TIMPUL UCIS

NICHOLAS ANDRONESCO

 

ANUL NEWTON 2060

Roman – fragmente

“Timpul transformă tot, dar depinde şi de participarea noastră.”

Iulie 1976                                                                                       N. Andronesco

Continuare:

…„Murfatlar”, Cabernet Sauvinion.  Nu aveau.

„Atunci, un vin sec, un ‘Riesling’, o citronadă şi o prăjitură,” interveni energic Mihai.  Vinul sec ar fi mers, dar de la o cantitate în sus, aşa că bărbații de-abia l-au gustat.  Fiecare se gândea cum să-nceapă ca să fie pe placul celorlalți.  Familia Popescu şi Ana, fiind vechi prieteni, comentară puțin despre modă, vremea din acea iarnă şi poate la vară vor pleca împreună în țară ca în vacanța din vara trecută.  Fuseseră  la munte, la Poiana Braşov, în tabără, cu elevii.  Se simțiseră foarte bine.  Veniră înapoi acasă şi la şcoală cu forțele refăcute.  Ana trecu pe glume urmărind ca Victor sa nu se simtă stingher.  Acesta aştepta momentul să spună şi el o glumă şi se gândea că cel mai bine ar fi să danseze, dar poate nu era politicos să lase familia Popescu singură la masă.  Ana ar fi putut să-l refuse.  Ana se gândea şi ea că ar dansa.  Nu mai dansase demult, decât singură acasă prin baie, bucătărie, dormitor, pe unde o apuca cheful.

„Dacă doriți puteți dansa.  Nu ne supără.  Sanda o văd obosită c-aş fi dansat şi eu,” interveni la momentul oportun Mihai.

„Hai Sanda! Dansează şi tu,” insistă Ana ca şi cum ea dansa deja.

„Poate mai târziu,” îi răspunse Sanda fără chef. Victor se simți şi-o invită pe Ana la dans.  Ea se gândea cum să apară pe ring cu el.  Poate o recunoştea cineva.  Atâtea probleme la care nici nu se gândise când îl invitase la nuntă.  Se gândea ca la lecția de drept comercial pe care o predase în acea seară la clasa de contabilitate.  Noile probleme apărute nasc alte probleme care te fac să scoți din „cămăruțele minții” atitudini şi soluții a căror existență n-o bănuiai. Apoi cum o să danseze dansurile moderne?  Ea nu mai era la vârsta la care să te strâmbi pe ringul de dans.  Cel puțin aşa gândea ea.  Începu un tango.  Tangoul îi plăcea.  Clasic şi fără mişcări şirete.  Bărbatul se aproprie de ea încercând s-o cuprindă de mijloc cu mâna dreaptă.  S-o apropie cum cere dansul.  Victor simți o mică rezistență din partea ei aşa că dansă cum putu, de la distanță.

„Mie-mi place tangoul puțin legănat,” îi spuse el.  Ana se uită mirată în ochii lui.  Muzica  era destul de tare.  Ana nu auzise ultimele cuvinte.

„Puțin mai legănat,” repetă el cu curaj.  ‘Mai legănat?  Adică nu dansez bine?’ se-ntrebă Ana.  Poate că are dreptate şi se lăsă ceva mai condusă de mâna lui.  Victor surprinse momentul şi-o aproprie puțin de el, dar nu de-ajuns.  Pe Ana o trecură fiori nebănuiți.  ‘Ce-o fi cu mine?  Şi parcă am picioarele legate!’  Insistă să meargă mai spre mijlocul ringului de dans să se piardă între dansatori.  Tocmai se termina tangoul.  Victor, după ce-i sărută degetele cu vârful buzelor, îi reținu mâna trăgând-o spre el.  Acum nu-i mai vedea nimeni sau, cel puțin, aşa avea impresia ea.  Urmă un cântec săltăreț care cerea un dans pe măsură.  Victor începu să se dezlănțuie.  Nici el nu mai dansase de mult timp.  Ana se legăna de pe un picior pe altul cu îndoituri destul de bruşte din genunchi.

„Nu prea mi-e la-ndemână,” se scuză ea.

„Nu-i nimic.  Nici eu n-am ştiut cum se dansează.  Culmea că nici acum nu cred că ştiu să dansez modern, dar simt ritmul şi cred că-i de-ajuns.”  Ana mai căpătă ceva curaj şi zâmbi.  Zâmbi către el lăsând capul când pe-o parte, când pe cealaltă.  Muzica, jocul de lumini, mişcarea, o amețiseră puțin şi se simțea bine.

„Ați văzut?” spuse el când cântecul luă sfârşit.

„Da!  Să-nvăț şi eu pasul pe care-l faceți.”

Tocmai începea un cântec asemănător cu precedentul.  Ana învăță repede pasul uitându-se tot timpul la mişcările picioarelor lui.  Era o combinație de cinci paşi, trei înainte şi doi înapoi.  Victor privind-o la răndul său, fără ca ea să-l observe sau să-i pese, îşi dădu seama de trupul svelt, armonios, ce-l avea femeia.  Şi unul şi celălalt dansau mai degajat.  Nu mai erau la primul dans.  Urmă un tango.  Ana se apropie de el şi-şi puse brațul stâng pe umărul lui lăsând să fie cuprinsă de mâna lui puternică.  Îşi feri puţin privirea şi-şi mlădie mijlocul după cum cerea ritmul.  Niciunul nu mai scoase o vorbă. Visau. Ea îşi apropie capul de pieptul lui. Nu-i putea vedea ochii. Nici el ochii ei. Doar părul ei negru mirosea a levandă.  Oare cine erau ei?  Cât contau unul pentru altul? Dansul uşor legănat le dădea aripi imaginației şi mai ales plăcerii de a fi împreună.  De ce s-au precipitat astfel lucrurile în acea seară?  Erau întrebări fără răspunsuri, cel puțin imediat. Mister. Misterul plutea în noapte, peste ei, peste marea înghețată la țărm. Erau încă în plină iarnă, dar inimile lor erau fierbinți.  Pe ringul de dans era cald şi bine.  El o simți că parcă-l strânge în brațe.  Să fi fost doar o părere? Tangoul se termină prea repede.  Păcat.

„Să mergem şi la masă,” îşi dădu cu părerea Ana.  Mreaja se destrămă.  Înapoi la realitate.  Plecară la masa unde familia Popescu îi aştepta cu nerăbdare să mai schimbe o vorbă, mai ales după dansul noii perechi.

„Vă stă bine când dansaţi,”  se adresă zâmbind Mihai mai mult Anei.

„Glumeşti. Abia acum învăţ noul dans. Domnul Victor este amabil şi răbdător. Dar cum ne-ai văzut? Am crezut că m-am ascuns bine.” glumi Ana.

„V-am văzut când aţi început dansul. Apoi v-aţi îndepărtat. Credeam că  aţi plecat.”

„Asta-i ultima ta glumă. Te-ai gândit cât timp am dansat?” glumi Ana.

„Da!” replică Mihai înveselit.

Au râs toți. Victor se opri primul din râs.

„Bună glumă!” spuse el ca să fie în ton cu cei de la masă.  De altfel la acest moment nu glumele îl preocupau.  Nu departe, afară, era marea şi se gândea la coloritul ei vara, la toată bucuria din unirea ei cu cerul.  În mintea lui se legau imagini de basm. Încă din timpul când era elev de liceu îşi dezvoltase o metodă a gândirii paralele. Aşa putea să-şi amplifice cunoaşterea şi trăirile. Era într-un nesaţiu permanent de noutate. Citea mult. Visa mult. Vroia să depăşească timpul fizic condensându-l într-un timp intelectual. Unic.

„Să călătoreşti pe o rază la chemarea verdelui transparent al mării!  Când culorile abundă în gândurile mele, simt o năvală de căldură binefăcătoare mai ales la oranj şi roşu, căldură întreruptă de albastru adânc, ceva ce-ți îngheață măduva oaselor.”  Tăcu.  Nici ei nu spuneau nimic.  Doar îl priveau.  Nedumeriți.  Se gândi că ce-l apucase.  Ce rost avea să creeze astfel de imagini într-o întâlnire efemeră.

„Hai să dansăm!” îl invită Sanda pe Mihai.  Plecară. „Trebuie să-i lăsăm singuri,” îi motivă Sanda.

„Eu chiar vreau să dansez,” completă Mihai bucuros.

După o scurtă tăcere, Ana, zâmbindu-i, continuă:

„Şi mie-mi place să călătoresc pe razele gândului.”

Părea un dialog.  Mai degrabă se-ntâlniseră două monologuri care se acceptau. Deocamdată.  Începuturi.  Început de relație sentimentală cu chemarea atracției din viitor, dar şi îngrijorarea unei posibile nepotriviri.  ‘Oare ce gândeşte şi cum simte acest om?’ se-ntreba Ana.  ‘Curios!  Trecem în viață pe lângă atâția oameni fără să ştim mai nimic despre ei.  De multe ori te-ntrebi care sunt mecanismele acțiunilor tale proprii.  Sigur! De multe ori ne pronunțăm asupra personalității semenilor fără a-i cunoaşte prea mult.  De multe ori folosim judecăți de valoare având la bază două, trei trăsături de caracter, mai mult detalii exterioare ale persoanei.  Îl vedea la şcoală sau întâmplător pe Victor.  Cine s-ar fi aşteptat să aibă atâta sensibilitate!’ El o privea intuind că imagini şi povestiri se desfăşurau în mintea ei.  Remarcă o mică cicatrice la coada ochiului pe care o analiza.  Ce-ar fi putut să fie?  Ghicindu-i preocuparea îi răspunse.

„Am fost un copil neastâmpărat.  Am căzut de pe un gard înalt pe care vroiam să-l trec să ajung la cireşele aurii din luna mai. O experiență dureroasă care s-a încheiat cu această cicatrice.”  El dădu din cap aprobator, gândindu-se că la vârsta copilăriei a avut astfel de întâmplări.

***

„Iar ai făcut o năzbâtie. Într-o bună zi o să-ţi rupi gâtul căţărându-te pe garduri după mere pădureţe. Mănâncă fructe din livada noastră, că sunt destule, până n-o ia ăştia cu colectivizarea. Şi acum hai la doctor să te panseze,” îi zise mama evident supărată. „Când ne întoarcem mai înveţi o poezie.”

***

Încurajat de interesul ei evident pentru converație, continuă să călătorească cu vocea lui melodică  pe raza lui din înalt în adânc şi iarăşi în înalt între cer şi mare.  Ana îl asculta atentă, dar pe fundalul sensibil creat de Victor îşi proiecta amintiri din existența ei.  ‘Oare la şcoală de ce nu mi-a vorbit la fel?’  De fapt îşi amintea că-i fusese arătat un asfințit de soare la care nu se entuziasmase deosebit.  De ce procedase aşa?  ‘Cred că eram obosită’ se scuză ea fără voce.  ‘Aşa trebuia atunci,’ se lămuri singură. ‘Dar acum?’  Iar îşi spune că n-are nicio obligație şi c-aşa-i mai bine.  Dorea să aibă liberatea ei.  Aşa credea.  Aşa trebuia.  Victor, în timp ce vorbea, se gândea că ar fi fost mai frumos să călătoreşti pe-o rază în doi.  Nu accepta singurătatea.  Nu avea raţiuni serioase să se gândească la singurătate.  Era motivul pentru care, din când în când, accepta câte o întâlnire cu colegii la o bere.  În seara aceasta se oprise la locul de-ntâlnire cu colegii şi se scuzase că nu poate rămâne.

„Dumneata eşti un visător,” se pomeni Ana spunându-i.  Poate se gândise la trecutul ei semănat cu vise.

„Poate, dar nu întotdeauna se-ntâmplă.  Dansați?” o invită din nou. Acum dansau toți patru.  La un dans făcură chiar schimb, dar se reuniră rapid.  Sanda de-abia se mişca, iar Mihai dansa ca şi singur.  Ana şi Victor se mai înveseliră puțin fără a mai fi în aceeaşi stare ca-n primele dansuri.  Oricum era timpul de plecare.  Peste nu mult timp restaurantul se închidea.

„Mergem,” spuse categoric Sanda.

Familia Popescu achită consumația motivând că-i invitația lor.

„Mulțumesc. Să trăiți don’ şef Mihai,” spuse ospătarul după ce soțul Sandei achită nota de plată.  „Mai veniți pe la noi.”    Ospătarul îl cunoştea.  Mihai lucra în administația stațiunii de litoral, în sectorul contabilității.

Ana îi duse acasă pe prietenii ei.  Îl rugă pe Victor s-o însoțească tot drumul ca să nu fie singură la întoarcere.  Casa, unde locuia Victor cu părinții, era mai aproape decât locuința familiei Popescu.  Acceptă chiar dacă era destul de târziu.  Ascultând muzică şi vorbind despre maşini, timpul trecu repede.  El indică drumul spre casa părinților lui.

„Nu intrați puțin să beți o răcoritoare?” o invită el.

„Vai! Nu se poate să intru în casa dumneavoastră la ora aceasta.”  Era peste unu noaptea.

„Cum doriți.  A fost o seară foarte frumoasă,” spuse el dezinvolt.  Invitația era cu bune intenții.  ‘Greu de înțeles femeia’ gândi el pentru sine.

„Vă rog să luați seara aceasta aşa cum a fost,” insistă ea.

„Noapte bună!  Mulțumesc pentru seară,” spuse Victor.

„La fel.  Noapte bună! Mulțumiri că ați acceptat invitația,” mai spuse Ana de la volanul maşinii şi plecă. Se gândea că poate aceasta-i singura experiență cu Victor.  Aşa …………………………

 

………………………………………………………………………………………………………

 

Va urma

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s