Cristina BOTÎLCĂ
Viaţa-i o floare foarte rară
O fantezie-ntr-un pahar.
Ai grijă să n-o sorbi cu totul
Căci gustul ei pare amar.
Ia-o încet şi simte-i pulsul,
Căldura nopţilor de mai,
Când răsăritul şi apusul
Se-neacă-n Iad, dar mor în Rai.
E o cruzime şi-un blestem
Să crezi că viaţa e onoare.
Din gânduri seci şi guri de lemn
Nu poate face-un ţep fecioare.
Noi chibzuim şi ardem lămpi,
Dar cine să le umple iară?
Căci Dumnezeu s-a săturat
Vede în noi doar o povară.
E simplu să gândeşti aiurea,
Să nu socoţi o lege.
Dar nu sunt cei din urmă care
Dintre aceştia vor alege?
Contăm pe El, contăm pe Moarte,
Avem încredere-n icoane.
Ne facem chip cioplit din aur
Şi stăm în Casa-I în coloane.
Ne trec fiorii când, pe cer,
Se naşte luna plină.
Dar ce păcat că suntem orbi
Şi nu vedem lumină…
Viaţa-i o umbră. Întuneric.
O aşteptare în morminte,
Un staul plin de morţii vii,
Şi de pământ, şi falsuri sfinte.
Câte minciuni mai îndurăm?
Şi când se va trezi realul
Să ne descopere-adevărul
Şi să se stingă idealul?
Să ne surâdă cei doi sori
Pe care stă şi duce dorul
Un Dumnezeu stăpânitor
Privindu-şi iar cu drag poporul.
Viaţa-i o floare foarte rară
O fantezie-ntr-un pahar.
Ai grijă să n-o sorbi cu totul
Căci gustul ei pare amar.
Să merg, să merg, să merg…
E timpul să plec,
Să mă îndepărtez uşor de uşa de gheaţă,
Şi să ies pe poarta fierbinte,
Să merg, să merg, să merg…
Frunzele să cadă în urma mea ca într-un vârtej,
Ploaia rece să distrugă tot,
Zăpada să vină nechemată,
Iar eu să merg, să merg, să merg…
Să se cutremure munţii până la nori,
Marea să se spele de păcate,
Nisipul să se surpe în adânc,
Iar eu să merg, să merg, să merg…
Păsările să ţipe în văzduh, urmărite de toamnă,
Să se audă răgetele leilor din mijlocul savanei mele,
Copiii să plângă de dorul verii,
Iar eu să merg, să merg, să merg…
Să păşească Dumnezeu în urma mea,
Vânturile să sufle năprasnic,
Înălţimile să se coboare,
Iar eu să merg, să merg, să merg…
Până nu mai rămâne nimic în urma mea.
Tablou nocturn
E noapte şi vântul suflă năprasnic,
Feresterele urlă şi vor întuneric.
Doar tu mai eşti viu în aerul tainic
Şi cugeţi privind spre cerul eteric.
Când ai plecat în adâncuri s-au scuturat norii
Şi oamenii toţi mi-au părut de prisos.
Acum eşti aici şi-nvii iar fiorii
Unui mormânt singur cu chip fioros.
S-au spart candelabre, au cugetat stele,
S-au rupt de pe cer şi-au căzut între brazi.
Au plâns bocitoare, au apărut iele,
Iar sfetnicul nopţii-a fost stins până azi.
Doar bufniţa sacră, tăcuta jivină,
Privea nemişcată o umbră sfioasă
Ce cobora lesne spre zarea senină,
Unde lumina-ntâlnea noaptea deasă.
METAMORFOZE 