Răul – realitate şi travesti

Dr. Florian BRATU

Prostia este sursa oricarei dorinţe agresive, ea nu are nimic de a face nu gindirea.

 

 

Fiinţa umană este duală prin constituţia sa. Homo duplex, cum spuneau anticii, nu este o invenţie a unei reflecţii teoretice, ci constituie esenţa şi modul de manifestare a unor fiinţe în periplul lor existenţial. Intrarea în istorie a fiinţei se face şi sub semnul uneia dintre componentele sale structurale: răul. Dacă s-ar face un inventar al prezenţei umane pe scena istoriei, s-ar constata cu uşurinţă caracterul eminamente violent al manifestării sale în toate domeniile existenţei.

Nu este deloc întâmplător semnul şi ponderea negativităţii, a modului de a fi al fiinţei care doreşte mai mult decât aspiră. Aici nu vizăm un joc de cuvinte, ci afirmăm că răul deţine o pondere şi un spectru mult mai larg decât binele în spaţiul mundan. Fiinţa umană este prin natura sa mai mult corporeitate şi mai puţin spirit, încât nu este de mirare existenţa atracţiei, dar şi a prezenţei în lume prin contracţii şi expansiuni ale forţelor obscure ale biologicului. Contracţiile sunt faze premergătoare ale violenţei, iar manifestarea ei este expansiunea unei energii negative care cucereşte spaţiul şi timpul celuilalt.

A defini dorinţa agresivă nu înseamnă a opera determinări succesive pentru a se ajunge la o generalizare asupra fenomenului, ci, mai curând, a delimita ceea ce constituie esenţa sa, ceea ce este faţă de ceea ce o limitează sau o temperează.

Definirea fenomenului dorinţei agrsive este destul de bine sesizată de Yves Michaud când afirmă:

„Există violenţă atunci când, într-o situaţie de interacţiune, unul sau mai mulţi actori acţionează de o manieră directă sau indirectă, concentrată sau distribuită, aducând prejudicii altora în grade variabile, fie în integritatea lor fizică, fie în integritatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie în participările lor simbolice şi culturale” (Y. Michaud, 1978, p. 20).

Reflecţia asupra dorinţei agresiunii  ne trimite în mod reflex la verbul a fi, mai rar la a avea. A fi violent exclude orice ascensiune, nu implică planul aspiraţiei, ci în mod cert numai pe cel al dorinţei. Dorinţa prin natura sa este spontană, neprevăzută şi, nu rareori, incontrolabilă. De aici decurge necesitatea circumscrierii semnificaţiilor pe care le subîntinde aria violenţei. Violenţa trebuie observată atât la origine, cât şi în devenirea ei, mai precis în formele ei de manifestare.

Prima determinare este aceea care se referă la alt fel de a fi faţă de ordinea normală, atitudinea de toleranţă, de înţelepciune pe care ar trebui să o practice fiinţa umană, pentru că spaţiul de producere, varietatea formelor şi durata violenţei pot fi determinate dacă se iau în considerare 3 aspecte, trei niveluri, trei moduri de prezenţă a acesteia în spaţiul mundan: la nivelul conştiinţei, la nivelul discursului: realist, alegoric, simbolic, la nivelul acţiunii.

Aceste niveluri sunt expresia unui subiect care se obiectivează prin fracturarea armoniei, prin destructurarea ordinii pe care o transformă sub imperiul forţei oarbe a unei carenţe a fiinţei, prin care înţelegem incapacitatea subiectului de a se menţine în spaţiul raţiunii armonice. Argumente de tipul raţiunilor politice sau de stat sunt forme ale disimulării pe care subiectul le invocă rareori cu argumente solide. Formula sartriană, a cărei origine se află în Biblie, conform căreia omul nu este ceea ce este, ci este ceea ce nu este, poate fi utilizată ca o primă definire a violenţei ca  instrument al dorinţei de putere asupra alterităţii.

La nivelul conştiinţei, ca spaţiu al tuturor proceselor gândirii, violenţa are mai întâi un caracter abstract, apoi se conturează ca intenţie şi formă: agresivitatea eului frustrat. Frustrarea generează un sentiment de inferioritate şi constituie una din sursele generatoare ale violenţei, întrucât subiectul nu suportă comparaţia ce-l dezavantajează, reacţionând, iar complexul se transformă din constat al unei stări de fapt în energie negativă ce se exteriorizează prin agresiuni verbale, în cel mai fericit caz, sau prin agresiune fizică pentru echilibrarea unei relaţii din care insul frustrat crede că numai în acest mod poate câştiga un ascendent asupra unuia ori mai multor indivizi. Agresiunea este consecinţa unui raport a unei relaţii pe care unul sau mai mulţi indivizi vor să o răstoarne.

Frustrarea este un sentiment universal care se manifestă în diferite moduri (invidie, resentiment etc.) iar unul dintre acestea este agresiunea. În scrierile moraliştilor francezi ni se oferă un exemplu elocvent asupra frustrării: „Oamenii cu inteligenţă mediocră înfierează de obicei tot ce le depăşeşte puterea de înţelegere” (La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, p. 95). Universalitatea frustrării nu implică, din fericire, şi un caracter permanent. Dimpotrivă, ea se manifestă în cazurile de agresiune violentă pe spaţii şi un timp relativ scurt; de aici ar rezulta şi caracterul său tranzitoriu.

Cert este că fenomenul frustrării ce stă la baza agresiunii violente se poate în unele cazuri converti, paradoxal, în forme benefice. De exemplu, limbajul violent folosit în unele scrieri poate cunoaşte forme ale unei inventivităţi suple, semn al unei gândiri mobile, apte să convertească o energie negativă în forme artistice pozitive, în construcţii stilistice din cele mai neaşteptate. Nu este mai puţin adevărat faptul că această compensare poate să devină la rândul ei un model negativ pentru un psihic mai puţin mobilat, mai puţin apt de a discerne forma agresiv vulgară sau violentă a tonului, a structurii lingvistice al cărui caracter ludic poate fi citit în filigran. Indivizii fără simţul umorului au în schimb un surplus de agresiune pe care nu o pot controla.

Dorinţa agresivă este un scandal al fiinţei în măsura în care este observată ca violare şi/sau atentat la adresa libertăţii celuilalt, a dreptului acestuia de a fi aşa cum este, nu cum i se impune. Ceea ce pare o observaţie cu valoare generalizatoare îşi are justificarea în realitatea produsă de subiectul avid de a fi mai presus, de a se situa ca reper temut şi respectat. Forţa este cel mai cunoscut mod de manifestare vizibilă a violenţei. Partea invizibilă este generată în spaţiul gândirii.  Dorinţa agresivă pare să fie prima natură a fiinţei slabe, care se vrea altceva, altfel decât este în sine. Prima formă de manifestare este spontană, ca reflex de autoapărare sau ca agresiune naturală ce reduce această trestie gânditoare la animalitate. Ceea ce se poate percepe în planul realităţii în mod direct, prin simţuri deci, ar trebui considerat ca bază factuală şi sursă de identificare comportamentală individuală sau de grup. Uneori violenţa poartă marca instinctualităţii, iar deviaţiile şi efectele asupra alterităţii cunosc forme şi grade de negare de la cele simple lingvistice, culminând prin agresiunile cele mai crude, până la cele mai rafinate care intră în sfera de studiu a psihanalizei. Caracterul elaborat al violenţei este vizibil în absolut toate straturile existenţei, de la cel fizic şi ajungând până la cel spiritual. Un exemplu elocvent îl constituie chiar scrierile lui Cioran, acest mare gânditor original al secolului al XX-lea, care „ a învăţat să-şi deteste semenii cu eleganţă şi să considere că laconismul este semnul cel mai înalt de civilizaţie” (Simona Modreanu, Cioran sau rugăciunea interzisă, 2003, p. 229). Cioran inventează o frenezie lingvistică în spatele căreia se poate citi o căutare dureroasă, iar dincolo de fractura propriei fiinţe descoperă una din feţele violenţei:

„Credincios aparenţelor sale, pătimaşul nu se descurajează, o ia mereu de la capăt, cu încăpăţânare, căci nu se poate lipsi de suferinţă. Se îndârjeşte să-i piardă pe ceilalţi? – e un ocol ca să ajungă la propria-i pierzanie. Sub masca sfidătoare, sub ifosele lui se ascunde un împătimit al nefericirii. De aceea printre pătimaşi îi găseşti pe cei ce-şi sînt lor înşişi duşmani. Iar pătimaşi suntem cu toţii, nişte turbaţi care, pierzând formula păcii lăuntrice, nu mai avem acces decât la meşteşugul sfâşierii”(Cioran, Ispita de a exista, 1990, p. 5).

Dincolo de agresiunea fizică mai putem adăuga existenţa unei forme mai subtile a violenţei ce ar putea fi încadrată în categoria cauzelor ce o generează: ura. Semn al neputinţei fizice sau spirituale, paradoxal, ura aduce în câmpul existenţial forţe nebănuite: invidia. Aceasta la rîndul ei se constituie ca sursă a declanşării violenţelor de limbaj. Ura şi invidia pot fi incluse în categoria carenţelor structurale ale fiinţei umane, surse ale relaţiilor conflictuale.

În analiza fenomenului violenţei ar trebui luate în considerare şi alte repere faţă de cel deja enunţate. Acestea sunt: spaţiul, timpul si modul:

  • primitiv
  • rafinat,
  • ritualic (tortura fizică şi execuţia publică).

Agresiunea poate fi analizată şi din alte trei unghiuri:

  • intenţie (privire, agitaţie), discurs incoerent ca anticipaţie a unei acţiuni agresive, iraţionale, etc.
  • actul propriu-zis,
  • sfârşitul violenţei punctuale .

            Spaţiul agresiunii nu poate fi conceput decât ca interioritate sau exterioritate, pe suprafeţe reduse sau arii largi: terenuri de sport, stadioane, pieţe publice etc. Spaţiile pot fi închise sau deschise, fiecare dintre acestea putând provoca reacţii adecvate de participare pasivă, prin privire, sau activă, prin mişcarea aprobatoare sau dezaprobatoare a membrelor superioare sau inferioare, de admiraţie, de fascinaţie. Spaţiul poate fi real sau imaginat, aparţinând realităţii cotidiene sau ca produs al ficţiunii, al invenţiei artistice sau cinematografice. (Vezi şi teatrul, cu bastonadele care sunt o caricatură a violenţei, inducerea unor stări ). Totul în artă în acest sens aparţine în primul rând registrului psihologic, apoi celui filozofic.

Timpul agresiunii nu poate fi conceput în afara duratei de manifestare a fenomenului violenţei. Timpul violenţei presupune o desfăşurare, o etapizare şi o distanţă instaurată. Violenţa se naşte ca urmare a unei carenţe a firii, a unei insuficienţe, a unor complexe de inferioritate ce nu pot fi transgresate decât prin acţiuni ilogice. Invidia sau ura, aceste două structuri constitutive şi active ale violenţei devin, cunosc metamorfoze din cele mai spectaculoase, surse ale unor acţiuni incontrolabile, din care violenţa este numai o faţetă.

În definirea eului ca identitate, aşa cum credem că este constituit (cu excepţia cazurilor patologice şi a unor inerente discontinuităţi care fac parte din structura fiinţei în general), trebuie în mod necesar să observăm noţiunea, conceptul sau subiectul prin extensie, pentru nevoile argumentării, prin patru trăsături esenţiale: coerenţă, continuitate, autonomie, unicitate. (lucrarea lui Ion Mânzat, Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei, 2000, ia în considerare doar primele trei trăsături)

Aceste calităţi ale subiectului îi permit acestuia, pe de o parte, să se plaseze în raport cu reperele fundamentale – spaţiul şi timpul, pe de altă parte, să se delimiteze ca diferenţă faţă de celălalt.

Întrebarea este dacă orice subiect posedă toate aceste calităţi şi dacă nu cumva absenţa uneia sau mai multora dintre acestea poate sau conduce la disfuncţionalităţi în raporturile interindividuale sau la diverse forme de manifestare a violenţei. O altă întrebare care se pune este dacă „a înţelege înseamnă a ierta”, în ce măsură violenţa poate fi acceptată, de vreme ce este înţeleasă.

Dacă pornim de la premisa că înţelegerea este atributul unei fiinţe perfect echilibrate, armonios construite, atunci înţelegerea va fi pe măsura construcţiei. Însă, înţelegerea devine în acest context sinonimă oarecum cu existenţa unui spirit conştient de necesitatea toleranţei faţă de excesul firii, căci violenţa semnifică o ieşire din limita admisibilă. A înţelege fenomenul violenţei nu înseamnă în mod neapărat a-l accepta. A fi tolerant nu înseamnă a accepta orice: limitele unor conduite agresive nu se rezumă la simple enunţări. Excesul de toleranţă germinează violenţa, discretă la început, dar care se amplifică în majoritatea cazurilor. În acest sens, libertatea prost înţeleasă dă naştere la acte violente, cunoscută fiind formula „fac ce vreau, doar suntem într-o ţară liberă” etc. Violenţa seamănă cu prostia: în ambele cazuri trebuie stabilită o frontieră definitivă, categorică.

Agresiunea  se naşte din absenţă, din incapacitatea limbajului de a transmite exact sensul dorit sau din incapacitatea de percipio şi percaptare a sensului real al mesajului. Din ambele direcţii, a emiţătorului şi a receptorului, se invocă sau se acuză absenţa unei punţi autentice de legătură. De aici dorinţa de convertire a celuilalt prin forţă ( a se citi violenţă). Dorinţa de convertire îmbracă uneori forma unei comunicări argumentate (vezi şi Ruxandra Cesereanu, 2003, p. 224-228) în discursuri vitriolate de ură, însă, dincolo de acestea, trebuie observată condiţia tragică a singurătăţii. Individul care proferează discursuri violente trăieşte o dramă lingvistică: a incapacităţii limbajului de a rosti aşa cum este şi ceea ce doreşte subiectul. Paradoxul vine din faptul că această neputinţă, această frustrare se converteşte în forme de agresiune, de captare a atenţiei sau a libertăţii celuilalt prin forţă.

Agresiunea ţine, cum spuneam, de incapacitatea de a stabili o relaţie cu alteritatea în limitele unui acord mutual. Relaţia interindividuală presupune, ca orice situaţie în care se produce un „ a fi împreună” o atracţie. Relaţiile interindividuale cunosc, de regulă, trei faze: atracţia, ruptura şi actul reparator. Oricât de paradoxal ar părea, există atracţia unor fiinţe de a-şi canaliza această energie negativă, violentă, asupra alterităţii. Există o voinţă malefică ce guvernează acţiunile unor indivizi care nu se pot manifesta decât prin acte ce produc neplăcere, durere fizică sau morală alterităţii. Ce poate fi mai sugestiv decât scrierile lui Sade despre plăcerea de a produce durere? Dar şi aici avem de a face cu o gramatică a sensului violenţei împinse până la crimă de către unele din personajele sale. Libertatea de a spune şi de a dori orice conduce la instaurarea unui climat de violenţă. Făcând un bilanţ al revoltei sistematice sadiene, Béatrice Didier oferă câteva exemple din Philosophie dans le boudoir: „Distrugerea a ceea ce distruge n-ar fi o crimă…Omorul nu este o distrugere; cel care îl comite nu face decât să varieze formele.” (D. A. F. de Sade Justine ou les Malheurs de la vertu, 1973, p. 15.).

            Dorinţa agresivă este de fapt o dramă a lipsei de comunicare, a unei gelozii focalizate pe libertatea celuilalt. Dacă la aceste două coordonate se adaugă şi universul închis, limitat, carceral în unele cazuri, atunci spectacolul devine complet. Exemplul ni-l oferă unul dintre personajele lui Sade, Roland care ajunge la plăcere prin violenţă inventând un spaţiu adecvat structurii sale sadice:

            „Imaginaţi-vă, Doamnă, un cavou rotund cu diametrul de douăzeci şi cinci de picioare, ai cărui pereţi tapisaţi cu negru erau decoraţi cu cele mai lugubre obiecte, schelete de toate felurile şi mărimile, oseminte în cruciş, capete de morţi, fascii de nuiele, săbii, pumnale, pistoale: aşa arătau ororile ce se puteau vedea pe pereţii luminaţi de o lampă cu trei feştile atârnată pe unul din colţurile boltei.” (D. A. F. de Sade, Justine ou les Malheurs de la vertu, 1973, p. 281. trad. n.)

            Cruzimea cunoaşte în realitate şi în spaţiul ficţiunii expresii ale neverosimilului pentru un spirit raţional. Violenţa în unele din formele sale de manifestare are un caracter repetitiv, ea apare în egală măsură drept cauză şi efect, se automultiplică, singularitatea sa constând în momentul irupţiei în spaţiul ordinii.

Dacă la marchizul de Sade violenţa se manifestă cu precădere asupra corporeităţii, ca sursă de plăcere sau de experiment macabru, la Proust întâlnim un mod rafinat de a atenta la libertatea alterităţii prin reducerea spaţiului de mişcare a fiinţei iubite şi prin supunerea acesteia la adevărate interogatorii. Gelozia cunoaşte aici forme paroxistice, privirea jucând rolul de inchizitor. Privirea carceralizantă ar putea fi numită acţiunea prin care gelosul îşi supune iubita prin reducerea spaţiului de mişcare pentru a fi studiată şi supravegheată aidoma unui cobai.

Agresiunea  se manifestă atât împotriva semenilor, cât şi a sacrului. Incapacitatea fiinţei de a fi aidoma modelului divin provoacă la o serie de subiecţi o stare de revoltă împinsă până la negaţia absolută. Este bine cunoscut exemplul lui Nietzsche, dar şi cel al lui Emil Cioran care ilustrează poate cel mai elocvent formula unui eu sfâşiat, de vreme ce ajunge să afirme despre conştiinţă: „Conştiinţa a făcut din animal om şi din om un demon, dar n-a transformat pe nimeni în Dumnezeu, chiar dacă lumea se laudă că a expediat unul pe cruce” (E. M. Cioran, Pe culmile disperării, 1990. p. 185. p. 98).

Largul evantai de manifestare al violenţei, pornind de la simplul gest, de la injurii mai mult sau mai puţin stridente (uneori sub acoperirea faptului comun al calomniei şi culminând cu forme rafinate ale pamfletului literar sau chiar a ironiei filosofice) până la masacre în masă a unor populaţii demonstrează caracterul universal al violenţei.

Tipul de violenţă a cărei origini este limbajul cotidian este des întâlnită la toate nivelurile sociale. Cauza violenţei este de natură lingvistică, deci internă şi externă în acelaşi timp. Absenţa unei comunicări autentice generează forme de discurs violent mai mult sau mai puţin mascat. Nici mediile savante nu fac excepţie în ceea ce priveşte atitudinea faţă de alteritate, încât nu există meridian în care canibalismul să nu fie prezent în forme variate: pornind de la calomnii şi ajungând până la dorinţa clară de eliminare din câmpul social al Celuilalt. Aici nu este vorba de o simplă invidie sau de un orgoliu rănit, ci de incapacitatea psihică de a accede la valoare. Categoriile sociale considerate rafinate nu sînt scutite de gesturi sau acţiuni violente în gândire sau act. Regula care guvernează producerea fenomenului de violenţă care o înrudeşte cu canibalismul este fondată pe triada Limită, Orgoliu, Invidie.

Agresiunea  este fenomenul social care produce în mod curent dezordinea. „Justificarea” actelor de violenţă se află în dorinţa de a întreţine cu orice preţ un climat propice manipulării.

Fracturile care se produc în spaţiul conştiinţei îşi găsesc expresia în aşa-zisa perspectivă morală a „binelui celuilalt”. La Rochefoucauld numea această inversiune malignă  a fiinţei invidie:

„Gelozia este într-un fel dreaptă şi cu temei, întrucât nu tinde decât să păstreze un bun care ne aparţine sau pe care socotim noi că ne aparţine; pe când invidia este o nebunie furioasă care nu poate suporta binele altora” (La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, p. 12-13).

Moralistul francez sesizează cu fineţe aspectul duratei acestei forme patologice a psihicului uman: „Întotdeauna invidia noastră ţine mai mult decât fericirea celor pe care îi invidiem” (La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, p. 113).

Incapacitatea de a rămâne egal cu sine, insuficienţa unor percepţii autentice dau naştere în câmpul existenţial la procese în care aprecierea justei măsuri a propriei valori se inversează în sensul cel mai penibil cu putinţă. Spaţiul spiritual al unora dintre fiinţele umane cunoaşte diverse inversiuni maligne. Incapacitatea de a se vedea pe sine generează complexe de inferioritate a căror consecinţă directă este apariţia unor deformări de percepţie a alterităţii. Alteritatea devine infernul eului carent, fie şi prin simpla prezenţă. Mai mult, atunci când alteritatea dovedeşte calităţi net superioare unui eu alterat, deformat de propria neputinţă, se instalează distanţa conflictuală, spaţiul invidiei, al urii care trebuie să se producă, aidoma unei energii mult timp comprimate.

            Din păcate, în societatea contemporană, direct prin cinematografie, mas-media, sau chiar prin cărţi care se vor analize ale fenomenelor tabu (sexualitate, religie) se cultivă o mitologie a agresiunii în numele deschiderii spirituale, a unei perspective nonconformiste de demontare a clişeelor tradiţionaliste sau pur şi simplu în numele unei originalităţi, inexistente de fapt. Se ignoră faptul că orice deconstrucţie, orice violentare a unui sistem de gândire şi de practici cunoaşte progresiv asumarea responsabilă a acelor segmente ale noului pentru a le integra unui întreg care poate răspunde unor orizonturi de aşteptare variate ce pot coexista prin punerea împreună a ceea ce durează, şi nu a ceea ce fragmentează.

            Dorinţa agresivă care se transformă în violenţă constituie efectul minciunii, a falsei autoestimări, motiv pentru care spiritul violent nu ajunge niciodată la adevăr. Orice act de violenţă împotriva Celuilalt plasează eul agresiv într-un proces de pierdere a fiinţării  autentice, ceea ce face ca fiinţa umană în aceste momente să se des-califice, căci Sensul se naşte din ordinea construită împreună, fără sacrificiul Diferenţei necesare.

Bibliografie

 

Bruckner, Pascal, Finkielkraut Alain, Noua dezordine amoroasă, Traducere de Luminiţa Brăileanu, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.

Chirpaz, François, Enjeux de la violence. Essai sur René Girard, Les Editions du Cerf, Paris, 1980.

Cioran, E. M, Oeuvres, Gallimard, Paris, 1999.

Cioran, E.M. Ispita de a exista, Traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, Bucureşti, 1990.

Cioran, E. M. Pe culmile disperării, Humanitas, Bucureşti, 1990.

Ferréol, Gilles şi Neculau, Adrian, Violenţa. Aspecte psihosociale, Polirom Iaşi, 2003.

Foucault, Michel, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Editions Gallimard, Paris, 1975.

Girard, René, La violence et le sacré, Grasset, Paris, 1972.

Girard, René, Des choses cachées depuis la fondation du monde, Grasset, Paris, 1978.

Jankélévitch, Vladimir, Le sérieux de l’intention. Traité des vertus I, L’Innocence et la Méchanceté  t. III, Flammarion, Paris, 1983.

Jankélévitch, Vladimir, Ironia, Traducere Florica Drăgan şi V. Fanache, de Editura Dacia, Cluj-napoca, 1994.

Jankélévitch, Vladimir, Iertarea, Traducere de Laurenţiu Zoicaş, Polirom Iaşi, 1998.

La Rouchefoucauld, Réflexions ou Sentences et Maximes morales, Gallimard, Paris, 1976.

La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

Lévinas, Emmanuel, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, Traducere de Ioan Petru Deac, Editura All, Bucureşti, 2000.

Maslow, A., Motivation and Personality, Ed. Harper and Row, New York, 1970.

Maslow, A., Toward a Psychology of Being, Ed. David M. Clelland, New York, 1961.

Maxim, Sorin-Tudor, Toleranţa. Dreptul la diferenţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.

Maxim, Sorin-Tudor, Dan Ioan Dascălu, Bogdan Popoveniuc, Eusebiu Ionescu, Violenţa în sport, Editura Universităţii, Suceava, 2006.

Mânzat, Ion, coordonator, Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000.

Mead, G. H., Mind, Self and Society, University of Chicago Press, Chicago, 1934.

Sade,  D. A. F. de Justine ou les Malheurs de la vertu, Le livre de poche, Paris, 1973

Santrock, J. W., Psychology the science of Mind and Behaviour, Company Press, 1990.

Sartre, Jean-Paul, Psihologia emoţiei, Traducere, eseu introductiv şi note de Leonard Gavriliu, Editura IRI, Bucureşti, 1997.

Zamfirescu, Vasile. Dem., Între logica inimii şi logica minţii, Cuvânt înainte de Constantin Noica, Editura TREI, Bucureşti, 1997.

Zlate, Mielu, Eul şi personalitatea, Editura TREI, Bucureşti, 1997.

 

IDENTITATE

Const. MIU

Eşti ruga mea de seară

Ce-o ştiu pe dinafară,

Iubire suspinată

Ce ţie ţi-a fost dată.

 

Eşti ruga mea şoptită,

Cu inim-auzită –

Iubire încolţită

În inima vrăjită.

 

Eşti ruga mea de dor;

Şi chiar dac’-am să mor,

Mă rog neîncetat

Cu suflet împăcat..

ADEVĂRURI ASCUNSE DE BIBLIE

Dino ADMINO

In cap.6 vs2 se spune despre fii Lui Dumnezeu ca  si-au ales dintre ficele oamnenilor sotii si au avut cu ele fii care pana la urma s-au dovedit a fi vitejii din vechime dupa cum spune Biblia. Se pune intrebarea cine erau fii lui Dumnezeu. Sa fii fost oare ingerii ? Dumnezeu le interzisese sa se impreuneze cu ficele oamenilor. Daca este vorba despre ingeri, cum este posibil acest lucru ca se stie ca ingerii sunt duhuri si nu este posibila o imperechere cu un corp material. Sa fi avut si Dumnezeu alti fii ? Mister total. Sa trecem in continuare mai departe si anume la potop. Mai toate popoareleantice amintesc in legendele lor despre acest fenomen. Se pare ca a fost ceva la scara planetara si a fost datat in urma cu aprox. 11000 de ani ? Ce spune Biblia?

Cap.6 vs.6 I-a parut rau si s-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant

Vs.7 Si a zis Domnu: Pierde-voi de pe fata pamantului pe omul pe care l-am facut. De la om pana la dobitoc…. caci imi pare rau ca le-am facut.

Se spune ca atat de mult i-a iubit Dumnezeu pe oameni incat l-a sacrifiact pe singurul Sau fiu pentru mantuirea oamenilor. Dumnezeu a ales dintre toti locuitorii planetei pe singurul om care era virtuos in locul lui, Noe, care sa puna in practica ceea ce El hotarase.

Vs.13 Sosit-a inaintea fetei mele sfarsitul a tot omul….

Vs.14 tu insa fa-ti o corabie de lemn de salcam . In corabie sa faci despartituri si smoleste-o cu smoala pe dinauntru si pe dinafara. Dumnezeu ii da si dimensiunile corabiei: L=300 coti, l=50 coti, h=30 coti. Daca transformam in masurile actuale dimensiunile erau urmatoarele : L=144m, l=24m ,h=14,4m. In acest habitat trebuia sa inacapa toata fauna existenta pe pamant. De vietuitoarele marine am scapat pentru ca ele erau in mediul lor natural. Ce ne facem insa cu toate insectele, pasarile si toate mamiferele? Ce s-a intamplat cu lumea nevazuta: microbi, virusi precum si celelalte „creaturi” invizibile? Noe a trebuit sa aleaga numai o pereche din fiecare. Se pare ca pe toata perioada potopului a fost creat un armistitiu intre toate vietuitoarele, caci pe langa toata ingramadeala din corabie mai era nevoie si de hrana , atat pentru ierbivore cat si pentru carnivore. Dintre pasari conform cap.7 vs.3 i s-a spus sa ia din cele curate cate 7 perechi parte barbateasca si parte femeiasca, iar din tate pasarile necurate cate             1 pereche parte femeiasca si parte barbateasca.        7 perechi din fiecare specie sau numai 7 perechi din toate ? Acelasi lucru este valabil si pentru animale.

Noe se conformeaza si se suie pe corabie cu toata „casa” lui si cu toata aceasta menajerie. Potopul se dezlantuie in anul 600 din viata lui Noe in luna a 2-a ziua 27. Potopul a tinut 40 de zile si nopti, si a fost atat de multa apa incat au fost „ acoperiti toti muntii cei inalti, ridicandu-se cu 15 coti mai sus de ei „ conform cap.7 vs. 20. Va propun un calcul simplu: Varful Everest are 8848 m, inseamna ca apa s-a ridicat pana la 8855 m. In vs.24 apa a crescut mereu pe pamant 150 de zile. Ploaia sta dupa 40 de zile, dar apa continua sa cresca inca 5 luni, deci pana in luna iulie a anului 600.

In cap.8 vs.1 este ceva de tot rasul.

Vs.1 Dar Si-a adus aminte Dumnezeu de Noe de toate fiarele…. si a adus Dumnezeu vant pe pamant si a incetat apa a mai creste.

Cum poti sa faci astfel de afirmatii? Cum poti sa iti bati joc de adevaratul Dumnezeu spunand ca El a uitat? Se supune El oare regulilor existentei umane ? Cel ce este facatorul universului este redus pur si simplu la stadiul de muritor si are „apucaturi” umane. Asta este Biblia, cartea pe care nu ai voie sa o contesti care chipurile este sfanta si a fost dictata deDumnezeu.

Vs.3 Dupa 150 de zile a inceput a se scurge apa de pe pamant si a se imputina

Vs.4 In luna a 7-a in ziua 27 s-a oprit corabia pe muntele Ararat

Vs.5  Apa a scazut mereu pana in luna a 10-a, iar in ziua intai a lunii a 10-a s-au aratat varfurile muntilor.

Am vazut ca apa a trecut cu 7,2 m peste Varful Everest, deci in 8 luni a scazut ( Biblia spune ca inceput a se scurge de pe pamant ) cu aprox. 8 metrii la nivel planetar. Aceste popoare de salbatici si analfabeti habar nu aveau de evaporare si de dimensiuni la scare planetara. Au patit si ei precum broasca ce a sarit un bolovan si a zis ca a ajuns in cer, dar aceste erau cunostintele timpului respectiv

Vs.6 Dupa 40 de zile a deschis Noe ferestra pe care o facuse la corabie, iar in vs.7, 8, 9 Noe a dat mai intai drumul unui corb si unui porumbel care deabia s-au mai intors la corabie „ caci era inca apa pe toata suprafata pamantului”.

Vs.10 Si a asteptat inca alte 7 zile, a dat iarasi drumul porumbelului din corabie.

Vs.11 Si porumbelul s-a intors la el spre seara si iata avea in ciocul sau o ramura verde de maslin. Atunci a cunoscut Noe ca s-a scurs apa de pe fata pamantului.

Vs.12 Mai zabovii inca alte 7 zile si iarasi a dat drumul porumbelului si el nu s-a mai intors.

Vs.13 In anul 601 al vietii lui Noe, pe 01.01 scazand apa de pe pamant, a ridicat Noe acoperisul corabiei si a privit si iata se zbicise fata pamantului.

Vs.14 Iar pe 27.02 anul 601 pamantul era uscat.

Mai departe Dumnezeu ii spune sa dea drumul la toate pasarile si la toate animalele ca sa se imprastie si sa inmulteasca.

In vs.20 Noe a facut un jertfelnic, jerfa din pasarile si animalele cele curate.

In vs.21 Dumnezeu „trage” pe nas mireasma buna si multumit, incepe Sa-i para rau si sa se caiasca de ce a facut si zice in inima Sa : Am socotit sa nu mai blestem pamantul pentru faptele omului…. O sa vedeti ca toata Biblia este plina de astfel de aberatii. Mai intai Noe salveaza toate pasarile si animalele si apoi le sacrifica. Este o aiureala totala. Apa creste 150 de zile la rand, dupa care scade pana in luna a 10-a, iar Noe da drumul la porumbel dupa 47 de zile timp in care apa a revenit la cota 0. Toata povestea asta despre potop este atat de incalcita incat si LuiDumnezeu i-ar veni greu sa o inteleaga. Nu incerca sa-L ispitesti pe Dumnezeu spun preotii, pentru ca nici ei nu au raspuns la toate intrebarile.

In cap.9 Dumnezeu se leaga sa nu mai fie nici un potop care sa pustiasca pamantul ( vs.11) , iar ca semn al legamantului incheiat cu Noe si cu toti ai lui de-a pururi pune curcubeul.

Mai departe in cap.10 ne sunt aratati toti urmasii lui Noe, cu nume cu tot, precum si tinuturile si cetatile pe care le conduceau. Este trist ca se pun nume biblice copiilor nostri, in loc sa progresam ne intoarcem cu mii de ani in urma in conditiile in care sunt nume romanesti mult mai frumoase.

In numarul viitor vom vorbi despre cum si-au explicat anticii formarea limbilor..

Concluzia este urmatoarea: pamatul a stat sub ape 1 an, iar aceasta carte „ lamuritoare” nu spune nimic despre vegetatia care a stat sub ape atata timp si cum a fost posibil sa se regenereze din nou.

GALAXIA BIZAR

Cosmin ŞTEFĂNESCU

„Există oameni atât de aroganţi încât nu ştiu să laude

un mare om pe care-l admiră altfel decât reprezentendu-l

ca o treaptă ori un nivel de trecere care duce la ei înşişi.”

Rulourile sacre – Templul Ehcsztein

 

Duna Erlich, comandantul suprem al otecazilor şi a tuturor hoardelor terrali de pretutindeni, făcea parte din prima serie scoasă din cuvele Byleth. El este liderul celor care se răzvrătiseră împotriva oamenilor iar apoi preluaseră puterea. La ora actuală se erijase în Stafia Medusa, coşmarul tuturor oamenilor din cele patru zări.

Stătea tolănit pe un scaun şi îi asculta pe generalii săi cum discutau aprins, pregătit în orice moment să medieze conflictul.

– Tăcere!…. vocea tună în încăpere iar privirile subalternilor se îndreptară tulburi către el. Mă deranjează la culme văicărelile voastre, de câte ori să vă mai repet că sunteţi bărbaţi otecazi şi că certurile şi clevetelile sunt apanajul femeilor căci ele sunt născute din lumina stelei gâlcevitoarelor.

– Comandante, sincer să fiu sunt ferm convins că avem mari probleme pe toate planetele dar buboiul care stă să explodeze este pe Iahim unde otecaz Reltih stă cu mâinile în sân de teama preoţilor Păstori.

– Otecaz Xariwo, eşti cel mai tânăr general al meu şi unul dintre cei mai capabili din această echipa. Este binecunoscută repulsia ta faţă de guvernatorul Reltih Floda. Lucrurile acestea ar trebui să înceteze. Acest lucru este valabil pentru voi toţi. Le vorbea cu admiraţie, dar din voce aroganţa ieşea cu uşurinţă la suprafaţă, practic de când renăscuse îmbunătăţit din cuvele Byleth nu ştiuse să se comporte altfel… un otecaz periculos cu o ură neîmpăcată pentru om şi omenire. La un moment dat a hotărât să extermine oamenii dar când s-a supus la vot această moţiune, voturile proexterminare erau cu mult mai puţine decât cele contra şi abţinerile. Aşa că acea idee scelerată a căzut din start dar cu ea a căzut şi Duna Erlich în dizgraţie. Din acest moment a dublat chiar a triplat paza la apartamentele sale şi în plus ca o măsură de prevedere în ultima vreme apărea doar holografic atât în şedinţe cât şi în faţa supuşilor. Toate acestea nu arătau decât slăbiciune şi o teamă instinctivă.

Xariwo se număra printre duşmanii declaraţi ai lui Duna Erlich. În timpul şedinţei îl privi pe comandant şi din ochiii albastru intens răzbătea o ură fără margini ca nişte raze laser. Efectiv îl disecă pe comandantul suprem apoi explodă într-o tiradă plină de nerv.

– Comandante, planeta Iahim este pe un butoi de pulbere, iar dacă lăsăm lucrurile în acest stadiu ne vom trezi cu un război civil de proporţii devastatoare. Din informaţiile care mi-au parvenit, preoţii păstori ai ordinului Graal sunt vinovaţi şi…

– Mmmda…da, înţeleg perfect unde baţi şi fireşte, dilema în care te zbaţi generale. Toate acestea mi-au fost aduse la cunoştinţă de către iscoadele mele. Ordinul meu este acesta: vreau să îţi iei trupele de otecazi şi terrali şi să pleci de urgenţă pe Iahim şi împreună cu Reltih să îi găsiţi pe cei care se fac vinovaţi de această răzmeriţă şi să îi pedepsiţi crunt pentru îndrăzneala lor. Nu mă interesează pe cine veţi da exemplu şi nici dacă sunt preoţi ori oameni simpli. Aceste aspecte sunt mai puţin concludente. Eu vreau doar rezultate… doar îndeplinirea acestei misiuni cât mai urgent cu putinţă. Când această misiune va fi executată întocmai doresc să îmi prezinţi un raport amănunţit asupra celor constatate la faţa locului.

– Comandante, trebuie să înţelegi că Reltih este principalul…

– Se prea poate!… până la proba contrarie… Dacă Reltih va fi găsit vinovat de toate problemele de pe Iahim va fi sancţionat în consecinţă, ba nu!… va fi distrus ca să dăm un exemplu pentru incompetenţă…

Imaginea lui Duna Erlich se voală până când dispăru ca un firişor de fum în neant. Generalii se priviră unul pe celălalt confuzi şi cu o doză de neîncredere iar lui Xariwo îi înflori un rictus aproape animalic în colţul gurii.

Mi-am adus aminte

Ema BRATU – clasa a XII-a D, LTNB

Mi-am adus aminte ,

Ca am ascultat un fel de muzica,

Pentru ca a a doua zi ma dureau talpile.

Poate pentru ca am dansat prea mult,

Pe nisipul sufletului tau,

Pe cand imi cantau alert sentimente,

In timpanele inimii.

Si mi-am amintit  si ca a plouat

Pentru ca a treia zi ,

Aveam noroi pe talpi .

 

Tineri

 

Pe palmele albe si ude,

Alunecau ore si uneori chiar si zile,

Timp in care ,frustrati,

Ne aruncam mizeriile sentimentale pe strazi,

Mirosim a disperare,a vinovatie

Si fugim de noi ,

Cand somnul uita cum ne cheama.

Ingroziti ca pentru cineva nu mai putem exista,

Calcam apasat ca sa ingropam haosul in pamant.

Suntem tineri…cred ca suntem tineri.

poezii

Elena CRANGAŞU – clasa a IX-a D, LTNB

Dorinţă

 

De-ai mai sta o clipă,

Fredonând cu mine neştiutul…

De-ai mai sta o clipă,

Să gustăm aroma vieţii.

O,vise păgâne,

Feerie dinamică a glasurilor noastre.

O,gând sihastru

Încărcat de magnetismul palmelor noastre.

Hai sa palpităm euforic…

Prin noaptea tenebroasă,

Seară de seară.

 

 

Iubire sugrumată

 

Ai sugrumat iubirea

Şi-ai pătat cu amar fericirea,

Ai zgâriat amintirile din mintea mea.

M-am avântat prea devreme

Spre o lume condamnată neştiutului.

Acum alunec pe poteca abisului,

Strigând regrete pe care

Tu nu poţi să le înţelegi.

Izbită de peretele amărăciunii,

Candoarea moare.

Şi iluziile mor.

 

 

Minciuni

 

Un gând nebun de răzbunare

Înfloreste în subconştient.

Pornire diabolică,

Aş putea spune.

Se rup sentimente din coastă,

Se rup sentimente din suflet.

Aud freneticul glas al gândurilor murdare.

O stea a răsărit deasupra anilor ascunşi în minciună.

Lovesc trăirile de-atunci,

Și-nchid frumuseţea zilelor cu ploaie,

Într-un pandantiv al iubirii.

Azi,ploaia ochilor noştri a izbucnit…

Pentru un gând răzbunator!

 

Consecinţe

 

Trecutul încă proaspăt

Îmi răvăşeşte mintea.

Mă hrănesc cu amintiri

Și-mi las umbra să zboare în beatitudinea…

Zilei de ieri.

Am sorbit prea repede ticăitul ceasului .

Găsesc un răvaş ce-mi spune

Să privesc viitorul.

Lovesc inima cu mintea

Degeaba,n-ascultă nimic.

Aud parcă liniştea din jur.

Nu-ţi frânge aripile-aşa curând,

Spune un suflet stingher,

Lovindu-mi frenetic timpanul.

POEZII

Bianca MOISE – clasa a IX-a D

Întrebare

Când inima tace

Şi doar gândul ţi-e trist

Pe chipul tău apare

Treptat, o grimasă.

Sufletul zbiară în noapte,

Mii de întrebări te răvăşesc

Dar ea te face să renaşti.

Te naşti din nou…

Mai bun, mai pur

Dar amintirea ei

Rămâne suprema întrebare.

 

 

 

 

Infern

Fiecare clepsidră

Îmi scurge inima de nisip,

Orice por emană parfumul iubirii tale,

Iar mirosul ploii ne bagă degetele-n nări.

Atât de brutal şi totuşi nespus de tandru

Te omor printr-un sărut, prin o şoaptă spusă lui.

M-am săturat să rănesc, să frâng inimi cu speranţe,

Nu vreau să mai fiu o criminală a sufletelor.

Mi-a fost greu să le explic celorlalţi,

Te-am ales pe tine fiindcă ştiam că mă vei înţelege,

Sunt o trimisă a răului,

Iar iadul lui e paradisul meu.

 

 

Poezie

Viaţa poate fi neagră

Şi se poate trăi fără poezie.

Fără poezie lumina vieţii e stinsă.

Pentru mine, poezia e tot.

Tu ce crezi? Se poate trăi fără poezie?

Sculptează-ţi singur o viaţă albastră,

Căci poezia ţi-e hrana sufletului.

Nu fi hain! Nu-ţi drămui bucatele!

Iubeşte viaţa şi iubeşte-mă pe mine,

Am să-ţi fiu pe veci poezia sufletului!

 

heaţă

 

Ţi-am îngheţat amintirea,

Tu m-ai numit crăiasa ta,

Într-o lume de zăpezi permanente

Fulgul de nea răzleţ şi viu

S-a topit în palma mea.

Pe mantia alba a iernii

S-au stins atâţia fulgi de nea

Prin gânduri pripite.

Tu taci şi speri

La un îngheţat al sentimentelor.

 

 

 

Margine

La o margine arsă de drum

Din amintiri rămâne scrum,

Acum visul preafrumos

Devine doar trecut tumultuos.

Te-am lăsat să-mi schimbi destinul,

Tu ai făcut pe clandestinul.

Te-am crezut şi-am acceptat,

Tu te-ai îndepărtat treptat.

Un colţ de suflet te simte iar,

Aceeaşi persoană îţi vrea inima în dar…

Zadarnic, acum povestea noastră a rămas

Locul unde îndrăgostiţii mai fac popas!

Povestea lui Harap Alb, Lostriţa si La ţigănci

Gabriela AXENIA – clasa a X-a B

Periplurile celor trei protagonişti: Harap Alb, Gavrilescu şi Aliman, se aseamănă, dar se şi deosebesc.

Dacă Gavrilescu simte o permanentă teamă de trecut, Aliman si Harap Alb sunt neînfricaţi.

Tânărul crăişor  trece proba iniţiată de tatăl său, procură sălăţi din grădina ursului, aduce spânului capul cerbului împreună cu pietrele preţioase, ultima probă de curaj dându-se la curtea lui Roş Împărat. Deşi auzise că lostriţa vrăjită ademenise multă lume: ”pescari iscusiţi i-au întins mrejele, dar au cazut ei in mrejele fermecatoare”, Aliman nu renunţă la planul său, acela de a prinde dracul de baltă.

Gavrilescu are o stare de beatitudine şi simte o teribilă nevoie de a-şi povesti tragedia vieţii lui. Faptul că nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat pe bancă, îl putem interpreta ca pe o ruptură temporală.

În opera lui Mircea Eliade fantasticul este anunţat prin prezenţa hazardului: modestul profesor de pian işi aminteşte că a uitat partiturile acasă la Otilia Voitinovici şi coboară din tramvai spre a lua altul în sens invers. Trecerea spre lumea fabuloasă în Harap Alb se face cu ajutorul podului, iar în opera lui Vasile Voiculescu, trecerea se realizează prin intermediul unui totem.

Bătrânul solomonar  îi dă tânărului un peşte din lemn, care imita lostriţa.

Protagonistul este suspus unui ritual, lepădându-se de lumea lui Dumnezeu. În “Lostriţa” şi în opera scrisă de Creangă işi face simţită prezenţa botezul.

Crăişorul va primi botezul atunci când are loc cea de-a doua naştere (în fântână). Aliman ii pune numele Ileana, fetei pe care a salvat-o de la inec. A se observa că fizionomia fetei este asemănătoare cu cea a lostriţei.

Periplul lui Harap Alb are ca finalitate maturizarea, periplul lui Gavrilescu are ca finalitate: (auto)cunoaşterea la vârsta maturităţii, iar pentru Aliman acesta are ca finalitate întoarcerea la origini.

În cele trei opere irealul se împleteşte cu realul.

În pădurea labirint crăişorul este întâmpinat de spân, acesta reuşind să-l păcăleasca pe Harap Alb. Are loc un schimb de roluri, stăpânul devenind slugă.

La intrarea în bordeiul ţigăncilor, Gavrilescu este întâmpinat de babă, aceasta fiind cerberul de la intrarea în infern.

În cele trei opere este prezentă cifra magică trei.

Tânărul crai se naşte de trei ori: prima dată este vorba de naşterea naturală, cea de-a doua naştere are loc în fântână, iar cea de a treia naştere are loc atunci când Harap Alb este reînviat cu ajutorul apei vii adusă de fata Împăratului Roş. Gavrilescu se naşte de doua ori: prima dată este vorba de naşterea naturală, a doua naştere având loc atunci cand Gavrilescu o reîntâlneşte pe Hildegard. Acesta se rătăceşte în trecut şi regretă faptul că în tinereţe nu a fost capabil să aleagă iubirea spirituală, în locul celei fizice. Bordeiul ţigăncilor este asemănător labirintului din basmul scris de Ion Creangă, acesta fiind un spaţiu al iniţierii.

Sintgama de la sfarşitul operei scrisă de Mircea Eliade “nu ne grabim” este un refuz al morţii.

Fiecare protagonist îşi va întâlni aleasa inimii: crăişorul pe fata Împăratului Roş, Gavrilescu pe Hildegard, iar Aliman pe lostriţă. În cazul primului cuplu finalitatea este matrimoniul, iar în cazul celui de-al doilea partenerii se indreaptă spre tărâmul thanatosului prin oniric.

Gavrilescu porneşte la drum cu scopul de a-şi gasi servieta cu partituri, Harap Alb porneşte la drum cu intenţia de a conduce regatul in locul unchiului său, iar pentru Aliman scopul este acela de a-şi gasi iubirea.

Tânărul pescar a fost înghiţit de apele Bistriţei, întrucât credinţa lui a fost slabă ,lepădându-se de lumea lui Dumnezeu.

Atât Gavrilescu, cât si crăişorul vor avea de trecut proba ghicitului. Dacă Harap Alb reuşeşte să ghicească adevărata fată a Împăratului Roş, Gavrilescu ratează această probă. El nu este capabil să ghicească ţiganca, grecoaica sau ovreica si încalcă interdicţia de a nu bea multă cafea.

Putem spune că lostriţa seamănă cu spânul, întrucât aceasta îl ademeneşte pe Aliman, la aceeaşi strategie apelând si spânul.

Desi tatăl său i-a spus să se ferească de omul roş şi de cel spân, Harap Alb nu ascultă de sfaturile tatălui.

Aliman ştia multe poveşti despre acest duh rău, dar nu a renunţat la al său plan.

Spre deosebire de Aliman, Harap Alb reuşeşte să-l înfrângă pe spân, fiind ajutat de Sfanta Duminică şi de o seamă de uriaşi. Gavrilescu şi Aliman cunosc drumul ce-l vor avea de parcurs, spre deosebire de tânărul crai.

În călătoria lor, tânărul pescar şi modestul profesor de pian vor fi singuri, iar Harap Alb va fi însoţit de spân, acesta ajutand in mod indirect la maturizarea protagonistului.

Întrunind acestea, am demonstrat că periplurile celor trei portagonişti: Harap Alb, Gavrilescu şi Aliman, prezintă atât asemănări, cât şi deosebiri.

MOTIVUL DRUMULUI

Gabi MACIAC- clasa a X-a B

Motivul drumului ca etapa importanta in ilustrarea calităţilor de excepţie ale protagonistului cu scopul devenirii de sine este prezent in toate cele trei creatii literare, si anume „Povestea lui Harap Alb”, „La tiganci” si „Lostrita”

Fiecare din cei trei protagonisti au parte pe tot parcursul periplurilor sale de anumite intamplari ce le vor schimba soarta. Gavrilescu, ca si Harap Alb, are parte de un singur periplu pe cand Aliman are parte de doua: primul atunci cand pleaca in cautarea lostritei cu scopul de a o prinde, iar al doilea atunci cand pleaca in cautarea fetei salvate de la inec dupa ce mama ei o ia acasa.

Ca si Harap Alb atunci cand pleaca sa cucereasca lumea din propria vointa si Aliman isi asuma periplul, pe cand Gavrilescu are parte de tot ce urmeaza sa se intample in mod involuntar cu ajutorul hazardului: si-a amintit ca a uitat servieta cu partituri acasa la eleva sa de pian si coboara din tramvai cu scopul de a o recupera; de acolo coplesit de caldura torida este atras de mirosul si umbra nucului din gradina tigancilor.

Sesizam atat in „Povestea lui Harap Alb” cat si in „Lostrita” motivul botezului: fiul de crai primeste numele de Harap Alb de la Span atunci cand fac schimb de roluri la fantana-uter, iar fata salvata de la inec primeste numele de Ileana. In „Lostrita” nu sesizam motivul ratacirii sau proba ghicitului prezente, de altfel, in celelalte doua opere. Aceasta poate fi o deosebire.

In „Povestea lui Harap Alb” podul reprezinta puntea de trecere câtre o alta lume, o lume fabuloasa, in „Lostrita” obiectul magic (pestele de lemn) si descântecul (o parte din ritualul pe care Aliman trebuia sa îl savarseasca la miezul noptii) fac posibila intrarea in lumea magica, iar in „La tiganci” mirosul frunzelor de nuc si umbra acestuia il atrag pe Gavrilescu in gradina magica.

In cele trei opere drumurile parcurse de protagonişti se realizează cu scopul întâlnirii sau căutării fiinţei iubite. Gavrilescu îşi relatează povestea de dragoste cu Hildegard, in final reîntâlnind-o; Harap Alb îşi găseşte jumătatea la împărăţia lui Roş împărat, pe fata acestuia, iar lui Aliman apele Bistriţei ii aduc aleasa. Cifra magica – trei – este prezentă de asemenea  in cele trei opere.

In vreme ce Harap Alb este inviat de fata imparatului Ros, Gavrilescu si Aliman isi refac cuplul erotic pe taramul thanatosului. Aidoma lui Harap Alb, Aliman este un flacau voinic si frumos deprins cu viclesugurile salbaticiunilor si inzestrat cu anumite calitati de exceptie.

Gavrilescu atunci cand se rataceste in bordeiul tigancilor, tot consumând cafea, capata o stare de beatitudine si Aliman de atata zbucium si alergatura capata o stare de somnloenta. Se desteapta doar la auzul povestilor despre lostrita ca si Gavrilescu atunci cand isi aminteste de Hildegard. HHarap Alb si Aliman au parte pe parcursul periplului lor de ajutor: Harap Alb din partea Sfintei Dumineci, celor 6 uriasi, calului, reginei albinelor si craiasa furnicilor, iar Aliman primeste ajutor din partea unui batran trecut de 100 de ani.

Asemanator Spanului din „Povestea lui Harap Alb” putem spune ca este mama fetei salvate de la inec deoarece este tipul personajului care sta in calea protagonistului facand tot posibilul sa le strice orice plan. Spunand acestea, am demonstrat de ce „La tiganci”, „Povestea lui Harap Alb” si „Lostrita” sunt asemănătoare din punctul de vedere al periplului.

Asemanari si deosebiri intre periplul lui Harap Alb, al lui Gavrilescu si cel al lui Aliman

Andreea GHEORGHITA – clasa a X-a B

 

Cele trei opere prezintă atât asemănări cât şi deosebiri.

O primă asemănare este reprezentata de motivul drumului. In „Povestea lui HHarap Alb” protagonistul parcurge un drum al desăvârşirii de sine, acesta plecând de bună voie spre curtea unchiului sâu. De asemenea drumul lui este unul voluntar. In „Lostriţa” Aliman parcurge un drum voluntar, conştientizat şi anume prinderea lostriţei. In „La ţigănci” Gavrilescu parcurge un drum al căutării sinelui, un drum care este voluntar în plan real atunci când ii preda lecţii de pian elevei sale şi involuntar in lumea fabuloasa a ţigăncilor. Protagoniştii au parte de adjuvanţi care vor contribui la desăvârşirea acestora. Ei apelează la travesti pentru a încerca să îi ajute sau să îi păcălească. In „Povestea lui HHarap Alb” pe parcursul periplului apar mai mulţi adjuvanţi, fiecare contribuind la desăvârşirea acestuia. Sfânta Duminică este unul dintre ei şi aceasta recurge la travesti pentru a-l ajuta. Un personaj care foloseşte travestiul pentru a-l păcăli pe HHarap Alb este Spânul care îi va lua identitatea fiului de Crai, la „fântâna-uter”. In „Lostriţa”, Aliman este ademenit de către lostriţă care se foloseşte şi ea la travesti. In „La ţigănci” Gavrilescu are parte de hazard sau de întâmplarea neaşteptată când îşi uită servieta cu partituri acasă la Otilia Voitinovici şi este nevoit să se întoarcă din drum.

In cele trei opere apare cate o punte de trecere către o alta lume: in „Povestea lui HHarap Alb” podul este puntea de trecere unde se da si proba de curaj in care tatal apeleaza la travesti iar singurul care va trece proba este HHarap Alb. In „Lostrita” puntea de trecere este descantecul pe care Aliman il primeste de la vraciul batran, pe cand in „La tiganci”  Gavrilescu  e atras de mirosul nucilor si umbra teilor din grădina ţigăncilor.  O asemanare intre „Povestea lui HHarap Alb” si „Lostrita” este prezenţa botezului: fiul Craiului, la fântâna-uter  primeşte de la Spân numele de Harap Alb, iar Aliman îi dă fetei pe care a salvat-o din apele Bistritei numele Ileana. Întâlnirea sau regăsirea fiinţei iubite este un alt punct comun pentru cele trei opere. In „Povestea lui HHarap Alb” protagonistul o intalneste pe fata imparatului Ros si se casatoresc, in „La Tiganci” Gavrilescu reface cuplul erotic cu Hildegard pe tărâmul thanatosului iar in „Lostriţa” Aliman salvează o fată de furia apelor si traiesc impreuna o poveste de dragoste. La sfârşitul povestirii, apele râului în care flăcăul se aruncă, atras fiind parcă de lostriţă, pecetluiesc pentru totdeauna cuplul om-animal.

Periplul lui HHarap Alb contine doua etape: prima in care se pierde in padurea labirint si este pacalit de câtre Span care il va convinge sa intre in fantana-uter si vor face schimb de identitati, acesta devenind sluga Spanului si a doua etapa care cuprinde trei probe de curaj: o incursiune in regnul animal si vegetal, una in regnul animal si mineral si una in regnul uman. Periplul lui Aliman este format din incercarile de a prinde lostrita, plecarea in cautarea vraciului batran, spunerea descantecului in fata Bistritei, aparitia fetei misterioase, nunta acestuia si disparitia lui in apele Bistritei cu lostrita in brate. Periplul lui Gavrilescu are ca punct de plecare uitarea servietei cu partituri, atragerea de mirosul frunzelor de nuc din gradina tigancilor, timpul cautarii cand se pierde in casa acestora, momentul in care se intoarce in lumea reala si realizeaza ca doar cateva ore la tiganci inseamna doisprezece ani in lumea reala.

In concluzie, in toate cele trei opere protagonisti parcurg peripluri fie pentru căutarea si desăvârşirea de sine dar şi pentru căutarea şi găsirea fiinţei iubite.