Viaţa-i o floare foarte rară

Cristina BOTÎLCĂ

Viaţa-i o floare foarte rară

O fantezie-ntr-un pahar.

Ai grijă să n-o sorbi cu totul

Căci gustul ei pare amar.

 

Ia-o încet şi simte-i pulsul,

Căldura nopţilor de mai,

Când răsăritul şi apusul

Se-neacă-n Iad, dar mor în Rai.

 

E o cruzime şi-un blestem

Să crezi că viaţa e onoare.

Din gânduri seci şi guri de lemn

Nu poate face-un ţep fecioare.

 

Noi chibzuim şi ardem lămpi,

Dar cine să le umple iară?

Căci Dumnezeu s-a săturat

Vede în noi doar o povară.

 

E simplu să gândeşti aiurea,

Să nu socoţi o lege.

Dar nu sunt cei din urmă care

Dintre aceştia vor alege?

 

Contăm pe El, contăm pe Moarte,

Avem încredere-n icoane.

Ne facem chip cioplit din aur

Şi stăm în Casa-I în coloane.

 

Ne trec fiorii când, pe cer,

Se naşte luna plină.

Dar ce păcat că suntem orbi

Şi nu vedem lumină…

 

Viaţa-i o umbră. Întuneric.

O aşteptare în morminte,

Un staul plin de morţii vii,

Şi de pământ, şi falsuri sfinte.

 

Câte minciuni mai îndurăm?

Şi când se va trezi realul

Să ne descopere-adevărul

Şi să se stingă idealul?

 

Să ne surâdă cei doi sori

Pe care stă şi duce dorul

Un Dumnezeu stăpânitor

Privindu-şi iar cu drag poporul.

 

Viaţa-i o floare foarte rară

O fantezie-ntr-un pahar.

Ai grijă să n-o sorbi cu totul

Căci gustul ei pare amar.

 

 

Să merg, să merg, să merg…

E timpul să plec,

Să mă îndepărtez uşor de uşa de gheaţă,

Şi să ies pe poarta fierbinte,

Să merg, să merg, să merg…

 

Frunzele să cadă în urma mea ca într-un vârtej,

Ploaia rece să distrugă tot,

Zăpada să vină nechemată,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Să se cutremure munţii până la nori,

Marea să se spele de păcate,

Nisipul să se surpe în adânc,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Păsările să ţipe în văzduh, urmărite de toamnă,

Să se audă răgetele leilor din mijlocul savanei mele,

Copiii să plângă de dorul verii,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Să păşească Dumnezeu în urma mea,

Vânturile să sufle năprasnic,

Înălţimile să se coboare,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Până nu mai rămâne nimic în urma mea.

 

 

Tablou nocturn

E noapte şi vântul suflă năprasnic,

Feresterele urlă şi vor întuneric.

Doar tu mai eşti viu în aerul tainic

Şi cugeţi privind spre cerul eteric.

 

Când ai plecat în adâncuri s-au scuturat norii

Şi oamenii toţi mi-au părut de prisos.

Acum eşti aici şi-nvii iar fiorii

Unui mormânt singur cu chip fioros.

 

S-au spart candelabre, au cugetat stele,

S-au rupt de pe cer şi-au căzut între brazi.

Au plâns bocitoare, au apărut iele,

Iar sfetnicul nopţii-a fost stins până azi.

 

Doar bufniţa sacră, tăcuta jivină,

Privea nemişcată o umbră sfioasă

Ce cobora lesne spre zarea senină,

Unde lumina-ntâlnea noaptea deasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s