Îngemănare

Alexandru BIŞAG – clasa a X-a A, LTNB

Deschide uşa dinspre pat, apasă iar pe clanţă.

Nu mă lăsa să-mi fie dor de orbi ori de balanţă,

Nu stinge luna de sub pat şi nu aprinde lampa..

Şi nu poci înc-un obraz de-şi plânge-n paos crampa.

Întinde mâna înspre noi şi lasă-te de-o parte,

Adu-ne lumânări de seu când ura ne desparte.

Păstrează lacrimi în podeţ când nimeni nu ascultă

Obrajii-s uzi de-al lor ritual, dar doar prin el exultă.

Închide geamul cel opac şi trage draperia:

Acordă-mi numai un distih să-mi lepăd nebunia,

Acordă-mi încă un sonet şi lumea-ţi va fi rece

Doar eu te-oi agăţa de ii când toţi vor vrea să plece.

Descalţă-te de tot ce eşti şi vino mai aproape.

Arată-ţi nurii ce-n trecut prin noi puteau să sape.

Dezbracă-te de omenesc şi-aruncă-te-n cerneală,

Apoi pe foi voi implanta a ta făptură goală.

Aplecă-te înspre cearşaf, îneacă-te în umbre,

Să văd pe chipu-ţi cum se nasc reminiscenţe sumbre,

Adu-mi ce-am vrut de mult să am ori schingiuieşte-mi firea.

Un amalgam de îndoieli par că-ţi cuprind privirea.

Secunde par că se-ncreţesc în părul tău de humă:

De unde vii şi cine eşti făptură făr’ de mumă?

Ce vânt mi te-a adus în prag şi ce nebun te ştie?

Şi câte ploi te-au sărutat, preasfântă pribegie?

Să-mi sting durerea-n ochii tăi, tu muză dintre muze!

Eşti îngerul cel din păcat, deci nu îţi cere scuze.

Aruncă bolul plin cu boli ori varsă-l tot pe mine!

Şi judecă-mă că iubesc şi că aspir la tine.

 

OARECARE

Între-un apus şi-un răsărit tot ard secunde-n pripă

Sunt îngerul cel decăzut, de aripi fac risipă.

Sunt imuabil şi solar în nuanţe negru-aprinse.

Mă plec acum în faţa lor cu coastele-mi întinse.

Exil mi-i scris de mic în pori, aici mi-e locul oare?

În ochii tăi şi-n limba lui rămân un oarecare.

Nu am o cale sau vreun har, mi-e teamă să nasc fapte

Ascut idei, reneg virtuţi, în larmă aud şoapte

Zâmbesc când totu-n jur e trist, zâmbesc acum oricând

Las grijile să zacă-n pat, adorm cu ele-n gând

Încerc în van să uit de tot, de muza mea eternă

Mă-ntind la loc în copârşeu, am sânge mov pe pernă.

Nu pun la suflet curcubeu şi nici frumos pe foaie.

Un oarecare am să fiu mânjit de plăgi şi zoaie.

N-am creionat vreun chip nicicând, angoase mă apasă

Dar nu mă voi opri aici, cât umbra-mi nu mă lasă;

Nu am păcat originar, nici moartea nu mă ştie

Nu îţi vorbesc cu glas acut şi nu-s făcut din glie.

Eu văd în toţi ce vezi şi tu, dar mie nu îmi pasă.

Eu nu am fraţi şi nici iubiri, eu nu am drag de casă.

Pe buze pot să mai pitesc doar cute scrise-n carne,

Sunt doar un mim paralizat, un demon fără coarne.

Un oarecare, asta sunt,  o ştiu deja prea bine.

Nici propriu-mi atriu n-are timp, nu stă în loc de mine.

Nu am decât ce n-am avut, joben şi o lopată.

Şi îngâmfarea-mi de-a răzbi ce nu admite pată;

Un oarecare va să fiu, nimic mai mult se pare.

Privat de propriu-i intelect în veşnica-i cabrare.

Nimic nu-mi este scris în piept, nimic nu-mi curge-n vene.

Căci sângele mi-am pus de mult în plectre şi diene.

Secunde-am implantat cândva în limbi de ceas ce-aşteaptă

Reminiscenţe încă-mi ard aortele în şoaptă.

Melancolii se-ascund cu jind, temei în fiecare.

Până ce groapa le va lua, rămân un oarecare.

Ultima oara

Ema BRATU, clasa a XII-a D, LTNB

Cu pacatul  pe suflet

Si cu indulgenta in picioare

Am sa te gasesc de maine

In amintirile ce vor veni ,

Am sa te gasesc ultima oara

Si am sa te iert acum

Acum,cand lira ta sentimentala

Mi-a lasat sufletul fara auz

Ca si cand ,de fiecare data e ultima oara

 

 

 

Si totusi…

 

Te tradeaza expresia fetei ,

Cand spui ca vrei sa pleci.

Te prefaci ca vrei sa tac

Si inca stiu ca nu  e asa.

Ma vrei departe dar ma tii de mana ,

Razi prosteste cand iti spun ca nu te cred,

Te juri ca tie nu-ti mai pasa ,

Dar ramai nemiscat in umbra mea.

Si totusi,cine esti?

 

 

Hotii

 

Ne-ati ros cu minciuna pana la os,

Ne e rusine sa va zicem oameni

Sunteti hoti de tara,

Alaptati de pericolul moral,

Voi care ne-ati inchis in borcanul cu sclavie.

Maine va dam foc la haine

si la spitalul de nebuni

Elemente fabuloase in balada “Miorita”

Andreea MARIN – clasa aXI-a D, LTNB

In balada “Miorita” elementele fabuloase se imbina cu cele reale.

Prima parte a baladei face trecerea din lumea reala in cea de basm”Pe-un picior de plai/Pe-o gura de rai”.

Personajele se afla si ele sub domnia fabulosului,referire facand cifra trei,specifica basmului”trei turme de miei/Cu trei ciobanei,/Unu-i modovan,unu-i ungurean,/Si altu-i vrancean.”

Motivul complotului este pus la cale de doi dintre baci,cel ungurean si cel vrancean,deoarece averea celui moldovean era mai mare decat a lor.Aceasta avere este descrisa cu ajutorul superlativelor cantitative si calitative:”S-are oi mai multe,/Mandre si cornute,/Si cai invatati/Si cani mai barbati.”

In a doua parte a poeziei este prezentat dialogul dintre miorita si cioban.

Miorita in aceasta balada are rol de adjuvant, aceasta fiind sfatuitorul baciului.

Comportamentul oitei este descris de doua ori tocmai pentru a-l evidentia”: De trei zile-ncoace/ Gura nu-i mai tace/ Ori iarba nu-i place”.

Miorita realizand ca are puterile limitate,exact ca un animal din basme,pune la cale un plan :”Stapane,stapane,/Iti cheama s-un cane/Cel mai barbatesc/Si cel mai fratesc”.

Partea a treia prezinta testamentul ciobanasului si are elemente de basm.

Moartea sa, este vazuta ca o nunta  insa una la un nivel fabulos deoarece la aceasta participa atat elemente cosmice cat si cele terestre,mireasa fiind”o craiasa”,nuntasii”brazi si paltinasi” “paseri lautari”.

In cea de-a patra parte est prezentata maicuta batrana care-si cauta cu disperare fiul.

Aceasta il descrie pe ciobanas ca fiind ideealul frumusetii masculine,portretul sau fiind constituit prin metafore:”Mandru ciobanel,/ Tras prin inel/ (…) Mustacioara lui/ Spicul graului.”

In concluzie,balada “Miorita” contine elemente reale si fantastice care se impletesc armonios pentru a creea fluiditate.

Amintire

Bianca MOISE – clasa a IX-a D, LTNB

Iubirea de ieri a răsărit azi amintire,

Iar mâine va fi cenuşa

Împrăştiată dispreţuitor pe ţărm

Şi contopită cu nisipul auriu.

Privim temători suvenirul din trecut.

Cerul negru plânge cu noi,

“E imposibil” îmi spune raţiunea.

Inima neagă şi ştie că dacă laşi ce iubeşti

Pierzi totul!

Vrei să mă uiţi şi totuşi mă visezi şi mă cauţi!

Te prefaci că eşti fericit, iar mie-mi ofileşte sufletul,

Plâng, nu rezist, amintirea ta mă domină, mereu,

Vreau parfum dar sunt dependentă de otravă…!

 

Conversiunea sentimentelor

 

Crinii

Oferă

Naturii

Vise

Efemere,

Renaştere.

Sirenele cu

Incantaţiile lor

Unice

Ne

Eliberează sufletele rănite.

O stea dintre toate e a mea…

      Mihaela BOTEZATU

–          studentă la Facultatea de limbi străine, Univ. Bucureşti

Când îţi pierzi privirea printre stele, uiţi să o mai cobori şi pe pământ. Haina neagră şi densă, împestriţată de miliardele de ochi de lumină, ne răpeşte gândurile, care devin apoi hoinare printre constelaţii. Şi, în depărtarea minunată, palpitează inima aurie a cerului – mândra lună. Pulsează lumina binecuvântată şi drămuieşte destinele umane. Atât de departe… De neatins şi totuşi atât de prezentă în viaţa muritorilor.

Stelele trebuie să fie mândre cu o asemenea regină printre ele.

„E frumos, nu?”

„ Poftim? Cine a vorbit?”

Bineînţeles că am tresărit înspăimântată şi am simţit că inima vrea să îmi sară din piept.

„ Nu te teme. Nu vreau să îţi fac rău.”

Răsărită de niciunde, înaintea mea stătea liniştită o femeie atât de frumoasă. Avea ochii luminoşi precum două stele desprinse din cer şi încropite în chipul său de o fineţe nemaiîntâlnită. Raze jucăuşe dănţuiau la malul pleoapelor, desprinse de marea albastră a ochilor. Genele se răsfrângeau din când în când peste ei, ameţitoare. Cu toate acestea, avea o privire care o diferenţia de o fiinţă obişnuită. Un izvor de speranţe părea să se ascundă în spatele ei.

„Ţi se pare impunător cerul?”, reluă femeia.

Am vrut să îi răspund dar nu m-am simţit capabilă.

„Haide, fii sinceră! Nu te teme!”

„Dar nu te cunosc…”, am reuşit să zic, simţindu-mi obrajii îmbujoraţi şi fierbinţi.

„Mă vei cunoaşte cu trecerea timpului. Nu îţi sunt total necunoscută dar până a-ţi fi prietenă, mai e vreme lungă.”

„Te cunosc deja? Dar… Nu îmi amintesc de tine.”

„ Răspunde-mi, te rog. Ţi se pare cerul de neatins?”, reluă femeia.

„Da, mi se pare firesc. Nu este cu putinţă să atingem cerul.”

„De ce nu? Omul este capabil de multe. Trebuie doar să găsească o cale.”

O priveam cu nesaţ dar nu înţelegeam la ce se referă. Vorbele sale îmi păreau ciudate. Nu le puteam desluşi.

 

După ce mă privi la rându-i preţ de câteva minute, îmi spuse:

„Draga mea, nimic nu este imposibil atunci când îţi doreşti cu adevărat. Trebuie doar să speri şi să încerci mereu să te autodepăşeşti. Trebuie să descoperi ce e mai bun în tine. Doar aşa vei reuşi să creşti.”

„Să cresc? Dar…”

Femeia a zâmbit şi mi-a mângâiat creştetul capului.

„Îţi doreşti să parcurgi un traseu frumos, presărat cu bucurii în viaţă?”

„ Bineînţeles. Îmi doresc să am un destin fericit, alături de cei dragi inimii mele.”

„Atunci, luptă pentru tine! În viaţă trebuie să depăşeşti obstacolele şi să te încarci mereu cu optimism. Aşa vei creşte.”

Am zâmbit involuntar. Nu am avut timp să mă întreb dacă trebuie să zâmbesc sau nu.

„Îţi plac stelele?”

„Le ador!”,  am răspuns cu fermitate.

„Atunci, fii atentă, draga mea. O stea din toate e a ta. Ai grijă de ea! Nu o lăsa fără lumină, pentru că apoi va deveni stea căzătoare şi odată cu ea, vor pieri şi visele tale.”

„O stea? Dar nu eu nu pot să ajung la stele…”

„O, ba da, poţi. Posedezi o armă importantă  care îţi oferă şansa să avansezi.

Ridică privirea către cer şi reluă:

„ Vei realiza că nu e atât de îndepărtată de cer glia în care ţi-ai fixat rădăcinile .”

Mi-am pierdut privirea din nou printre stele. Din nou rătăcită printre ele, cu speranţele aprinse.

„ Dar cine să… ?”

Femeia dispăruse. Cum? Când? Unde? Nu îmi pot explica.

„Unde ai plecat? Te rog, întoarce-te. Am nevoie de ajutorul tău. Ajută-mă să descopăr calea cea dreaptă.”

Am închis ochii, întristată şi contrariată de dispariţia femeii. Îm mod surprinzător, când am deschis ochii m-am regăsit în leagănul din faţa casei, cu chipul îndreptat spre cer.

Am înţeles…. Frumoasa necunoscută din vis m-a ajutat să aflu calea cea dreaptă. Ea însăşi era înţelepciunea. În viaţă avem nevoie de ea pentru a creşte şi pentru a ne autodefini. Înţelepciunea este cheia către perseverare.