Îngemănare

Alexandru BIŞAG – clasa a X-a A, LTNB

Deschide uşa dinspre pat, apasă iar pe clanţă.

Nu mă lăsa să-mi fie dor de orbi ori de balanţă,

Nu stinge luna de sub pat şi nu aprinde lampa..

Şi nu poci înc-un obraz de-şi plânge-n paos crampa.

Întinde mâna înspre noi şi lasă-te de-o parte,

Adu-ne lumânări de seu când ura ne desparte.

Păstrează lacrimi în podeţ când nimeni nu ascultă

Obrajii-s uzi de-al lor ritual, dar doar prin el exultă.

Închide geamul cel opac şi trage draperia:

Acordă-mi numai un distih să-mi lepăd nebunia,

Acordă-mi încă un sonet şi lumea-ţi va fi rece

Doar eu te-oi agăţa de ii când toţi vor vrea să plece.

Descalţă-te de tot ce eşti şi vino mai aproape.

Arată-ţi nurii ce-n trecut prin noi puteau să sape.

Dezbracă-te de omenesc şi-aruncă-te-n cerneală,

Apoi pe foi voi implanta a ta făptură goală.

Aplecă-te înspre cearşaf, îneacă-te în umbre,

Să văd pe chipu-ţi cum se nasc reminiscenţe sumbre,

Adu-mi ce-am vrut de mult să am ori schingiuieşte-mi firea.

Un amalgam de îndoieli par că-ţi cuprind privirea.

Secunde par că se-ncreţesc în părul tău de humă:

De unde vii şi cine eşti făptură făr’ de mumă?

Ce vânt mi te-a adus în prag şi ce nebun te ştie?

Şi câte ploi te-au sărutat, preasfântă pribegie?

Să-mi sting durerea-n ochii tăi, tu muză dintre muze!

Eşti îngerul cel din păcat, deci nu îţi cere scuze.

Aruncă bolul plin cu boli ori varsă-l tot pe mine!

Şi judecă-mă că iubesc şi că aspir la tine.

 

OARECARE

Între-un apus şi-un răsărit tot ard secunde-n pripă

Sunt îngerul cel decăzut, de aripi fac risipă.

Sunt imuabil şi solar în nuanţe negru-aprinse.

Mă plec acum în faţa lor cu coastele-mi întinse.

Exil mi-i scris de mic în pori, aici mi-e locul oare?

În ochii tăi şi-n limba lui rămân un oarecare.

Nu am o cale sau vreun har, mi-e teamă să nasc fapte

Ascut idei, reneg virtuţi, în larmă aud şoapte

Zâmbesc când totu-n jur e trist, zâmbesc acum oricând

Las grijile să zacă-n pat, adorm cu ele-n gând

Încerc în van să uit de tot, de muza mea eternă

Mă-ntind la loc în copârşeu, am sânge mov pe pernă.

Nu pun la suflet curcubeu şi nici frumos pe foaie.

Un oarecare am să fiu mânjit de plăgi şi zoaie.

N-am creionat vreun chip nicicând, angoase mă apasă

Dar nu mă voi opri aici, cât umbra-mi nu mă lasă;

Nu am păcat originar, nici moartea nu mă ştie

Nu îţi vorbesc cu glas acut şi nu-s făcut din glie.

Eu văd în toţi ce vezi şi tu, dar mie nu îmi pasă.

Eu nu am fraţi şi nici iubiri, eu nu am drag de casă.

Pe buze pot să mai pitesc doar cute scrise-n carne,

Sunt doar un mim paralizat, un demon fără coarne.

Un oarecare, asta sunt,  o ştiu deja prea bine.

Nici propriu-mi atriu n-are timp, nu stă în loc de mine.

Nu am decât ce n-am avut, joben şi o lopată.

Şi îngâmfarea-mi de-a răzbi ce nu admite pată;

Un oarecare va să fiu, nimic mai mult se pare.

Privat de propriu-i intelect în veşnica-i cabrare.

Nimic nu-mi este scris în piept, nimic nu-mi curge-n vene.

Căci sângele mi-am pus de mult în plectre şi diene.

Secunde-am implantat cândva în limbi de ceas ce-aşteaptă

Reminiscenţe încă-mi ard aortele în şoaptă.

Melancolii se-ascund cu jind, temei în fiecare.

Până ce groapa le va lua, rămân un oarecare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s