Const. MIU
Cu mai bine de o lună înainte de Crăciun, preotul Demirel începuse în acel an pregătirile pentru a merge la casele enoriaşilor cu Naşterea Pruncului Sfânt.
Cumpărase de la o papetărie harta localităţii şi marcase conturul cartierului cu enoriaşi, repartizat de protoierie. Însă, pentru că pe hartă erau trecute doar străzile principale şi cum el avea de gând să vestească marele eveniment la toate locuinţele, preotul a făcut rost de la Administraţia Domeniului Public de o altă hartă: aici erau trecute până şi fundăturile şi aleile dintre blocuri. Mulţumit de o aşa achiziţie, a cumpărat un set de creioane colorate şi a trecut la treabă. Fiecare cvartal era colorat distinct şi ca să nu se-ncurce, notase şi o legendă : fiecărui număr de la legendă îi corespundea o anumită categorie de credincioşi. Primii erau firoscoşii – cum le zicea preotul – adică primarul şi toată protipendada din primărie. Urmau pupătorii de clanţă: şeful poliţiei locale, adjunctul de la jandarmi, jurista de la spital şi administratorul de la morgă… Şi tot aşa, până la numărul doisprezece, unde notase: Şi alţii – oameni nevoiaşi.
A mai cumpărat trei cofraje cu ouă de prepeliţă. Ca să-şi dreagă glasul – îi explicase el coanei preotese. Găsise într-un almanah o reţetă care – se specifica – fusese folosită de preoţii daci pentru vocalize. Preotul Demirel trebuia s-o urmeze cu sfinţenie: trei gălbenuşe băute dimineaţa – pe burta goală –, două la prânz şi unul seara. Săptămâna următoare trebuia băut doar albuşul… Ca alimentaţie – grâu încolţit.
Cu banii strânşi de la colindat, părintele avea de gând să-i cumpere coanei Fulvina trei perechi de pantofi cu toc-cui, din sticlă de Murano. Lui Pantelică – student la Teologie şi a treia oară picat la examenul de muzică bizantină – voia să-i facă o surpriză: Moş Crăciun o să-i aducă un sistem karaoke touch – de ultimă generaţie. Va trebui doar să înveţe pe de rost manualul de utilizare, ca să-i iasă play-back-ul fără cusur… Pentru el, părintele o să se mulţumească doar cu o perucă din păr de cămilă. Văzuse câteva exemplare într-o revistă Play boy şi se declarase mulţumit.
În seara de Ajun, pornise la colindat, de la periferie, spre centru. La amărăşteni, dăduse rasol cu Naşterea. În schimb, la VIP-uri, se străduise, la fiecare în parte să cânte cu evlavie.
Când ajunse la colonelul Costică Ştefănescu, începu să cânte de la poartă. Văzuse luminile aprinse şi s-a bucurat, ştiind că domnul colonel avea să-l cinstească, aşa cum făcea în fiecare an, c-un uischian de la mama lui.
Trânti poarta, ca să se-audă că cineva a intrat în curte şi începu să psalmodieze baritonal:
Naaaş-te-rea Ta, Cris-toaaa-se,
Dum-ne-zee-ul nos-truu…
Preotul Demirel nu avea cum să ştie că domnul colonel lăsase liberi pe cei doi dobermani. Auzind gălăgie, aceştia au venit la poartă şi au început să-i dea târcoale intrusului, mirosindu-l. Văzând că aceştia se-nvârt în jurul lui, fără să latre, părintele îşi văzu de cântare:
Naaaş-te-rea Ta, Cris-toaaa-se…
– Marş, futu-ţi dumnezeu’ mă-ti! spuse preotul, dând cu piciorul într-unul din câini, care-l apucase de anteriu.
Când deschise uşa, colonelul Ştefănescu îl văzu pe colindător încercând să smulgă pulpana anteriului din gura câinelui.
– Cum, Doamne, iartă-mă, oi vrea părinte să-ţi mai pup icoana, dacă dumneata înjuri de cele sfinte?
– Coloneleeee! Ia câinii de pe mine, că te afurisesc şi focu’ iadului o să te ardă! strigă Demirel.
Auzind vocea stăpânului, câinii nu-l mai băgară în seamă şi dispărură în curtea largă.
– Degeaba eşti dumneata om citit, dacă dai drumu’ la câini, să mă sfâşie!
– Ce-are sura cu prefectura, părinţele? se interesă gazda, zâmbind.
– Nu râde, dom’le, că mie nu-mi arde să glumesc!
– Mie, nici atât… Hai, mai bine, să te cinstesc, ca pe vremuri, ca să-ţi treacă supărarea…
După ce dădu peste cap paharul ce-i fusese întins, preotul făcu semn că mai vrea. Sorbi dintr-o înghiţitură, se scutură zgomotos, apoi îi spuse gospodarului încruntat:
– Un intelectual de rasă nu face-aşa ceva!
– Da’, ce-am făcut, părinţele, vai de păcatele mele?!
– Ştii ceva?… Între mine şi dumneata e o mare diferenţă!
– Ia, spune, că m-ai făcut curios! îndemnă colonelul.
– Chiar vrei să ştii?
– Tot suntem la ora adevărului!…
– Între noi doi ştii ce distanţă e?… Un vagon de cărţi! se lăudă părintele.
Colonelul Ştefănescu îşi aprinse o ţigară. Îi umplu iar paharul musafirului său, după care îi zise apăsat:
– E adevărat… Numai că diferenţa de care vorbeai e că eu sunt în vagon, iar dumneata ai rămas pă peron, ca popa-prostu’!