Moştenirea profesorilor mei

Florian BRATU

Cuvântul ca rostire de sine, despre sine, ca mod de a se căuta,

de a se găsi, de a căuta un altul fără de care carisma lui ar dispărea în neant,

acest dar al dumnezeirii ne facem să fim ceea ce suntem.

“lucrul la care […]am râvnit timp de o viaţă, adică cunoaşterea”. Phaidon, 68 a

Adevărul este de fapt singura problemă vitală pentru care merită să trăieşti, îmi spunea unul din profesorii mei de la liceul Ştefan cel Mare din Suceava  acum nu mai ştiu câţi ani. Parcă au trecut peste două mii  de ani de atunci şi nu-mi mai amintesc eu bine ce  s-a întâmplat între timp. Se pare că acest “lucru“ deosebit după care aleargă omenirea, în proporţii diferite, se înţelege de la sine, a constituit şi pentru mine o obsesie care nu a reuşit nici să mă plictisească, nici să mă obosească tot alergând în timp şi vrând de multe ori să-l transpun aşa cum am simţit sau l-am intuit în clipe privilegiate pe care nu le voi numi, aşa cum, de altfel s-au definit acestea şi prin ele adevărul şi iubirea.

La început am crezut că e o simplă legendă, vreun mit care mi s-a întipărit în memorie şi care îmi propunea o piesă în care trebuia să fiu şi eu personaj.  Dincolo de imaginea ascunsă pe care o citeam cu dificultate, de parcă aş fi avut de a face cu hieroglife ce nu se lăsau captate de privirea-mi avidă de a le cunoaşte ca pe nişte fiinţe vii, extrem de dinamice, uneori torsionate de o durere ascunsă, se afla cu certitudine ceva mult mai complex, nedefinit, o dorinţă îmbrăcată sobru, în aparenţă rece, dar demnă şi discretă ca tot ascunsul ce ne înconjoară. Da, acesta era cuvântul pe care-l căutam cu înfrigurare, cu dinţii strânşi, dârdâind, culmea, de parcă ar fi fost prima întâlnire de dragoste. Adevărul, iubirea şi ascunsul, aceste trei cuvinte atât de simple în aparenţă dar cu o încărcătură magică, sălbatică, deseori tragică, sunt mai mult decât simple instrumente de comunicare între subiecţi, amorţiţi prea adesea de obişnuinţe, de reflexe nocive, de argumentele furnizate de grijulia inteligenţă prea sigură de puterea ei de desvăluire, de duşul rece al “adevărurilor” pe care le aruncă în lume; impurităţi cu aere de esenţe pe care le face să ţâşnească din adâncurile invizibilului: aparenţe, iluzii ştiinţifice când, de fapt, totul se amestecă în Tot. Ambiguitatea ştiinţei nu vine din relativ ci, mai curând, dintr-un exces de zel terminologic, din construcţii cu orice preţ, ceea ce nu a condus niciodată la ceva de durată: e voinţa de traducere a ceea ce nu trebuie, iar atunci când e necesar, nu se mai poate, căci substanţa se abstrage, se ascunde. E nefirescul pudrat! E deschidere temporară care nu face să-mi dăinuie bucuria.

Ascunsul din lucruri, din fiinţe l-a împins pe om să caute întotdeauna acel ceva care nu se ascunde întotdeauna decât pentru a chema încontinuu, cu voci diferite, cu umbre şi lumini ce se întrec întru înstăpânirea celei mai misterioase fiinţe din univers: Omul.

Cred că ceea ce-l determină pe subiect să intre în jocul căutării este atât acel ceva ce emite semnale ale cărui semne incită privirea, cât şi calea de parcurs, ea însăşi sursă a unei dorinţe de cunoaştere.

Ascunsul dorit îşi defineşte singur spaţiul de protecţie şi discreţie, spaţiu pe care cel ce doreşte a-l pătrunde trebuie să-i parcurgă treptele iniţierii mistagogice. A trebui, verb din zona necesităţii, nu este suficient, tocmai datorită imperativului pe care îl conţine. Poate numai adevărul acceptă uscăciunea ascunsă a acestui verb.

Şi când te gândeşti că şi iubirea este cea care se află sub semnul acestui “verb” al cărui singur merit este acela de a ne ţine mereu în sfera atât de apropiată a lui a fi iubit. A iubi nu înseamnă oare o perpetuă căutare, o căutare a ceea ce este ascuns? Proust a fost cel care m-a făcut să înţeleg cât de dificil este drumul spre adevăr atunci când treptele pe care ţi le impune celălalt sunt atât de strânse, atât de dureroase, oricât s-ar bagateliza acest sentiment prin formule psihologice mai mult sau mai puţin sofisticate.

Nimic mai urât firii umane decât despicarea unui fir în patru, dar se pare că sentimentul care “dă cea mai mare bătaie de cap” oamenilor nu a fost şi nu va fi probabil niciodată elucidat, pentru că nu este o simplă ecuaţie cu una sau mai multe necunoscute şi pentru că substanţa lui mecanică infimă, ori mai curând partea materială este aceea care ne îndepărtează de esenţă.

Am mai demonstrat cândva că ceea ce este pare a fi sau că ceea ce este nu este. Aparenţă şi esenţă ar zice un filozof. A apărea în câmpul meu vizual nu înseamnă şi a putea să percep adevărul, nu înseamnă neapărat a-l capta cu adevărat în esenţa lui, căci ceea ce el îmi oferă îmi îmbracă privirea dar nu o şi locuieşte, nu este viaţă, ci simulacru.

Imaginea dintâi şi-a pierdut din puritate când  privirea a captat-o, din nefericire parţial, eşec al unei incapacităţi de stăpânire, deci a trădat-o.

Şi totuşi, din acest eşec originar, din această primă impuritate s-a născut aspiraţia, paradoxal, spre puritatea imaginii, a trăirii întru puritatea dintâi a firii.

Fără credinţă profundă nu se poate pătrunde misterul lucrurilor, al firii. Nevoie de mister dar şi o nesfârşită nevoie de cunoaştere! Unul fără celălalt nu pot exista! Două aspiraţii, de fapt, două necesităţi adânci care aspiră la Tot.

Expresia nefericirii, a resemnării e rezumată de formula “nu poţi avea totul”. Mai corect ar fi: nu se poate cunoaşte tot universul, ci ici, colo câte un fragment.

Din păcate, majoritatea oamenilor au o perspectivă redusă asupra totului. Şi cum ar putea-o avea când se trăieşte sub semnul reducţiei, a minimului, a necesarului, a aproximativului, clamat ca adevăr asupra întregului? Partea şi întregul nu sunt simple noţiuni pe care să le folosim la voia întâmplării; dar fiinţa umană este prin ea însăşi parte! E drept că uneori este partea care aspiră la un întreg, căci întregul, Totul nu poate fi cuprins decât în şi prin imaginaţie.

Se confundă adesea voinţa în general cu voinţa de cuprindere a mai mult decât ne oferă spectrul sumei de imagini a universului care ni se dă. Universul ni se dăruieşte, dar oare putem noi să-l captăm aşa cum este în sine, în esenţa lui adevărată sau numai în spaţiul imaginar, cel oferit de dorinţa nedefinită, adică necontrolată?

Şi ne apropiem de problema primatului dorinţei faţă de voinţă, în măsura în care datele enunţului pot satisface.

A le judeca ca forme total separate este o eroare deoarece nu prin separatio se ajunge la adevăr, ci poate la o anumită evidenţă care este valabilă nunc et hic. Veritas est adaequatio intellectus ad rem, se spune în filosofie. Nu ne mai rămâne decât să vedem dacă şi la nivelul demonstraţiei se adevereşte ceea ce pare a fi deja un adevăr indubitabil.

N-am reuşit să înţeleg de ce oamenii operează prin disjuncţii în loc să o facă prin conjuncţie.

Cum altfel s-ar putea ajunge la adevăr decât intuindu-l şi apoi rostindu-l? Ceea ce se face se face în şi prin limbaj; Nimic nu este mai construit decât limbajul; E adevărat că nu tot ce pare articulaţie verbală ţine de registrul adevărului.

La Tot se ajunge printr-un tot, adică deschiderea se realizează prin deschideri succesive, căci ce altceva este Lumea decât poarta care aşteaptă să fie deschisă?

Orice afirmaţie presupune existenţa unei sume de întrebări anterioare dar, paradoxal, amândouă înseamnă deschideri, priviri înlăuntru şi înafară. Privirea a fost şi va rămâne, orice s-ar spune, un mod esenţial de a se rosti pe sine, de a se rostui în lume, de a se aşeza ca fiinţă într-un spaţiu, de a-l locui şi de a fi locuit de acesta.

Spune-mi cum vezi lumea ca să-ţi spun cine eşti, unde a vedea înseamnă a o privi, a o judeca, a o asimila, a o iubi sau a o dispreţui când nu o înţelegi, a o goni ca un vis urât când te face sclav, când îţi răstoarnă proporţiile, când îţi distruge armonia la care ai aspirat şi-ai visat să durezi prin ea. Aceasta ar fi formula care ar rezuma poziţia transmisă de dascălii mei despre rostirea îndrăgostită de Adevăr.

ziua lui EMINESCU

Poezia lui Eminescu

este dorul de nemurire al neamului românesc.

În această zi de 15 ianuarie, gândul şi simţirea noastră se îndreaptă câtre Astrul ce ne tutelează sufletele, luminându-le şi ocrotindu-le cu Lumina geniului său. Prin poezia lui Eminescu – izvor de adăpat aripa – sufletele noastre îşi păstrează nealterată tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte!.
Ziua aceasta de 15 ianuarie ar trebui declarată Sărbătoarea cugetului şi a simţirii româneşti, căci nimeni altul, prin opera sa, n-a ilustrat mai fidel spiritualitatea românească decât Eminescu. Poezia Poetului nostru nepereche reprezintă şi rezumă tectonica sufletului românesc. Ea este apa vie, dătătoare de puteri miraculoase, vindecătoare de nevroze.
Eminescu n-a murit! El este sufletul nostru şi va dăinui cât neamul românesc! În Compendiul său de Istoria literaturii române…, G. Călinescu vorbea de cele patru mituri fundamentale, definitorii pentru spiritualitatea românească: etnogeneza (Traian şi Dochia), jertfa zidirii, pentru trăinicia atemporală a operei de artă (Monastirea Argeşului), relaţia osmotică a omului cu natura (Mioriţa) şi mitul erotic (Zburătorul). Însă, spiritualitatea românească are de mai bine de un veac şi jumătate un al cincilea mit, căruia îi spuneam simplu – Eminescu. El este mitul devenirii noastre întru fiinţă, căci sufletul nostru, prin sufletul poeziei sale tinde către veşnicie.
Începând de astăzi de15 ianuarie, în loc de nemurire aş spune Eminescu, în loc de iubire – Eminescu, în locul urii – tot Eminescu. Pentru că el a fost, în egală măsură, hulit şi preţuit. Chiar şi în zilele noastre sunt spirite gregare care încearcă din răsputeri să-l nege. Dar steaua lui „Încet, pe cer se suie”, strălucind mai tare, şi aceasta cu cât pseudovalorile se înverşunează în a-i minimaliza opera. Valoarea autentică – cum este cea a Poetului nostru nepereche – nu poate fi sugrumată, glasul ei nu poate fi redus la tăcere, pentru că aceasta este invulnerabilă în faţa morţii.

Prof. Dr. Const. MIU

călcâiul inimii

MOTO: 

            „Orice inimă are un călcâi al lui Ahile!”

                                           Anton ONIGY

Orice poet şi-ar dori o Veronica – muza inspiratoare… Nu ştiu cât de veronian e sufletul tău, însă al meu are combustia eminesciană!

ADEVĂRURI ASCUNSE DE BIBLIE

Dino ADMINO

 

Omul acelor timpuri era un pitic, nu era stăpânul naturii, ci sclavul ei,un rob tot atât de supus naturii ca şi celelalte animale. El,piticul, începe încet, încet să se desprindă din sălbăticie şi să avanseze spre cunoaştere. Omul cavernelor devenind in timp datorită raţiunii un gigant care reuşeşte să stăpânească natura. A trebuit să treacă multe sute de mii de ani, timp în care omul cu creier îl depăşeşte pe omul cu muşchi. Nu vom lua în discuţie cele două teorii privind apariţia omului: Teoria evoluţionistă a lui Darwin dar nici marea minciună pe care o vehiculează religia (omul a apărut cu aproximativ în urma cu 7500 de ani). Pe tot parcursul existenţei sale, omul din cauza unei necunoaşteri a fenomenelor naturii a căzut în misticism, şi astfel apar tot felul de personaje cu puteri supranaturale care stăpâneau şi dădeau naştere fenomenelor pe care nu şi le putea explica. Aceste fiinţe încep să devină valori sacre şi să facă parte dintr-o lume superioară, supranaturală. Aceştia sunt zeii şi astfel apar şi miturile diferitelor popoare. Creatorii lor ca şi beneficiarii cred ca într-o realitate netăgăduită a unei lumi paralele. Zeilor li se ridicau clădiri fastuoase        (temple) unde sunt slujiţi de preoţi şi preotese care transmit oamenilor voia şi poruncile acestora. Casta aceasta este foarte puternică şi e formată din persoane care ştiu carte şi deţin  multe secrete. În natură, totul se naşte şi moare şi aşa se întâmplă şi cu credinţa în zei. Trec iar foarte multe secole şi oamenii au nevoie de altceva. La orizont se întrevede deja o altă religie: Creştinismul care are foarte multe asemănări cu vechea religie politeistă. La început, creştinii sunt persecutaţi peste tot în lume şi sunt nevoiţi să se întâlnească pe ascuns. Grele timpuri pentru primi creştini ! Trece şi această perioada şi li se dă undă verde, pentru a putea să se afirme ca religie. De la micile adunări şi case de rugăciuni se trece la construirea de noi locaşe de cult iar persoanele care ştiau carte sau care au fost în fruntea  lor devin preoţi şi încep să aibă puteri asupra maselor .Nu urmăreau decât un singur scop acapararea puterii. Timp de 2000 de ani de la apariţia lui Iisus, preoţii şi religia au jucat un rol foarte important în istoria omenirii. Sunt personalităţi ale lumii ştiinţifice care afirma că dacă nu ar fi fost religia, omenirea ar fi fost cu cel puţin 1000 de ani mai avansată. Creştinii au dat foc celei mai mari biblioteci din antichitate, unde erau depozitate toate cunoştinţele omenirii de până atunci şi au fost arse zeci de mii de papirusuri. Se pare că acest lucru a fost ordonat de Chiril al Alexandriei, care ulterior a fost ridicat la rangul de episcop, iar după moarte a fost sanctificat. În numele religiei sunt declanşate cruciadele, unde au fost omorâţi sute de mii de oamenii. Tot în numele religiei s-a trecut la creştinarea populaţiei băştinaşe din lumea nouă. Cine nu este cu mine este împotriva mea propovăduiau preoţii din biserici, iar călugării din diferite ordine împreună cu soldaţii omorau în numele crucii cu sabia într-o mână şi biblia în cealaltă. Au fost omorâţi astfel milioane de băştinaşi. Mai amintim de noaptea Sf. Bartolomeu, când în numele credinţei s-au omorât între ei mii de francezi. În plin Ev Mediu biserica dă „naştere” celei mai criminale şi monstruoase organizaţii care a existat vreodată: Inchiziţia. Pentru că oamenii nu aveau voie să aibă acces la cultură, preoţii au ordonat să fie scoase în piaţa publica şi să se dea foc tuturor CĂRŢILOR care existau în casele oamenilor. Cea mai mare conflagraţie mondiala a fost condusă de doi creştini: Hitler catolic şi Stalin ortodox. Nu voi mai insista în continuarea acestor aspecte şi vom trece la ceea ce ne interesează: Biblia

 Cap.IV

In urma relaţiei dintre Adam si Eva se naşte Cain si mai apoi Abel .

Vs.2 – Abel a fost păstor de oi iar Cain lucrător de pământ

Vs.3-Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului

Vs.4 – Si a adus si Abel din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui.

Vs.5- Iar spre Cain şi spre darurile lui nu a căutat .

Şi acum fiţi atenţi ! Dumnezeu sta pe un nor prin cer şi strâmba din nas când ajunge la el fumul jertfei lui Abel, care provenea de la roadele pământului, in schimb aspira cu plăcere fumul care provenea de la jertfa animalelor lui Cain. Aşa ceva este pur si simplu bataie de joc la adresa adevăratului Dumnezeu. Mai departe Cain il omoară pe Abel şi Dumnezeu îl alungă, iar Cain a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden.

Vs.17- După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, a născut pe Enoh

Vs. 18 – Iar lui Enoh i s-a născut Irad care la rândul lui are fii.

Vs.19 – Unul din fii, Lamah, şi-a luat două femei: numele uneia era Ada iar cealaltă era Stela.

Încurcate sunt căile Domnului ! Se minte cu neruşinare pentru că tot această carte spune că la început nu au fost decât Adam si Eva care au avut doi fii. Atunci de unde a apărut femeia pe care a cunoscut-o Cain?  Enoh a fost zămislit cu femeia lui, fiul lui Enoh face si el copii cu bunica lui. Pe urmă unul dintre strănepoţii lui Cain îşi ia două femei : Ada şi Stela. Femeile astea de unde au mai apărut? Vă daţi seama cât de multe lucruri sunt puse sub semnul întrebării în această carte care chipurile are răspunsuri la toate ? Cine poate să creadă toate bazaconiile scrise in Biblie ?

  Abia după 230 de ani ,Adam mai are un fiu – Set. Adam mai trăieşte încă 700 de ani, timp în care mai are fii şi fiice. În capitolul IV aflăm numele patriarhilor de la Adam până la Noe, care sunt foarte mulţi, iar ca un paradox toţi au trăit in jur de un secol. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă anul biblic tot 365 de zile sau Dumnezeu a înscris in ADN-ul nostru o viaţă foarte lungă pe care apoi a blocat-o? Nu există nicio explicaţie că toate aceste personaje au trăit în jur de un mileniu fiecare.

Fărâme de viaţă

Elena CRÎNGAŞU – clasa a IX-a D, LTNB

Mestec viaţa.

Uneori are un gust amar,

Astăzi pare mai dulce.

Mi-am colorat vârfurile degetelor

Cu albastrul zorilor.

Hainele mele fragede palpită

Sub ochii vigilenţi ai trecătorilor.

Amestec gândurile de azi

Cu gândurile de ieri

Şi-mi înfăşor lirica fiinţă

Cu visuri mari. Trăiesc!

 

 

Sculptură

Plutiri de himere

Se revarsă din ochii cu sclipiri de aur,

Mă pierd în nisipul pecetluit

De iubirea valurilor.

M-ai sculptat deasupra mării

Cu vorbe învăluite în minciună.

Mă rescriu pe foaia albă,

Lăsând versuri coliere

Să se deşire peste amintirea ta.

 

 

Mă scriu

Mă-mbrăţişează cuvintele,

Lăsându-mi pe buze o rimă nespusă.

Mă lovesc de versul juvenil al inimii,

Ce-l cântam cu bucurie odată,

Strigându-mi libertatea…

Mă pierd în jur şi mă găsesc

Scrisă pe-o foaie, precum

Versurile-mprăştiate de pană,

Mi-am ascuns privirea în călimară,

Să se reverse peste rândurile albe.

GALAXIA BIZAR

Cosmin ŞTEFĂNESCU

Totul se transformă zi după zi în durere şi moloz

Drepturile omului acum devin drepturile ţintei

Aşadar, aşezaţi-vă docili cu pieptul în faţa flintei

Speraţi şi poate astfel veţi vedea viaţa mai roz.

Fragment dintr-un manifest interzis din insula Fuwa

 

 

În ultima vreme pe planeta Iahim revoltele se intensificaseră din cauza lipsei de mâncare. Erau într-adevăr vremuri tulburi. Sărmanii oameni priveau cu durere crescândă cum copiii le mureau de inaniţie. Cazurile de malnutriţie şi rahitism se înstăpâniseră pe toate insulele. De când fusăseră instalaţi pe planetă guvernatorul planetei şi cu protipendada de la curte, oamenii fusăseră privaţi de mijloacele de subzistenţă deoarece guvernatorul nu permitea nimănui să se atingă de nimic din zona logistică dar le permisăse tuturor celor care trăiau pe planetă să cultive mici terenuri. Datorită acestui lucru, lumea era mulţumită.

Lucrurile au luat însă o turnură urâtă în momentul în care guvernatorul numit de companie a fost detronat şi apoi omorât de către otecazi după care i-a luat locul guvernatorul otecaz Reltih. Acest nou guvernator avea ambiţii nemăsurate şi era animat de o răutate criminală care atingea paroxismul. În decursul a câteva zile a ras de pe faţa planetei două insuliţe cu tot cu populaţia existentă… fără regrete ori mustrări de conştiinţă. Cu toate că în timpul cât stătuseră pe planetă se luptaseră cu diverse boli şi cu animalele vorace pe care le găsiseră pe aceste locuri reuşiseră să treacă mai departe… adevăraţii prădători veniseră… cu aceştia nu au mai avut cum să lupte, aceştia erau înarmaţi până în dinţi, antrenaţi în cele mai grele condiţii imaginabile şi aveau o genetică metisată extraordinară.

Trupele terrali împreună cu cele otecaze la ordinul guvernatorului Reltih au ars din temelii insuliţele după care au difuzat pachete holo HV în toată lumea cu sfârşitul crunt al insularilor. Reltih a ordonat tehnicienilor holo HV să subtitreze pe manşeta materialului cu majuscule: ASTFEL NIMENI NU VA MAI ÎNDRĂZNI SĂ SE REVOLTE.

      Cert este că nu atrecut prea mult timp de la cest eveniment dureros şi pe insula Fuwa au apărut noi frământări… o altă revoltă se anunţa. O dilemă îngrozitoare îl măcina pe guvernator. Ar fi dorit să procedeze întocmai ca pe celelalte insule dar pe această insulă îşi avea cartierul general şi nu ar fi vrut să îşi mute toată logistica şi armamentul pe altă insulă… ar fi arătat rău această procedură ca şi cum ar fi dat semne de slăbiciune. Puse iscoade peste tot ca să ştie care este motivul revoluţionarilor. Motivele erau aceleaşi… nu se schimbase nimic… sărăcie, foame, mizerie, boli nemaîntâlnite, moarte etc. Acest lucru nu îl deranja pe guvernator câtuşi de puţin… aceste lucruri puteau fi rezolvate prin mită, promisiuni şi cîţiva lideri executaţi pentru a fi daţi exemplu. Un alt lucru îi dădea mari bătăi de cap, acesta era că de astă dată revoluţionarii păreau să îşi fi găsit un conducător din cadrul tagmei preoţeşti, un membru al ordinului Graal. Otecazii se temeau de preoţii păstori, era ceva instinctiv ca şi cum în ordin ar fi văzut o putere inegalabilă, mulţi otecazi priveau ordinul sfântului Graal ca pe sălaşul creatorilor supremi. Aşadar otecazii nu îndrăzneau să ucidă feţe bisericeşti cu toate că existau ordine clare în sensul acesta de la cartierul general de pe Hillan – compania Sarona.

Reltih spunea mereu că ordinele sunt făcute ca să fie încălcate. Stafiile erau foarte derutate referitor la ordinele venite de pe Hillan şi toate acestea puteau degenera într-un haos de proporţii.

Preotul-păstor Gedy era foarte iubit şi respectat de oiţele pe care le păstorea iar mulţi îl supranumiseră profetul. Acesta era foarte iubit de oameni atât pentru ceea ce reprezenta în tagma preoţească cât şi pentru poemele pe care le scrisăse în decursul timpului, poeme considerate nepreţuite care într-o bună zi vor putea egala opera venerabilului Ucsenime Iamih. Versurile lui au fost folosite de către muritorii de rând în ode şi în cântece populare şi toţi tinerii îi cunoşteau opera chiar dacă otecazii îi minimalizaseră valoarea şi îi cenzuraseră opera. Scânteia revoltei pe insulă a apărut când tineri curajoşi au creat pachete holo HV cu aparatură pirat şi astfel informaţia se împrăştiase prin toate casele. Au făcut foarte multe manifeste anti-otecazi iar revolta mai era ţinută în frâu doar de Gedz şi nu de către hoardele otecaze. Reltih văzând că este pe puntul de a îşi pierde autoritatea ordonă trupelor să ucidă fără somaţie pe cei care răspândeau afişe antiregim ori instgatori la revoltă şi să îi fie adus mort ori viu capul revoltei. Otecazii au dat dovadă de foarte mult zel în îndeplinirea ordinului şi foarte mulţi tineri au fost luaţi cu forţa şi supuşi la interogatorii interminabile după care îi ucideau fără milă.

Guvernatorul îl admira pe Gedy şi îl considera un adversar de temut datorită faptului că reuşise să câştige respectul şi iubirea maselor prin vorbe simple despre iubirea aproapelui şi prin versuri profunde nicidecum pentru pentru sutana pe care o purta – acea ţesătură ieftină şi ponosită. Citise şi el în ultima vreme câteva volume ale preotului-păstor şi simţise că răutatea din el era ştearsă parcă de un burete nevăzut.

Se uită absent pe birou şi alese la întâmplare un volum din ultime scrieri ale lui Gedy şi citi un poem. Închise volumul cu zgomot şi-şi şterse cu repeziciune o lacrimă ce îi traversă faţa dură. Încă o dată înţelese că în construcţia corpului său cel de om prima şi sentimente total necunoscute pentru sine de multe ori îi invadau fiinţa. Toată acea ură neâmpăcată pentru umanitate se voala în faţa frumosului, în faţa lecţiilor de viaţă ale lui Gedy Corana… unul dintre duşmanii lui nedeclaraţi.

Asemănări şi deosebiri între periplul lui Harap Alb şi cel al lui Gavrilescu

Gabriela AXENIA – calsa a X-a B

 

Periplurile celor doi protagonişti: Harap Alb şi Gavrilescu se aseamănă, dar se şi deosebesc.

Dacă in opera scrisă de Mircea Eliade: “La ţiganci” timpul este determinat: “Bucureştiul de la inceputul secolului xx”, in basmul “Harap Alb” timpul este nespecificat (illo tempore): “Amu cică era odată”. Ambii protagonişti vor avea de trecut proba ghicitului. Harap Alb ghiceşste adevarata fată a impăratului Roş, însă Gavrilescu ratează această probă (Gavrilescu nu este capabil sa ghicească: ţiganca, grecoaica si ovreica). În ambele opere este prezent motivul labirintului. Bordeiul ţigăncilor este asemănător labirintului din basmul scris de Ion Creangă, acesta fiind un spaţiu al iniţierii. Spre deosebire de Gavrilescu, Harap Alb este neînfricat. Acesta trece proba de curaj iniţiată de tatăl său, procură sălăţi din grădina ursului, aduce Spănului capul cerbului împreună cu pietrele preţioase, ultima proba de curaj dându-se la curtea lui Roş împărat. Gavrilescu are o stare de beatitudine şi simte o teribilă nevoie de a-şi povesti tragedia vieţii lui. Faptul ca nu îsi aminteşte ce s-a întâmplat pe bancă il putem interpreta ca pe o ruptură temporală. În opera lui Mircea Eliade, fantasticul este anunţat prin prezenţa hazardului (întamplare neprevazută): modestul profesor de pian îşi aminteşte că a uitat partiturile acasă la Otilia Voitinovici şi coboară din tramvai, spre a lua altul in sens invers. În padurea labirint crăişorul este întampinat de Spân, acesta reuşind să îl păcălească pe Harap Alb. Are loc un schimb de roluri, stăpânul devenind slugă. Gavrilescu este întămpinat de babă (in bordeiul ţigăncilor), aceasta fiind cerberul de la intrarea în infern. Gavrilescu va trebui sa plătească trei sute de lei, taxă care echivalează cu plata vămilor pe lumea cealaltă şi cu trei lecţii de pian. Harap Alb se naste de trei ori: prima dată este vorba de naşterea naturală, cea de a doua naştere are loc în fântână (locul in care protagonistul primeşte botezul), iar cea de a treia naştere are loc atunci cand Harap Alb este reînviat cu ajutorul apei vii adusă de fata împăratului Roş. Gavrilescu se naşt de doua ori: prima dată este vorba de naşterea naturală, a doua naştere se realizează atunci cand Gavrilescu o reîntalneşte pe Hildegard. Cei doi vor pleca spre padure, refăcându-se cuplul romantic. Pentru protagonist, timpul este unul comprimat. În opera lui Mircea Eliade sacrul este camuflat in profan (realul se împleteşte cu irealul). Harap Alb va fi ajutat de: Sfanta Duminecă in drumul său spre curtea lui Verde împărat. Aceasta îi spune crăişorului ce recuzită să ceara tatălui. El greşeşte spunând că a stricat orzul pe gâşte, deşi proba curajului fusese picată doar de fiul cel mare si cel mijlociu.

 

Periplul fiecărui protagonist are o motivaţie aparte: pentru Harap Alb acesta are ca finalitate devenirea de sine, iar pentru Gavrilescu: cunoaşterea sinelui. La sfărşit fiecare protagonist îşi va intalni aleasa inimii: crăişorul pe fata împăratului Roş, iar Gavrilescu pe Hildegard. În cazul primlui cuplu, finalitatea este matrimoniul, iar in cazul celui de al doilea, partenerii se indreaptă spre tărâmul thanatosului prin oniric. Un rol important în procesul de iniţiere al fiului de crai il deţine Spânul. Acesta joacă dublu rol: de regizor faţă de Harap Alb si de actor faţă de Verde împărat si de fetele acestuia. Chiar daca Spânul  a dorit să il compromită pe crăişor, el a contribuit în mod indirect la maturizarea lui Harap Alb. Acesta ar fi putut parcurge distanţa până la curtea lui Verde împărat: “ca gândul” cu ajutorul calului năzdrăvan, însă el trebuie să parcurga drumul gradual, trecând prin toate etapele devenirii. Harap Alb primeşte ajutorul uman şi animalier, în locul celui divin. El a fost ajutat de furnici şi de albine. Acest fapt relevă maturizarea protagonistului. Împăratul Roş îl va supune pe Harap Alb la trei probe de curaj. Pentru a trece aceste probe, crăişorul va fi ajutat de o seamă de uriaşi. Gavrilescu se rătăceşte in trecut şi regretă faptul că în tinereţe a ales iubirea fizică in locul celei spirituale. În ambele opere este prezentă cifra magică: trei. Sintagma de la sfârşitul operei scrise de Mircea Eliade: “nu ne grăbim” este un refuz al morţii.

Întrunind acestea, am demonstrat ca periplurile celor doi protagonişti se aseamană, dar se şi deosebesc.

Asemanari si deosebiri intre peripul lui Harap Alb si cel al lui Gavrilescu

Andreea GHEORGIŢĂ – clasa a X-a B

 Cele doua opere literare atat „Povestea lui Harap Alb” cat si „La tiganci” prezinta atat asemanari cat si deosebiri.

O prima asemanare este reprezentata de motivul drumului si anume: in „Poveste lui Harap Alb” protagonistul parcurge un drum al desavarsirii de sine, pe cand in nuvela „La tiganci” Gavrilescu parcurge un drum al cautarii de sine. O alta deosebire este faptul ca Harap Alb parcurge un drum voluntar, acesta plecand cu stiinta spre curtea unchiului sau, iar Gavrilescu parcurge un drum involuntar spre taramul fantastic al tigancilor si unul voluntar in planul real si anume lectiile de pian pe care i le dadea Otiliei Voitinovici. O alta asemanare este cifra magica „trei” care apare in ambele opere literare: in „Povestea lui Harap Alb” : trei feciori ai Craiului, trei fice ale imparatului Verde, trei probe de curaj iar in „La tiganci” trei fete(tiganca, grecoaica, evreica), ora trei. De asemene, fiecare are o punte de trecere catre lumea fabuloasa: in „Povestea lui Harap Alb” podul este punte de trecere catre lumea fabuloasa a spanului iar in „La tiganci” Gavrilescu este atras de mirosul nucilor si umbra teilor catre lumea tigancilor.

In „Povestea lui Harap Alb” acesta are parte de mai multi adjuvanti care au contribuit la desavarsirea sa iar in „La tiganci” Gavrilescu are parte de hazard sau de intamplarea neasteptata care l-a facut sa se intoarca din drum si sa ajunga la tiganci, motivul fiind servieta cu partiturile uitate acasa la Otilia Voitinovici. De asemenea proba ghicitului este comuna celor doua opere literare: in „Povestea lui Harap Alb” protagonistul este pus sa ghiceasca care este adevarata fata a imparatului Ros iar in „La tiganci” Gavrilescu este pus sa ghiceasca cele trei fete: tiganca, grecoaica si evreica. Harap Alb reuseste sa ghiceasca adevarata fata cu ajutorul unuia dintre adjuvanti(albinele) pe cand Gavrilescu bea prea multa cafea si nu reuseste sa ghiceasca nicio fata.

Periplul lui Harap Alb contine doua etape: prima in care se pierde in padurea labirint si este pacalit de catre Span care va face schimb de identitati si il va boteza pentru a doua oara in „fantana-uter” si a doua etapa care cuprinde cele trei probe de curaj ce reprezinta o incursiune in:regnul animal si vegetal (furtul salatilor din Gradina Ursului), regnul animal si mineral (procurarea pielii si a capului cerbului, impreuna cu pietrele pretioase) si ultima o incursiune in regnul uman care se va desfasra la curtea imparatului Ros. Periplul lui Gavrilescu are ca punct de plecare uitarea servietei cu partituri, atragerea de mirosul nucilor din gradina tigancilor, timpul cautarii cand se pierde in casa acestora, momentul cand se intoarce in lumea reala si realizeaza ca doar cateva ore la tiganci insemnau doisprezece ani in lumea reala. O alta asemanare intre cei doi protagonisti este drumul cautarii fiintei iubite(„La tiganci”) si drumul intalnirii fiintei iubite(„Povestea lui Harap Alb”). De asemenea, Harap Alb isi gaseste jumatatea la curtea imparatului Ros, pe cand Gavrilescu si Hildegard isi formeaza cuplul erotic pe taramul thanatosului. Invierea lui Harap Alb(cea de-a treia nastere) este asemanata cu moartea lui Gavrilescu impreuna cu refacerea cuplului cu Hildegard.

In concluzie, periplul lui Harap Alb este unul al maturizarii, al cunoasterii in care este ajutat de mai multi adjuvanti, fiecare avand o contributie in desavarsirea sa iar periplul lui Gavrilescu este unul al autocunoasterii.

Periplul lui Gavriescu si cel al lui Harap-Alb. Asemanari si deosebiri

Gabi MACIAC – clasa a X-a B

Majoritatea basmelor romanesti au in structura lor drumul ca etapa importanta in ilustrarea calitatilor de exceptie ale protagonistului, scopul acestuia fiind devenirea de sine. Din aceasta perspectiva nici „Povestea lui Harap-Alb” nu face exceptie, insa nu numai basmele romanesti prezinta acest aspect.  Nuvela lui Mircea Eliade este considerata de critica noastra literara drept reprezentativa pentru fantasticul abordat de Eliade, avand in structura sa drumul ca etapa importanta nu in devenirea de sine, ci mai cu seama in autocunoastere si redescoperirea de sine.  In basmul in discutie, protagonistul, aflat la varsta initierii, pleaca sa cucereasca lumea. Inainte  de acest pas important, are de trecut proba de curaj data de tatal sau la pod- punte de trecere catre o alta lume. Opinia prozatorului Eliade este ca, in nuvela sa „La tiganci”, sacrul este camuflat in profan- se ofera un concret aspect ca se trece din timpul profan in cel sacru.

           Asadar, cei doi protagonisti se afla pe o punte de trecere catre o alta lume, numai ca in opera lui Eliade timpul este unul dilatat, este prezentata o scurgere diferita a timpului, iar in „Harap-Alb”, actiunea se petrece intr-un illo-tempore („amu cica era odata”) intr-o lume fabuloasa.  Harap-Alb, alfat la varsta initierii si plecand sa cucereasca lumea din propria vointa isi asuma periplul, pe cand Gavrilescu are parte de tot ce urmeaza sa se intample in urma hazardului (o intamplare neasteptata). Gavrilescu este un modest profesor de pian, ce erge cu tramvaiul de trei ori pe saptamana, spre a da lectii de pian unei tinere, Otilia Voitinovici (timpul in care se deplaseaza Gavrilescu este timpul profan-unul monoton si anost, un fel de rutina). Atunci cand isi da seama ca a uitat servieta cu partituri acasa la Otilia si coboara din tramvai, spre a lua altul in directia opusa, este coplesit de caldura de afara si, atras de umbra si mirosul nucilor, se trezeste in gradina tigancilor. Asadar, acesta este modul in care Gavrilescu ajunge din timpul profan in cel sacru.

           Motivul labirintului reprezinta si el o asemanare intre cele doua creatii literare. In „Povestea lui Harap-Alp”, acest motiv apare atunci cand protagonistul se rataceste in padure, este pacalit de span si ajunge sa il slujeasca sub acest nume, de Harap-Alb.  In „La tiganci”, ratacirea se petrece chiar in casa (bordeiul) tigancilor. Incaperea aceasta are marginile pe care nu le poate vedea: perdelele sunt trase, iar paravanele se confunda cu peretii. Faptul ca Harap-Alb se rataceste intr-un element al naturii- padurea, iar Gavrilescu in casa tigancilor reprezinta din nou o deosebire.  Proba ghicitului se afla, de asemenea, in cele doua opere. Harap-Alb, in drumul sau, ofera ajutor unor adjuvanti, care mai tarziu ii vor veni in ajutor, il vor recompensa: Craiasa albinelor intervine atunci cand fiul craiului are de ghicit fata imparatului Ros, o alta proba data de acesta, reusind in final sa o recunoasca. Gavrilescu, aflat in bordeiul tigancilor, este supus si el la o proba de ghicit: care este ovreica, grecoaica si care este tiganca. Se pierde in trecut si rateaza ghicitul in final nemaireusind deloc a ghici fetele. Capata o stare de beatitudine si se simte fericit.

           Aici intervine o alta deosebire intre cele doua probe de ghicit, si anume faptul ca protagonistul lui Eliade nu este ajutat de nimeni pe parcursul probei. Daca Harap-Alb are parte de nenumarati adjuvanti si formatori pe parcursul periplului sau, Gavrilescu are parte doar de un mister anticipativ, si anume intamplarile colonelului Lawrence de care vorbeste toata lumea. Uciderea lui Harap-Alb semnifica pe de o parte moartea acestuia, pe de alta parte nasterea lui (moarte in raport cu starea anterioara, iar nastere in raport cu cea consecutiva). Revenirea lui Gavrilescu in timpul profan este asemanatoare cu reintoarcerea lui Fat-Frumos din basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, dar putem afirma ca se aseamana si cu nasterea (invierea) lui Harap-Alb.

         In final, periplul lui Harap-Alb capata semnificatia deplinei maturitati, intru-cat ajunge sa se casatoreasca cu fata imparatului Ros, devine conducator si isi ia viata pe cont propriu, periplul sau terminadu-se complet. Cel al lui Gavrilescu capata semnificatia regasirii de sine, autocunoasterii, casatoria cu Hildegard, iubirea tineretii lui, contribuind in final la acest lucru.

Amintire

Bianca MOISE – clasa a IX-a D, LTNB

Iubirea de ieri a răsărit azi amintire,

Iar mâine va fi cenuşa

Ȋmprăştiată dispreţuitor pe ţărm

Şi contopită cu nisipul auriu.

Privim temători suvenirul din trecut

Cerul negru plânge cu noi,

“E imposibil” îmi spune raţiunea.

Inima neagă şi ştie că dacă laşi ce iubeşti

Pierzi totul!

Vrei să mă uiţi dar totuşi

Mmă visezi şi mă cauţi!

Te prefaci că eşti fericit,

Iiar mie-mi ofileşte sufletul,

Plâng, nu rezist, amintirea ta

Mă domină,mereu,

Vreau parfum dar sunt dependentă

De otravă…!

 

Abstract

În noaptea neagră

Şi universu-i abstract.

Plutiri de himere

Răsar în visele tale

Şi iubeşti, deci trăieşti!

Un suflet cald se naşte

În pustiul sentimentelor pierdute,

Cobori ca Luceafărul

Pe un cer cu lună plină,

Iar tot ce rămâne

Sunt versurile coliere

Ce-mi umbresc inima.

 

Fluturi stinşi

Cenuşa unui fluture

Rămâne în soba credinţei.

Iubirea e ca un future:

Trăieşte doar o zi pe pământ,

Căci alte meleaguri o cer

Şi alţi îndrăgostiţi o aşteaptă.

Dorul ca o râmă oarbă

Se preface în fluture.

Astăzi e în zadar!

Lumea e goala, se pierd amintiri,

Iar noi, doar fluturi stinşi…