Îngerul iernii

Gabriela Luiza Dănilă

Clasa a XI-a C

Liceul Tehnologic Gheaba, Măneciu

E seara de Crăciun. Afară frigul îşi pune amprenta pe uliţele din sat. Nămeţii strălucesc asemenea unor cristale magice, în casă este o atmosferă care degajă căldura, numai în camera mea există un colţ, unde cât mi-aş dori, nu pot schimba temperatura. Ungherul acela pare de gheaţă, fiindcă acolo l-am descoperit pe tata când a ales să se sinucidă…

Glasuri cristaline de copii se aud prin curţile gospodarilor care îi întâmpină cu daruri.

La uşa mea se aude un glas slab. Deschid uşa şi privirea îmi rămâne aţintită pe chipul dulce al unui copil care în şoaptă abia mai rosteşte colindul. Este trist şi obosit de cât a colindat.

În inima mea o poruncă divină îmi dictează să-l invit în casă. Copilul cu paşi anevoioşi mă urmează în camera caldă. Îl poftesc la masă şi pentru început îi ofer un ceai cald. Sorbind ceaiul văd cum tristeţea îi mai dispare, chipul se luminează, obrajii se îmbujorează, oferindu-i să se ospăteze din preparatele pregătite de mine împreună cu mama, îl rog să nu se ruşineze şi să mănânce ce îşi doreşte.

Privesc la el nedumerită. Ochii acum îi strălucesc ca două steluţe, chipul îi este asemenea  unui înger coborât din ce. Cu vorbe duioase îmi spune că este pregătit să-mi îndeplinească o dorinţă pe care i-o voi cere ca drept răsplată că l-am ospătat.

Cu glas tremurând îl rog să mi-l aducă pe tata înapoi că nu este printre noi, atunci el îmi spune că atâta timp cât îl port in inimă ,el există peste tot . În clipa aceea, chiar şi acel colţ din camera se încălzea din ce în ce mai puternic.

La câteva zile după această întâmplare, mama şi fratele meu au avut un accident cu maşina în timp ce se întorceau dintr-o călătorie lungă. Am alergat cu bunicii la spital. I-am găsit într –un salon conectaţi la aparate.

Cu lacrimile şiroindu-mi pe faţă m-am rugat să se facă o minune,  acuzându-mă că m-am gândit numai la trecut în timp ce ar fi trebuit să îmi doresc ca mama, fratele şi bunicii mei să fie sănătoşi, să pot fi şi eu fericită. Regretam că nu i-am preţuit la adevărata lor valoare!

În timp ce stăteam acolo prăbuşită, cu faţa în palme, judecându-mă aspru pentru atitudine, o minune se întâmplă. Mama deschise ochii mari şi spuse:

–  Nu pot să o las singură pe Luiza.

Fratele meu zâmbi, apoi şopti:

–  Ai dreptate, mamă! Unde suntem aici? Să mergem acasă că avem multe de făcut împreună!

Am mers spre fereastră, am privit cu recunoştinţă spre cer şi am spus tare, din toată inima: Îţi mulţumesc,  Doamne!’’

Atunci o stea care strălucea înainte de a fi alungată de lumina dimineţii căzu blând în direcţia ferestrei ca un semn divin al împăcării…

Din acea clipă  mi-am dat seama că trebuie să preţuim pe cei din jur, să ne rugăm pentru ei şi să nu îi cerem înapoi pe cei plecaţi, doar să le purtăm amintiri luminoase în suflet!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s