Viaţa-i o floare foarte rară

Cristina BOTÎLCĂ

Viaţa-i o floare foarte rară

O fantezie-ntr-un pahar.

Ai grijă să n-o sorbi cu totul

Căci gustul ei pare amar.

 

Ia-o încet şi simte-i pulsul,

Căldura nopţilor de mai,

Când răsăritul şi apusul

Se-neacă-n Iad, dar mor în Rai.

 

E o cruzime şi-un blestem

Să crezi că viaţa e onoare.

Din gânduri seci şi guri de lemn

Nu poate face-un ţep fecioare.

 

Noi chibzuim şi ardem lămpi,

Dar cine să le umple iară?

Căci Dumnezeu s-a săturat

Vede în noi doar o povară.

 

E simplu să gândeşti aiurea,

Să nu socoţi o lege.

Dar nu sunt cei din urmă care

Dintre aceştia vor alege?

 

Contăm pe El, contăm pe Moarte,

Avem încredere-n icoane.

Ne facem chip cioplit din aur

Şi stăm în Casa-I în coloane.

 

Ne trec fiorii când, pe cer,

Se naşte luna plină.

Dar ce păcat că suntem orbi

Şi nu vedem lumină…

 

Viaţa-i o umbră. Întuneric.

O aşteptare în morminte,

Un staul plin de morţii vii,

Şi de pământ, şi falsuri sfinte.

 

Câte minciuni mai îndurăm?

Şi când se va trezi realul

Să ne descopere-adevărul

Şi să se stingă idealul?

 

Să ne surâdă cei doi sori

Pe care stă şi duce dorul

Un Dumnezeu stăpânitor

Privindu-şi iar cu drag poporul.

 

Viaţa-i o floare foarte rară

O fantezie-ntr-un pahar.

Ai grijă să n-o sorbi cu totul

Căci gustul ei pare amar.

 

 

Să merg, să merg, să merg…

E timpul să plec,

Să mă îndepărtez uşor de uşa de gheaţă,

Şi să ies pe poarta fierbinte,

Să merg, să merg, să merg…

 

Frunzele să cadă în urma mea ca într-un vârtej,

Ploaia rece să distrugă tot,

Zăpada să vină nechemată,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Să se cutremure munţii până la nori,

Marea să se spele de păcate,

Nisipul să se surpe în adânc,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Păsările să ţipe în văzduh, urmărite de toamnă,

Să se audă răgetele leilor din mijlocul savanei mele,

Copiii să plângă de dorul verii,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Să păşească Dumnezeu în urma mea,

Vânturile să sufle năprasnic,

Înălţimile să se coboare,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Până nu mai rămâne nimic în urma mea.

 

 

Tablou nocturn

E noapte şi vântul suflă năprasnic,

Feresterele urlă şi vor întuneric.

Doar tu mai eşti viu în aerul tainic

Şi cugeţi privind spre cerul eteric.

 

Când ai plecat în adâncuri s-au scuturat norii

Şi oamenii toţi mi-au părut de prisos.

Acum eşti aici şi-nvii iar fiorii

Unui mormânt singur cu chip fioros.

 

S-au spart candelabre, au cugetat stele,

S-au rupt de pe cer şi-au căzut între brazi.

Au plâns bocitoare, au apărut iele,

Iar sfetnicul nopţii-a fost stins până azi.

 

Doar bufniţa sacră, tăcuta jivină,

Privea nemişcată o umbră sfioasă

Ce cobora lesne spre zarea senină,

Unde lumina-ntâlnea noaptea deasă.

TIMPUL UCIS

NICHOLAS ANDRONESCO

 

ANUL NEWTON 2060

Roman – fragmente

“Timpul transformă tot, dar depinde şi de participarea noastră.”

Iulie 1976                                                                                       N. Andronesco

Continuare:

…„Murfatlar”, Cabernet Sauvinion.  Nu aveau.

„Atunci, un vin sec, un ‘Riesling’, o citronadă şi o prăjitură,” interveni energic Mihai.  Vinul sec ar fi mers, dar de la o cantitate în sus, aşa că bărbații de-abia l-au gustat.  Fiecare se gândea cum să-nceapă ca să fie pe placul celorlalți.  Familia Popescu şi Ana, fiind vechi prieteni, comentară puțin despre modă, vremea din acea iarnă şi poate la vară vor pleca împreună în țară ca în vacanța din vara trecută.  Fuseseră  la munte, la Poiana Braşov, în tabără, cu elevii.  Se simțiseră foarte bine.  Veniră înapoi acasă şi la şcoală cu forțele refăcute.  Ana trecu pe glume urmărind ca Victor sa nu se simtă stingher.  Acesta aştepta momentul să spună şi el o glumă şi se gândea că cel mai bine ar fi să danseze, dar poate nu era politicos să lase familia Popescu singură la masă.  Ana ar fi putut să-l refuse.  Ana se gândea şi ea că ar dansa.  Nu mai dansase demult, decât singură acasă prin baie, bucătărie, dormitor, pe unde o apuca cheful.

„Dacă doriți puteți dansa.  Nu ne supără.  Sanda o văd obosită c-aş fi dansat şi eu,” interveni la momentul oportun Mihai.

„Hai Sanda! Dansează şi tu,” insistă Ana ca şi cum ea dansa deja.

„Poate mai târziu,” îi răspunse Sanda fără chef. Victor se simți şi-o invită pe Ana la dans.  Ea se gândea cum să apară pe ring cu el.  Poate o recunoştea cineva.  Atâtea probleme la care nici nu se gândise când îl invitase la nuntă.  Se gândea ca la lecția de drept comercial pe care o predase în acea seară la clasa de contabilitate.  Noile probleme apărute nasc alte probleme care te fac să scoți din „cămăruțele minții” atitudini şi soluții a căror existență n-o bănuiai. Apoi cum o să danseze dansurile moderne?  Ea nu mai era la vârsta la care să te strâmbi pe ringul de dans.  Cel puțin aşa gândea ea.  Începu un tango.  Tangoul îi plăcea.  Clasic şi fără mişcări şirete.  Bărbatul se aproprie de ea încercând s-o cuprindă de mijloc cu mâna dreaptă.  S-o apropie cum cere dansul.  Victor simți o mică rezistență din partea ei aşa că dansă cum putu, de la distanță.

„Mie-mi place tangoul puțin legănat,” îi spuse el.  Ana se uită mirată în ochii lui.  Muzica  era destul de tare.  Ana nu auzise ultimele cuvinte.

„Puțin mai legănat,” repetă el cu curaj.  ‘Mai legănat?  Adică nu dansez bine?’ se-ntrebă Ana.  Poate că are dreptate şi se lăsă ceva mai condusă de mâna lui.  Victor surprinse momentul şi-o aproprie puțin de el, dar nu de-ajuns.  Pe Ana o trecură fiori nebănuiți.  ‘Ce-o fi cu mine?  Şi parcă am picioarele legate!’  Insistă să meargă mai spre mijlocul ringului de dans să se piardă între dansatori.  Tocmai se termina tangoul.  Victor, după ce-i sărută degetele cu vârful buzelor, îi reținu mâna trăgând-o spre el.  Acum nu-i mai vedea nimeni sau, cel puțin, aşa avea impresia ea.  Urmă un cântec săltăreț care cerea un dans pe măsură.  Victor începu să se dezlănțuie.  Nici el nu mai dansase de mult timp.  Ana se legăna de pe un picior pe altul cu îndoituri destul de bruşte din genunchi.

„Nu prea mi-e la-ndemână,” se scuză ea.

„Nu-i nimic.  Nici eu n-am ştiut cum se dansează.  Culmea că nici acum nu cred că ştiu să dansez modern, dar simt ritmul şi cred că-i de-ajuns.”  Ana mai căpătă ceva curaj şi zâmbi.  Zâmbi către el lăsând capul când pe-o parte, când pe cealaltă.  Muzica, jocul de lumini, mişcarea, o amețiseră puțin şi se simțea bine.

„Ați văzut?” spuse el când cântecul luă sfârşit.

„Da!  Să-nvăț şi eu pasul pe care-l faceți.”

Tocmai începea un cântec asemănător cu precedentul.  Ana învăță repede pasul uitându-se tot timpul la mişcările picioarelor lui.  Era o combinație de cinci paşi, trei înainte şi doi înapoi.  Victor privind-o la răndul său, fără ca ea să-l observe sau să-i pese, îşi dădu seama de trupul svelt, armonios, ce-l avea femeia.  Şi unul şi celălalt dansau mai degajat.  Nu mai erau la primul dans.  Urmă un tango.  Ana se apropie de el şi-şi puse brațul stâng pe umărul lui lăsând să fie cuprinsă de mâna lui puternică.  Îşi feri puţin privirea şi-şi mlădie mijlocul după cum cerea ritmul.  Niciunul nu mai scoase o vorbă. Visau. Ea îşi apropie capul de pieptul lui. Nu-i putea vedea ochii. Nici el ochii ei. Doar părul ei negru mirosea a levandă.  Oare cine erau ei?  Cât contau unul pentru altul? Dansul uşor legănat le dădea aripi imaginației şi mai ales plăcerii de a fi împreună.  De ce s-au precipitat astfel lucrurile în acea seară?  Erau întrebări fără răspunsuri, cel puțin imediat. Mister. Misterul plutea în noapte, peste ei, peste marea înghețată la țărm. Erau încă în plină iarnă, dar inimile lor erau fierbinți.  Pe ringul de dans era cald şi bine.  El o simți că parcă-l strânge în brațe.  Să fi fost doar o părere? Tangoul se termină prea repede.  Păcat.

„Să mergem şi la masă,” îşi dădu cu părerea Ana.  Mreaja se destrămă.  Înapoi la realitate.  Plecară la masa unde familia Popescu îi aştepta cu nerăbdare să mai schimbe o vorbă, mai ales după dansul noii perechi.

„Vă stă bine când dansaţi,”  se adresă zâmbind Mihai mai mult Anei.

„Glumeşti. Abia acum învăţ noul dans. Domnul Victor este amabil şi răbdător. Dar cum ne-ai văzut? Am crezut că m-am ascuns bine.” glumi Ana.

„V-am văzut când aţi început dansul. Apoi v-aţi îndepărtat. Credeam că  aţi plecat.”

„Asta-i ultima ta glumă. Te-ai gândit cât timp am dansat?” glumi Ana.

„Da!” replică Mihai înveselit.

Au râs toți. Victor se opri primul din râs.

„Bună glumă!” spuse el ca să fie în ton cu cei de la masă.  De altfel la acest moment nu glumele îl preocupau.  Nu departe, afară, era marea şi se gândea la coloritul ei vara, la toată bucuria din unirea ei cu cerul.  În mintea lui se legau imagini de basm. Încă din timpul când era elev de liceu îşi dezvoltase o metodă a gândirii paralele. Aşa putea să-şi amplifice cunoaşterea şi trăirile. Era într-un nesaţiu permanent de noutate. Citea mult. Visa mult. Vroia să depăşească timpul fizic condensându-l într-un timp intelectual. Unic.

„Să călătoreşti pe o rază la chemarea verdelui transparent al mării!  Când culorile abundă în gândurile mele, simt o năvală de căldură binefăcătoare mai ales la oranj şi roşu, căldură întreruptă de albastru adânc, ceva ce-ți îngheață măduva oaselor.”  Tăcu.  Nici ei nu spuneau nimic.  Doar îl priveau.  Nedumeriți.  Se gândi că ce-l apucase.  Ce rost avea să creeze astfel de imagini într-o întâlnire efemeră.

„Hai să dansăm!” îl invită Sanda pe Mihai.  Plecară. „Trebuie să-i lăsăm singuri,” îi motivă Sanda.

„Eu chiar vreau să dansez,” completă Mihai bucuros.

După o scurtă tăcere, Ana, zâmbindu-i, continuă:

„Şi mie-mi place să călătoresc pe razele gândului.”

Părea un dialog.  Mai degrabă se-ntâlniseră două monologuri care se acceptau. Deocamdată.  Începuturi.  Început de relație sentimentală cu chemarea atracției din viitor, dar şi îngrijorarea unei posibile nepotriviri.  ‘Oare ce gândeşte şi cum simte acest om?’ se-ntreba Ana.  ‘Curios!  Trecem în viață pe lângă atâția oameni fără să ştim mai nimic despre ei.  De multe ori te-ntrebi care sunt mecanismele acțiunilor tale proprii.  Sigur! De multe ori ne pronunțăm asupra personalității semenilor fără a-i cunoaşte prea mult.  De multe ori folosim judecăți de valoare având la bază două, trei trăsături de caracter, mai mult detalii exterioare ale persoanei.  Îl vedea la şcoală sau întâmplător pe Victor.  Cine s-ar fi aşteptat să aibă atâta sensibilitate!’ El o privea intuind că imagini şi povestiri se desfăşurau în mintea ei.  Remarcă o mică cicatrice la coada ochiului pe care o analiza.  Ce-ar fi putut să fie?  Ghicindu-i preocuparea îi răspunse.

„Am fost un copil neastâmpărat.  Am căzut de pe un gard înalt pe care vroiam să-l trec să ajung la cireşele aurii din luna mai. O experiență dureroasă care s-a încheiat cu această cicatrice.”  El dădu din cap aprobator, gândindu-se că la vârsta copilăriei a avut astfel de întâmplări.

***

„Iar ai făcut o năzbâtie. Într-o bună zi o să-ţi rupi gâtul căţărându-te pe garduri după mere pădureţe. Mănâncă fructe din livada noastră, că sunt destule, până n-o ia ăştia cu colectivizarea. Şi acum hai la doctor să te panseze,” îi zise mama evident supărată. „Când ne întoarcem mai înveţi o poezie.”

***

Încurajat de interesul ei evident pentru converație, continuă să călătorească cu vocea lui melodică  pe raza lui din înalt în adânc şi iarăşi în înalt între cer şi mare.  Ana îl asculta atentă, dar pe fundalul sensibil creat de Victor îşi proiecta amintiri din existența ei.  ‘Oare la şcoală de ce nu mi-a vorbit la fel?’  De fapt îşi amintea că-i fusese arătat un asfințit de soare la care nu se entuziasmase deosebit.  De ce procedase aşa?  ‘Cred că eram obosită’ se scuză ea fără voce.  ‘Aşa trebuia atunci,’ se lămuri singură. ‘Dar acum?’  Iar îşi spune că n-are nicio obligație şi c-aşa-i mai bine.  Dorea să aibă liberatea ei.  Aşa credea.  Aşa trebuia.  Victor, în timp ce vorbea, se gândea că ar fi fost mai frumos să călătoreşti pe-o rază în doi.  Nu accepta singurătatea.  Nu avea raţiuni serioase să se gândească la singurătate.  Era motivul pentru care, din când în când, accepta câte o întâlnire cu colegii la o bere.  În seara aceasta se oprise la locul de-ntâlnire cu colegii şi se scuzase că nu poate rămâne.

„Dumneata eşti un visător,” se pomeni Ana spunându-i.  Poate se gândise la trecutul ei semănat cu vise.

„Poate, dar nu întotdeauna se-ntâmplă.  Dansați?” o invită din nou. Acum dansau toți patru.  La un dans făcură chiar schimb, dar se reuniră rapid.  Sanda de-abia se mişca, iar Mihai dansa ca şi singur.  Ana şi Victor se mai înveseliră puțin fără a mai fi în aceeaşi stare ca-n primele dansuri.  Oricum era timpul de plecare.  Peste nu mult timp restaurantul se închidea.

„Mergem,” spuse categoric Sanda.

Familia Popescu achită consumația motivând că-i invitația lor.

„Mulțumesc. Să trăiți don’ şef Mihai,” spuse ospătarul după ce soțul Sandei achită nota de plată.  „Mai veniți pe la noi.”    Ospătarul îl cunoştea.  Mihai lucra în administația stațiunii de litoral, în sectorul contabilității.

Ana îi duse acasă pe prietenii ei.  Îl rugă pe Victor s-o însoțească tot drumul ca să nu fie singură la întoarcere.  Casa, unde locuia Victor cu părinții, era mai aproape decât locuința familiei Popescu.  Acceptă chiar dacă era destul de târziu.  Ascultând muzică şi vorbind despre maşini, timpul trecu repede.  El indică drumul spre casa părinților lui.

„Nu intrați puțin să beți o răcoritoare?” o invită el.

„Vai! Nu se poate să intru în casa dumneavoastră la ora aceasta.”  Era peste unu noaptea.

„Cum doriți.  A fost o seară foarte frumoasă,” spuse el dezinvolt.  Invitația era cu bune intenții.  ‘Greu de înțeles femeia’ gândi el pentru sine.

„Vă rog să luați seara aceasta aşa cum a fost,” insistă ea.

„Noapte bună!  Mulțumesc pentru seară,” spuse Victor.

„La fel.  Noapte bună! Mulțumiri că ați acceptat invitația,” mai spuse Ana de la volanul maşinii şi plecă. Se gândea că poate aceasta-i singura experiență cu Victor.  Aşa …………………………

 

………………………………………………………………………………………………………

 

Va urma

LINIŞTE

Nicholas Andronesco

 

Nu mai ninge

Nu mai are cine să asculte

Farmecele mute

Din adânc Pământ

Stau

Orbit de nemişcare

Mintea doare

Încearcă să se mişte

Mângâiată de zăpadă

Se împacă

Străluceşte rece

Nimeni nu mai trece

Poate e târziu

Poate razele sunt duse

Poate că sunt fulg

Ce cade

Spre un alt Pământ

Poate că sunt rază

Poate sunt izvor

Ochiul meu fiind

Poate că eu însumi nu mai sunt

Trăind

Cine ştie

Poate sunt

Uitat în mine

În luceferi şi lumine

Care-şi caută Pământul

Ce izbindu-se de sine

A durere

Încă nu-şi găseşte locul

………………………

Undă şi corpuscul

Îngemănaţi în luptă

Nu se vor deloc

Şi s-a născut Cuvântul

 

De profundis

 

Linişte

 

 

ANTI – NIMICNICIE

 

Lupta continuă

           Când timpul

           Nu mai vrea să curgă

Când simultanul dispăruta-n şoc

Când clipele sunt aruncate

Fără de voia lor

Prin constelaţii rătăcite

Undeva

Haotic

În ne-ncetatul joc

Atunci m-apucă un dor

          De nimeni şi nimic

Şi acut

Atunci efectu-n

         cauză-i pierdut

Şi uns

Pătruns

În spaţii dispărute

Mi-adun bucăţile pierdute

Reconstruind

Altarul

Rugăciunii mele

Ca timpul

Să m-asculte

Atunci ş-acum

Şi-n vecii vecilor

Pe unicul meu drum

Rămân ce-am fost

Şi ce voi fi

…………..

Amin

 

CUVÂNT

         

Între Cer şi Pământ

Între ploi şi vânt

Seminţe

Flori şi fructe

Sâmburi şi cânt

Sunt eu

Suntem noi

Potenţial şi Cuvânt

 

 

 

 

 

PLOUA

 

             Din Ciclul – Epopee Daco-Română

             Sunt aici. Pe Pământ. N-am plecat.

                        

Frumos ploua

În vara aceasta în America

În biserica mea

Fără pereţi

Deschisă spre cer

Şi zumzetul ploii

Se apleca gânditor

Dând chip viu

Clipocit şi clipit

                   Lumânărilor

Flăcări crescute în sus

Şi aveam un loc

O pădure verde

Cu mulţi brazi

Cu multă viaţă

Cu libertatea

Crescută toată la cer

Şi căprioare cu ochi de lumină

Şi păsări măiastre

Cu ochi de mister

………………………………..

Dumnezeu era acolo

                      În America

Unde-mi mutasem

Ţinutul de vis

Din anii trecuţi

                     Şi muţi

                                  Din copilărie

Când românii îi tot aşteptau

Pe americani

Şi ei nu mai veneau

Şi am plecat la drumul cel lung

La ei

Să-i trezesc

“Deşteaptă-te americane”

Le-am spus

Asta-i ca să-i ajut

Ca să vină

În ţinutul de veche lumină

Daco-Română

De unde noi toţi ne tragem

În veci

……………………………

Frumos şi liniştit ploua

În libertate

În America mea

Facts & Dreams – Practice & Theory

DR. NICHOLAS ANDRONESCO

SCHOOL OF MATHEMATICS & PHYSICS

 

 

Japan invites Dr. Deming

Dr. Deming’s Background

1900  October 14. Born William Edwards Deming, Sioux City, Iowa, USA.

1921  Bachelor in Science, University of Wyoming

1924  Master in Science, University of Colorado

1928  Philosophical Doctor (mathematical physics) YaleUniversity, New Haven, Connecticut

1927-1939 Mathematical physicist,  Department of Agriculture

1939-1946 Advisor in sampling, Bureau of the Census

1946-1993 Professor of statistics, Graduate School of Business Administration, New York University

1950, 1951, 1952, 1955, 1960, 1965, and onward – Teacher and consultant to Japanese industry, through the

Japanese Union of Scientists and Engineers (JUSE)

1951  JUSE established the Deming Prize for Quality

1960  Recipient of the Second Order Medal of the Sacred Treasure, from the emperor of Japan for improvement of

quality and of the Japanese economy through the statistical control of quality

1980  Established the Deming Medal in the United States. Dr. Deming was the first recipient of this award.

1980  Became famous in America by appearing on NBC  TV, “If Japan can, Why Can’t We?”

1987 National Medal of Technology from President Ronald Reagan at the White House(Latzko, Saunders,1995, p.3)

 

The Union of Japanese Scientists and Engineers (JUSE)  during the year of 1950 invited Dr. Deming to teach 600 engineers about management they need to get a high quality production.

Dr. Shewhart taught Dr. Deming that:

 

I  The old way of doing things: 1. Design,  2. Make  3. Sell .

II The Shewhart Cycle:  1. Design, 2. Make, 3. Sell, 4. Test in Service, 5. Redesign.

(Latzko, Saunders,1995, p.5).

 

Shewhart Cycle can be used as a learning cycle: 1. Plan, 2. Do, 3. Study, 4. Act.

The new ideas are based in finding the consumer needs. This is a systematic approach of doing things, supplier and costumer belonging to the same system.

After the WWII, America was in demand with its goods mostly because the American industry was not destroyed by war. Actually an American engineer told me that, immediately after the WWII in Bridgeport, a known industrialized city in Connecticut, if someone lost his job in the morning, he could easily find another job by afternoon. Later, things changed. Beginning 1975, the balance of trade in industry and agriculture has been declined.  In the past, the natural resources, fertile soil, rich minerals have led to American prosperity.

I find that Dr. Deming defined well the colony concept which is “a nation that sells off materials and buys back manufactured goods”. Part of the American economic success is based on the geographical location and part is based on the hard work and individual efforts. Dr. Deming doesn’t believe just in geographical luck. In order to continue with an American prosperous way, there is a need of cooperation. The individual must be rebuilt in a cooperative society with a win/win approach. Deming gives an interesting example with the cat reflex action. When it touches a hot stove, it reacts. He explained his management model by attending many conferences across of the USA as well as at television shows. At one of the conferences, during a coffee break someone of the conference attendees is commenting about their own actions regarding the quality control. He says: “We have a new incentive pay program, an employee of the month in each plant and a new automatic inspection system that can check on every single defect. Besides these things there is the Total Quality Management (TQM) to be implemented.” These are taking place after they used the Management by Objectives (MBO). What’s to be noticed is the fact that to the end of conversation, the coffee talker expresses: we are still waiting for the results. After coffee Dr. Deming made it very clearly: “Someone cannot achieve quality without knowledge. Best efforts must be guided by a proper theory.”

Automation and machinery are the answers to an improved quality system, but they need to work properly. Another approach to increase quality is with a quick fix, just in time (JIT). When there is a low inventory to work with, just in time is good. There is a problem with defective items which have to be eliminated.  For cost cutting, managers have to not only chase dimes and nickels, but also to understand how the big losses happen and eliminate them. In order to do so there is a need of understanding Profound Knowledge and optimize the management process. It may happen a suboptimization of people and technology where a part of a productive system is optimize and other parts get worse. So there is a need of proper knowledge to optimize the entire productive process.

Managing by results is managing based on numbers from past which don’t predict much for future.  Using “Control charts” is a better chance to predict future. Dr. Deming says that putting the quality in the hands of the plant managers is wrong because these managers didn’t design the product, didn’t pick the suppliers, the price and the marketing. It’s better to study the forces of destruction in any organization such as grades in school, merit system – judge people, incentive pay, MBO management, quotas for production, business plans with reports on monthly or quarterly targets.

Working in school just for grades, it diminishes students’ motivation. It’s the same thing in a company. When we grade people, they lose interest for production.

According to Deming, the Western management put us into a prison. One of the slogans in the “prison compound” is “Hard work will get us quality.” The “prison” assumptions are according to the Taylor’s laws of scientific management (circa 1890). To escape from this “prison,” it requires a new approach, a system of Profound Knowledge.

The Profound Knowledge consists of appreciation of a system, theory of knowledge, theory of variation, and understanding of psychology.

A system is a series of activities or functions that work together to maintain the organization.

The components of the system are interconnected. These components need communication and cooperation in order to contribute to the aim of the organization. The role of the management is to optimize the system in such a way to optimize all departments. If some departments are suboptimized, the overall cost of the production can be higher. In 1950 Japanese management exposed to the employees a very helpful flowchart with all components of manufacturing and marketing as a system. A suboptimized firm passes products, services, and information over the wall. In order to understand how a system properly works, the employees need to understand the theory and practice of variation. A stable system works in specific limits and inside of limits there is some uncertainty. Specific action has to be taken when a system mistake happens because of a special cause. It has to be applied a Shewhart chart.

A theory is a collection of principles, theorems, and laws that models phenomena in reality. One of the main goals of having a theory is to predict things and their behavior in the future. For example, there is in mechanics “The Newton’s Laws of Motion”, a theory that predicts in time the body position and velocity when we know initial data. Similarly, when you know the proper managerial theory, you can answer questions. Regarding data, we need to measure values corresponding to the products and these values depend on the methods used. The psychology relates to the intrinsic motivation, extrinsic motivation and over-justification which can destroy intrinsic motivation.

 

Rules for a good management. Obligations.

1. A company has to have a constancy of purpose. There is a mission to be fulfilled. There are values how to fulfill it by providing the joy of work, achieving personal goals, treating each other with trust and respect, contributing to society, etc.

2. Adopt a new philosophy such as improving productivity p = output/input.

3. Cease dependence on mass inspection. Because of the cost of inspection, a company has to inspect the process, not the product. The data from inspection can get information on the process and this information can be used to improve on a continuous basis.

4. End the practice of awarding business on the basis of tag alone. Instead reduce cost by reducing variation. This means that to buy things to lower the total cost, not just the price tag. In the world of purchasing, there are three factors such as customer, supplier, and decision. You have to optimize product price, service, and working with more suppliers until final decision. Variation can be reduced through a long term relationship. It’s better to apply a single supplier policy.

5. Continual improvement. This consists in innovation of product and services, innovation of process, improvement of existing products, services and existing processes. Self-esteem is one of the reasons of innovation. A good example of Shewhart cycle for learning and improvement is with Toyota experience. Their first car that entered the American car market didn’t sell. Then they studied the success of the Volkswagon Beetle and returned with a better car, Corolla. They tested the product in service.

6. Training for a skill. The learning process can be through written words, to hear the content to be learned, by demonstration, by figuring out proper pictures. Every leader must be a trainer. A leader must know who really needs training. Once someone learns a thing, by being trained with the new knowledge, then he can be transferred to another kind of job. This is a very important aspect of learning, transferability, which if it’s used properly, it can lead to a lower cost of training.

7. Leadership. In order to be a good leader, someone must understand and apply the operational definitions and training to the workers. These operational definitions have to be learned through trial and error. It is good to demonstrate it by posting conforming and nonconforming items. In a management process, doing your best is not good enough.  There is a need of proper knowledge, understanding variation, system theory, psychology.

8. Drive out of fear. Arguing with a boss is ok if there is respect. There is a difference between fear and anxiety. Anxiety happens when we cannot precisely identify the source. Fear happens when we know the source.

 

                Anxiety is an unpleasant state of inner turmoil, often accompanied by nervous behavior, such as pacing back and forth, somatic complaints and rumination. It is the subjectively unpleasant feelings of dread over something unlikely to happen, such as the feeling of imminent death. Anxiety is not the same as fear, which is felt about something realistically intimidating or dangerous and is an appropriate response to a perceived threat; (wikipedia).

 

A manager has to be led by proper decisions. In analyzing a situation, his first step should be to discover by observation and/or calculation if that category is or is not out of control. It is not a proper way to immediately blame the worker. Considering a good system analysis, it’s going to reduce many complaints.

9. Break down barriers between staff areas. Breaking down barriers refers to barriers between companies working for the same corporation. It can also be regarding competition in the same company and department. Dr Deming suggestion is that people work together. People need to be free from fear of taking action.  A new way of management is cooperation between departments. The cross functional teams are more productive than the separate teams. A theory of cooperation needs an unified language of understanding, common goals and more standards. A good example of international standards is the SI metric system (Le Système International d’unités), established in 1857 at Sèvres, France. In order to trade a good between countries that use the SI, there is no need of quantities conversion. For imported good from SI countries to the USA, there is a need to convert from SI (consecrated as French writing) in English (tolerate) system, from meters to yards, even the USA officially adopted the SI, but the tolerate system is pretty much in use.

 

Epilogue. In order to improve your organization you have to know the state of your organization, determine a balance between authority and democracy, identify resources, and establish a critical mass of managers.

 

To be  continued.

 

REFERENCES

 

ANXIETY. Retrieved November 26, 2013, from http://en.wikipedia.org/wiki/Anxiety

Latzko, W. J., Saunders, D.M., (1995). Four Days with Dr. Deming. Addison-Wesley Publishing Company. Reading, Massachusetts.