”, situată în Bucureşti, pe strada Plantelor, la numărul 9, investigaţiile mergând până la data morţii poetului nostru nepereche.

În  „Cuvântul înainte” al primului volum, istoricul literar D. Vatamaniuc opinează că se cuvine „cunoaşterea dimensiunii umane a lui Eminescu, despre care ştim prea puţine lucruri şi acelea preluate din memorialistica târzie, în care se fabulează fără măsură…” (I, p. 2). În primul volum, se fac referiri la împrejurările în care a fost internat Eminescu, precum şi la ilegalităţile comise de doctorul Şuţu, în complicitate cu Maiorescu. De reţinut  că sunt mai multe variante ale tot atâtor martori, care ar fi asistat la alienarea poetului. Doctorul Şuţu l-a internat în clinica sa, fără a-i fi fost adusă o cerere scrisă în acest sens. L-a acceptat, fără să i se fi prezentat  „vreun act medical subscris de doi medici” – conform uzanţelor epocii – n.n. ,  Doctorul Şuţu „nu a respectat intervalul maxim în care medicii trebuiau să se pronunţe asupra stării sănătăţii pacientului, semnând aşa-numitul certificat medical după o săptămână de la internare”  şi  „nu a solicitat constituirea unei comisii care să-l examineze pe Eminescu; nu a întocmit <<buletinul unde va scrie cauza admiterii>>.” (I, p. 37). În aşa-zisul certificat medical, se precizează că Eminescu ar fi fost adus la Institutul „Caritatea”  la 28 iunie 1883 de către „Onor Prefectura Capitalei…” (I, p. 38). Autorul cărţii în discuţie se întreabă, pe bună dreptate, „de ce să interneze Prefectura pe Eminescu într-un spital particular, când ştia bine că n-are din ce fonduri să-i achite spitalizarea?” (I, p. 41). Aşa cum reiese din însemnările zilnice ale lui Maiorescu, doctorului Şuţu i-a fost achitată suma de 300 de lei, reprezentând „tariful pentru o lună de internare…” (I, p. 32).

Al doilea volum  reliefează calvarul poetului: de la scoaterea lui Eminescu din clinica doctorului Şuţu şi internarea într-o clinică de lângă Viena, la Döbling, călătoria în Italia şi revenirea în ţară. În legătură cu plecarea lui Eminescu la clinica de lângă Viena, sesizăm două ciudăţenii. Prima este de ordin deontologic : „o dată cu bolnavul transferat trebuia prezentată şi fişa medicală a acestuia, care să cuprindă data internării, diagnosticul pus înaintea transferului, tratamentul aplicat şi rezultatele lui.” (II, p. 33). Cercetând cu atenţie documentele, dl Călin L. Cernăianu precizează: „din stabilimentul din strada Plantelor 9 nu a plecat spre Döbling nici un colţ de hârtie cuprinzând datele medicale referitoare la Eminescu.” (II, p. 33).  A doua ciudăţenie se petrece la 20 octombrie 1883, când Eminescu e condus la Gara de Nord. Prezentă şi ea la plecarea trenului spre Viena (în care se afla Eminescu), fiica mentorului Junimii, Livia, îi va scrie mătuşii de la iaşi, Emilia Humpel, relatându-i că poetul a pronunţat 11 cuvinte, însă ea nu le prezintă ca pe o dovadă certă de alienare. Autorul cărţii avansează ipoteza că între cuvintele reproduse de Livia şi scuipăturile lui Eminescu (spre geamul de unde se vedea stând pe peron Maiorescu) ar fi o legătură: „<<marea domnişoară>> reprezintă o trimitere extrem de exactă, care dovedeşte că Eminescu ştia foarte bine cu cine stă de vorbă (…) <<marele moment>> este legat de persoana lui Maiorescu, care, în acel moment, nu făcea altceva decât să se debaraseze de Eminescu, expediindu-l la Viena, sub pază.” (II, p. 41). În legătură cu sesizarea faptului că Eminescu „scuipa” (a se vedea Episodul de la Gara de Nord, dar şi notiţa făcută de Maiorescu în jurnalul său: „nu m-a recunoscut, vorbind întruna, scuipând în toate părţile” – cf. II, p. 54), dl Călin L. Cernăianu reproduce câteva pasaje  dintr-un studiu a doi medici cunoscuţi în epocă, aceştia descriind formele de manifestare ale bolilor profesionale, prin intoxicaţie cu mercur: „…salivă multă, palpitaţiuni, respiraţiune grea, paliditate la faţă…” (II, p. 54) şi conchide. „Aşadar, toate cele trei simptome prezentate de Bianu şi Glăvan nu numai că se regăsesc în descrierea Liviei, dar reprezintă principalele ei observaţii.” (II, p. 55). Să se reţină că începând din vara anului 1883 şi până la moarte, lui Eminescu i s-a administrat, în trei mari reprize, tratament medicamentos, pe bază de mercur. La Döbling, dr. Obersteiner va sista tratamentul antiluetic, neasumându-şi diagnosticul de sifilis.

Un alt aspect care ridică un mare semn de întrebare este „cine şi sub ce motiv i-a obţinut lui Eminescu paşaport şi viza necesară trecerii graniţei?” (II, p. 56). Plecând de la această întrebare formulată retoric, dl Cernăianu notează: „Ca să obţii un paşaport, trebuia să faci o cerere în acest sens. Eminescu nu a scris şi nu a semnat un atare document (care, dacă totuşi ar exista, ar dovedi o dată în plus că nu era alienat). Iar pentru ca o altă persoană să facă acest demers în numele lui, trebuia să aibă procură, fie să-i fi fost numit tutore, prin sentinţă judecătorească. Eminescu n-a avut nici o clipă tutore, iar procură n-a dat nimănui (în 1883).” (II, p. 56). Acestea sunt formele sub care se putea obţine legal paşaport. Dar cum ne aflăm la Porţile Orientului, nu trebuie să considerăm misterioasă plecarea din ţară a lui Eminescu, spre Viena – cu paşaport sau fără –, pentru că politician versat, Maiorescu a avut cu siguranţă relaţii la Serviciul paşapoarte.

Din scrisoarea mentorului Junimii către sora sa, Emilia, datată 23 ianuarie 1884, transpare planul diabolic al lui Maiorescu. Iată cum comentează dl Cernăianu palnul al aşa-zisului Mecena dâmboviţean: „Din dorinţa de a-l izola pe Eminescu vreme cât mai îndelungată, Maiorescu îi pregătise acestuia <<5-6 săptămâni în pensiune lângă Viena>> (…) Pentru că în Bucureşti apăruse pericolul ca Eminescu să publice în foi aflate sub controlul altor grupuri de interes decât Junimea şi, astfel, să demonstreze că nu e alienat şi să-şi câştige râvnita independenţă materială, care ar fi adus numai necazuri lui Maiorescu – primul constând în obligaţia de a-i înapoia intacte lada cu manuscrise şi biblioteca.” (II, p. 78).

Până şi asupra datei când Eminescu a fost internat la spitalul „Caritas” au existat versiuni. Deşi procesul-verbal al Poliţiei Capitalei este datat 28 iunie 1883, în studiul lui N. Petraşcu (unul din apropiaţii lui Maiorescu), studiu apărut în „Convorbiri literare” se vorbeşte de 8 iulie acelaşi an. Şi-atunci, pe bună dreptate, autorul cărţii de care ne ocupăm, se întreabă: „unde a fost închis Eminescu în cele zece zile scurse, între 28 iunie, data dispariţiei lui, şi 8 iulie?” (III, p. 308).

Una şi aceeaşi persoană, la date diferite (la distanţă de 20 de ani), oferă două versiuni referitoare la acelaşi lucru – studierea creierului poetului, după deces. Dl Cernăianu reproduce două fragmente din două „documente” ale celui mai renumit neurolog, dr. Marinescu. Într-o scrisoare din 1914 către A. C. Cuza (unul din intimii grupării junimiste), savantul semnala existenţa unei meningite la creierul lui Eminescu, iar într-un articol din 1934 („Geniul şi nebunia lui Eminescu”, reprodus în facsimil de către dl Cernăianu) nu se mai aminteşte de aşa ceva, doar că fiindu-i adus după două zile de la decesul lui Eminescu şi fiind într-o avansată stare de putrefacţie, din cauza căldurii, creierul nu a mai putut fi cercetat (cf. III, p. 65-76). Povestea cu infirmiera care ar fi lăsat recipientul în care se afla creierul poetului pe pervazul unei ferestre şi că fiind cald s-ar fi deteriorat – este o altă gogoriţă care a circulat în epocă. Ne putem întreba, la rândul nostru, cine a fost cel care a încredinţat creierul poetului unei biete infirmiere, ca să fie adus de la locul unde s-a efectuat necropsia, la institutul unde lucra dr. Marinescu? De ce abia după două zile de la deces i-a fost adus creierul spre cercetare şi nu imediat ce s-a decis necropsia? Să fie oare acelaşi Maiorescu cel care a „dirijat” totul din umbră?

În alt loc al volumului al III-lea, dl Călin L. Cernăianu dovedeşte (pe baza „documentelor” reproduse în facsimil) că Maiorescu a dorit cu orice preţ să-l compromită pe Matei, fratele lui Eminescu. Într-o scrisoare din 1895, Matei îi solicită magistrului returnarea bibliotecii care a rămas la acesta, după moartea poetului. Maiorescu notează pe colţul scrisorii că „în urma morţii lui Eminescu nu mi s-a remis nimic din partea lui Em.” (III, p. 97). Adnotarea aceasta (pe care în cartea  dlui Cernăianu o găsim fotocopiată – III, p. 97 – probează şiretenia lui Maiorescu. Fratele poetului solicitase cărţi care existau deja la magistru, nicidecum care i-ar fi fost remise după moartea poetului. Neruşinarea lui Maiorescu de a-şi însuşi manuscrisele lui Eminescu reiese şi din procesul-verbal de primire de către Biblioteca academiei a unei donaţii din partea magistrului, unde „se face vorbire de cărţi de-ale lui Eminescu, donate de Maiorescu” (III, p. 98).

În Jurnalul său, Maiorescu notează că în 17 august 1883 ar fi primit vizita a doi dintre membrii familiei Eminovici: tatăl şi fiul, Matei şi că acesta din urmă, profitând de ocazie, ar fi furat ceasornicul din aur care fusese al lui Eminescu. Dovada că totul a fost o ticluire ordinară a aceluiaşi Maiorescu se află în tomul al III-lea al cărţii dlui Cernăianu, la pagina 99, unde găsim reprodus în facsimil un fragment din pagina de jurnal. În acest fragment e consemnat evenimentul – vizita Eminovicilor şi aşa-zisul furt al ceasului. Dar în acest fragment se vede limpede că magistrul făcuse unele „îndreptări”: a adăugat învinuirea lui Matei, adăugirea făcându-se probabil cu mult după vizită, căci se observă caligrafia înghesuită şi mult mai subţire faţă de restul textului. Şi chiar dacă ar fi fost aşa cum pretinde Maiorescu, ce căuta ceasul lui Eminescu în casa lui Maiorescu? Opinia dlui Cernăianu este îndreptăţită: „În cazul în care ceasornicul se găsea în casa din strada Mercur 1, înseamnă că Maiorescu însuşi era hoţ. Şi într-o atare ipoteză, Matei, departe de a fura, devine recuperator al bunurilor fratelui său, ajunse în mâini străine, lipsite de orice drept de a le deţine.” (III, p. 98).

Scandalos şi faptul că familia poetului nu a fost anunţată de către autorităţi (şi nici de către Maiorescu, pretinsul protector al lui Eminescu) de reinternarea acestuia în ospiciu, deşi Legea stipula această obligaţie. Sora, Harieta, află abia în martie 1889, cu toate că Eminescu se afla în ospiciu de mai bine de o lună.

Document cutremurător, cele trei volume ale cărţii dlui Cernăianu demonstrează cât de incomod a fost Eminescu pentru mentorul Junimii şi cum memoria poetului a fost întinată de falşii admiratori şi monografişti, printre care însuşi G. Călinescu, a cărui carte despre viaţa lui Eminescu a fost scrisă fără a se fi documentat în privinţa aspectelor semnalate de către dl Cernăianu.

___________________

*) Călin L. Cernăianu, „Conjuraţia ati-Eminescu”, Editura Semnele timpului, Bucureşti, vol. I – 2000, vol. II – 2001, vol. III – 2002.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s