Moştenirea profesorilor mei

Florian BRATU

Cuvântul ca rostire de sine, despre sine, ca mod de a se căuta,

de a se găsi, de a căuta un altul fără de care carisma lui ar dispărea în neant,

acest dar al dumnezeirii ne facem să fim ceea ce suntem.

“lucrul la care […]am râvnit timp de o viaţă, adică cunoaşterea”. Phaidon, 68 a

Adevărul este de fapt singura problemă vitală pentru care merită să trăieşti, îmi spunea unul din profesorii mei de la liceul Ştefan cel Mare din Suceava  acum nu mai ştiu câţi ani. Parcă au trecut peste două mii  de ani de atunci şi nu-mi mai amintesc eu bine ce  s-a întâmplat între timp. Se pare că acest “lucru“ deosebit după care aleargă omenirea, în proporţii diferite, se înţelege de la sine, a constituit şi pentru mine o obsesie care nu a reuşit nici să mă plictisească, nici să mă obosească tot alergând în timp şi vrând de multe ori să-l transpun aşa cum am simţit sau l-am intuit în clipe privilegiate pe care nu le voi numi, aşa cum, de altfel s-au definit acestea şi prin ele adevărul şi iubirea.

La început am crezut că e o simplă legendă, vreun mit care mi s-a întipărit în memorie şi care îmi propunea o piesă în care trebuia să fiu şi eu personaj.  Dincolo de imaginea ascunsă pe care o citeam cu dificultate, de parcă aş fi avut de a face cu hieroglife ce nu se lăsau captate de privirea-mi avidă de a le cunoaşte ca pe nişte fiinţe vii, extrem de dinamice, uneori torsionate de o durere ascunsă, se afla cu certitudine ceva mult mai complex, nedefinit, o dorinţă îmbrăcată sobru, în aparenţă rece, dar demnă şi discretă ca tot ascunsul ce ne înconjoară. Da, acesta era cuvântul pe care-l căutam cu înfrigurare, cu dinţii strânşi, dârdâind, culmea, de parcă ar fi fost prima întâlnire de dragoste. Adevărul, iubirea şi ascunsul, aceste trei cuvinte atât de simple în aparenţă dar cu o încărcătură magică, sălbatică, deseori tragică, sunt mai mult decât simple instrumente de comunicare între subiecţi, amorţiţi prea adesea de obişnuinţe, de reflexe nocive, de argumentele furnizate de grijulia inteligenţă prea sigură de puterea ei de desvăluire, de duşul rece al “adevărurilor” pe care le aruncă în lume; impurităţi cu aere de esenţe pe care le face să ţâşnească din adâncurile invizibilului: aparenţe, iluzii ştiinţifice când, de fapt, totul se amestecă în Tot. Ambiguitatea ştiinţei nu vine din relativ ci, mai curând, dintr-un exces de zel terminologic, din construcţii cu orice preţ, ceea ce nu a condus niciodată la ceva de durată: e voinţa de traducere a ceea ce nu trebuie, iar atunci când e necesar, nu se mai poate, căci substanţa se abstrage, se ascunde. E nefirescul pudrat! E deschidere temporară care nu face să-mi dăinuie bucuria.

Ascunsul din lucruri, din fiinţe l-a împins pe om să caute întotdeauna acel ceva care nu se ascunde întotdeauna decât pentru a chema încontinuu, cu voci diferite, cu umbre şi lumini ce se întrec întru înstăpânirea celei mai misterioase fiinţe din univers: Omul.

Cred că ceea ce-l determină pe subiect să intre în jocul căutării este atât acel ceva ce emite semnale ale cărui semne incită privirea, cât şi calea de parcurs, ea însăşi sursă a unei dorinţe de cunoaştere.

Ascunsul dorit îşi defineşte singur spaţiul de protecţie şi discreţie, spaţiu pe care cel ce doreşte a-l pătrunde trebuie să-i parcurgă treptele iniţierii mistagogice. A trebui, verb din zona necesităţii, nu este suficient, tocmai datorită imperativului pe care îl conţine. Poate numai adevărul acceptă uscăciunea ascunsă a acestui verb.

Şi când te gândeşti că şi iubirea este cea care se află sub semnul acestui “verb” al cărui singur merit este acela de a ne ţine mereu în sfera atât de apropiată a lui a fi iubit. A iubi nu înseamnă oare o perpetuă căutare, o căutare a ceea ce este ascuns? Proust a fost cel care m-a făcut să înţeleg cât de dificil este drumul spre adevăr atunci când treptele pe care ţi le impune celălalt sunt atât de strânse, atât de dureroase, oricât s-ar bagateliza acest sentiment prin formule psihologice mai mult sau mai puţin sofisticate.

Nimic mai urât firii umane decât despicarea unui fir în patru, dar se pare că sentimentul care “dă cea mai mare bătaie de cap” oamenilor nu a fost şi nu va fi probabil niciodată elucidat, pentru că nu este o simplă ecuaţie cu una sau mai multe necunoscute şi pentru că substanţa lui mecanică infimă, ori mai curând partea materială este aceea care ne îndepărtează de esenţă.

Am mai demonstrat cândva că ceea ce este pare a fi sau că ceea ce este nu este. Aparenţă şi esenţă ar zice un filozof. A apărea în câmpul meu vizual nu înseamnă şi a putea să percep adevărul, nu înseamnă neapărat a-l capta cu adevărat în esenţa lui, căci ceea ce el îmi oferă îmi îmbracă privirea dar nu o şi locuieşte, nu este viaţă, ci simulacru.

Imaginea dintâi şi-a pierdut din puritate când  privirea a captat-o, din nefericire parţial, eşec al unei incapacităţi de stăpânire, deci a trădat-o.

Şi totuşi, din acest eşec originar, din această primă impuritate s-a născut aspiraţia, paradoxal, spre puritatea imaginii, a trăirii întru puritatea dintâi a firii.

Fără credinţă profundă nu se poate pătrunde misterul lucrurilor, al firii. Nevoie de mister dar şi o nesfârşită nevoie de cunoaştere! Unul fără celălalt nu pot exista! Două aspiraţii, de fapt, două necesităţi adânci care aspiră la Tot.

Expresia nefericirii, a resemnării e rezumată de formula “nu poţi avea totul”. Mai corect ar fi: nu se poate cunoaşte tot universul, ci ici, colo câte un fragment.

Din păcate, majoritatea oamenilor au o perspectivă redusă asupra totului. Şi cum ar putea-o avea când se trăieşte sub semnul reducţiei, a minimului, a necesarului, a aproximativului, clamat ca adevăr asupra întregului? Partea şi întregul nu sunt simple noţiuni pe care să le folosim la voia întâmplării; dar fiinţa umană este prin ea însăşi parte! E drept că uneori este partea care aspiră la un întreg, căci întregul, Totul nu poate fi cuprins decât în şi prin imaginaţie.

Se confundă adesea voinţa în general cu voinţa de cuprindere a mai mult decât ne oferă spectrul sumei de imagini a universului care ni se dă. Universul ni se dăruieşte, dar oare putem noi să-l captăm aşa cum este în sine, în esenţa lui adevărată sau numai în spaţiul imaginar, cel oferit de dorinţa nedefinită, adică necontrolată?

Şi ne apropiem de problema primatului dorinţei faţă de voinţă, în măsura în care datele enunţului pot satisface.

A le judeca ca forme total separate este o eroare deoarece nu prin separatio se ajunge la adevăr, ci poate la o anumită evidenţă care este valabilă nunc et hic. Veritas est adaequatio intellectus ad rem, se spune în filosofie. Nu ne mai rămâne decât să vedem dacă şi la nivelul demonstraţiei se adevereşte ceea ce pare a fi deja un adevăr indubitabil.

N-am reuşit să înţeleg de ce oamenii operează prin disjuncţii în loc să o facă prin conjuncţie.

Cum altfel s-ar putea ajunge la adevăr decât intuindu-l şi apoi rostindu-l? Ceea ce se face se face în şi prin limbaj; Nimic nu este mai construit decât limbajul; E adevărat că nu tot ce pare articulaţie verbală ţine de registrul adevărului.

La Tot se ajunge printr-un tot, adică deschiderea se realizează prin deschideri succesive, căci ce altceva este Lumea decât poarta care aşteaptă să fie deschisă?

Orice afirmaţie presupune existenţa unei sume de întrebări anterioare dar, paradoxal, amândouă înseamnă deschideri, priviri înlăuntru şi înafară. Privirea a fost şi va rămâne, orice s-ar spune, un mod esenţial de a se rosti pe sine, de a se rostui în lume, de a se aşeza ca fiinţă într-un spaţiu, de a-l locui şi de a fi locuit de acesta.

Spune-mi cum vezi lumea ca să-ţi spun cine eşti, unde a vedea înseamnă a o privi, a o judeca, a o asimila, a o iubi sau a o dispreţui când nu o înţelegi, a o goni ca un vis urât când te face sclav, când îţi răstoarnă proporţiile, când îţi distruge armonia la care ai aspirat şi-ai visat să durezi prin ea. Aceasta ar fi formula care ar rezuma poziţia transmisă de dascălii mei despre rostirea îndrăgostită de Adevăr.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s