Tudor Arghezi – scriitor total, etalon al curajului stilistic şi civic

Elena Stan

Profesor Liceul Tehnologic Gheaba, Măneciu/Prahova

Tema Tudor Arghezi prozator şi pubilist este o provocare în sensul că determină o explorare a filonului de aur mai puţin valorificat al artei literare arghezieni şi anume: proza, publicistica, pamfletul. Fără îndoială că scriitorul a revoluţionat lirica românească cu resurse atipice, demonstrând că folosit cu măiestrie, limbajul periferic devine o sursă de bază în finanţarea economiei literaturii româneşti, lucru ce demonstrează curaj artistic. Dincolo de materia primă inovatoare,  publicistica şi pamfletul vin cu o altă noutate: curajul cetăţeanului liber, care denunţă vehement mizeria morală şi care îşi asumă afirmaţiile  pentru care  plăteşte  în mod nedrept cu propria libertate.

În opera argheziană se poate constata că mizeria fizică este doar pretextul condamnării mizeriei morale, care este mult mai gravă. Opera lui Arghezi, în versuri sau proză are valoare deoarece combină curajul, măiestria artistică şi demnitatea exprimând idei care şochează, dar pe care le gândesc mulţi oameni, deşi nu au curajul să le exteriorizeze şi să-şi asume preţul comunicării lor: ” De când s-a întocmit Sfânta Scriptură

Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură

Şi anii mor şi veacurile pier

Aci sub tine, dedesubt, sub cer.”

Toţi ne punem întrebări în legătură cu divinitatea şi acuzăm faptul că aparent Dumnezeu este simplu observator al dramei pământenilor, dar gândurile se sting acolo unde au fost concepute, în timp ce: ” Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui-care-glăsuieşte-în-pustiu.  Vocea poetului este a omului glăsuind pe un promontoriu înaintat, adresându-se Domnului în hău, deci voce pierzându-se în pustiu. Niciun răspuns din marele gol. Monologul nu ajunge niciodată să devină un dialog. Dar tocmai condamnarea la singurătatea suferită, asumată, arogată a glasului, ca şi imensitatea vidului în care răsună, conferă psalmilor arghezieni patosul lor. Ei sunt psalmi ai patimii în toate sensurile cuvântului, implicând inversunarile pasiunii şi apăsările patimirii”

Arghezi acuză, denunţă, pune întrebări, chiar dacă la receptarea anumitor versuri suntem gata să le evaluăm pripit utilizând cuvântul blasfemie. Scriitorul se situează deasupra dogmei : ”Crede şi nu cerceta.”

Principalul motiv al alegerii acestei teme a fost cutezanţa totală a scriitorului total Tudor Arghezi, valoare morală a operei sale,  demnă de trasmis şi generaţiilor viitoare. Cunoştinţele ştiinţifice se dovedesc inutile dacă nu sunt ajutate de îndrăzneala de a le exprima, de asumarea soluţiilor de viaţă găsite.

Dintr-un fapt banal, Arghezi realizează un fenomen universal: ” încolţirea cartofilor e prilejul unui cântec suav al maternităţii vegetale”:

Îmbrăcaţi în straie de iască

Sunt gata cartofii să nască,

S-au pregătit o iarnă, de soroc,

Cu cârtiţile la un loc,

Cu întunericul, cu coropijniţa şi râmele,

Şi din toate fărâmele

Au rămas grei ca mâţele,

Umflându-li-se ţâţele.

Auzi?

Cartofii sunt lehuzi.

Se poate afirma că jocul de-a spusul, atribuit lui Nichita Stănescu, a fost inventat şi brevetat de Tudor Arghezi, observaţie critică formulată de Tudor Vianu: ”Artistul pare că se joacă, ori de câte ori renunţând la regulile obşteşti ale întrebuinţării limbii, el le substituie altele noi, neaşteptate, uimitoare”.

În plus, Arghezi se confesează cititorilor săi în mod inventiv, recurgând la o caracterizare pe care o realizează copilul său: ”Tu faci slove pentru tine, fiindcă eşti cu toate mustăţile tale şi cu toată vocea ta groasă un copil bătrân. Tu nu eşti serios.”

În spatele jocului de cuvinte stau denunţul, condamnarea, ironia fină, satirizarea. Cutezanţa ideatică este îmbinată cu cea stilistico-expresivă, Arghezi autoprovocându-se în literatura pe care o scrie: ”S-ar putea spune că scriitorul îşi creează el însuşi dificultăţi, pe care se complace să le rezolve cu uşurinţa şi siguranţa unui artist cu o neobişnuită abilitate.”

Este adevărat că totul pare un joc rezolvat în mod sublim de cel care-l iniţiază, dar în spatele acestuia stă o muncă titanică, neîntreruptă de compartimentele zi-noapte ale timpului: ”Tare-mi place în odaia ta, în care stai şi-ţi cheltuieşti luminile ochilor la lumina lămpii! Ce faci tu? Când mă culc şi când mă scol, tu ţii o marcă neagră în mână şi o duci pe o hârtie albă. E tot ce-i mai negru în casa noastră şi e tot ce-i mai alb.Mă uit cum iei în ciocul condeiului o picătură de cerneală şi cum mergi cu ea o bucată de vreme, pe foaia de hârtie. Slove faci? Aşa mi-ai spus.”

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent  George Călinescu a surprins predispoziţia argheziană  spre satirizare a dorinţelor utopice ale unui edil, realizată prin contrastul dintre practică şi ambiţiile utopice ale unui om incompatibil cu funcţia pe care o deţine prin concurs de împrejurări. Constatăm că această secvenţă din Tablete din Țara de Kuty va fi universal valabilă în viaţa social-politică asemenea luptelor tragic-comice pentru obţinerea puterii politice surprinse de Caragiale: ” El dorea să strângă şi să sorteze edificiile de acelaşi fel într-un singur loc, bisericile cu bisericile, grădinile cu grădinile. Statuile adunate din toate părţile într-un Parc al Statuilor, şi de asemeni canalizările şi bulevardele, fiind mai lesne de îngrijit şi administrat laolaltă decât separate, să nu incomodeze şi îngrămădite, ca în şantierul unei fabrici de tuburi de beton, la diametrul şi lungimile lor, în stive demonstrative în mijlocul unui parc cu lac, iar becurile electrice aveau să fie scoase din oraş şi îngropate în lac ca să-l lumineze pe dedesubt în culori. Toate lucrurile la locul lor, este principiul Primarului General. E o simplificare şi o reorganizare a vieţii. Având de pildă 250.000 robinete de apă la un loc, debitul poate fi matematic supravegheat şi anarhia răspândirii lor în tot oraşul suprimată. Primarul a fost impresionat de vechiul simţ de grupare din Babilonia, unde toţi elefanţii de piatră ai unei regiuni erau puşi alături pe două rânduri, ca să păzească intrarea în templu. Ceea ce izbutise deocamdată era fericitul ansamblu al felinarelor pe care le-a transportat din municipiu pe un deal, lipind lămpile una de alta.”

Anarhia administrativă este de un comic fără precedent doar dacă rămâne la stadiul de propunere. Portretul acestui primar ambiţios corespunde celor numiţi politic în diferite funcţii, dar care se dovedesc depăşiţi din punct de vedere al pregătirii profesionale şi al lipsei de concordanţă dintre domeniul profesional şi cel pentru care  au primit numire.

Constatarea că Arghezi a salvat mândria naţională în anul 1943 prin scrierea pamfletului Baroane, cu adresare directă ambasadorului Germaniei Manfred von Killinger la Bucureşti, a fost decisivă în alegerea temei. A cântărit mult faptul că această conştiinţă trează a izbucnit, demonstrând că spiritul românilor va rămâne mereu liber, deşi putea fi adusă la tăcere prin condamnarea la moarte:

”Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!

I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?

Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.

Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…”

Caricaturizarea reprezentantului celor care răspândeau teroare în ţara noastră nu urmărea exacerbarea urâţeniei sale fizice, ci  a comiterii delictului moral de a oprima o naţiune care avea dreptul la libertate, care-şi plătise prin sânge independenţa. Prin ceea ce compune, prin ceea ce semnează, Arghezi consimte şi demonstrează că: ”În lumea noastră scriitorul este cel dintâi popă şi predicator al liberei exprimări publice.”

Pentru a fi popă sau predicator al unei naţiuni, sinceritatea mesajului se dovedeşte o condiţia esenţială, dincolo de artificiile stilistice. Chiar şi debutul lui Arghezi este cutezător, în poezia Tatălui meu, poetul îşi exprimă public frustrările legate de relaţia sa cu cel care a contribuit la venirea sa pe lume:

” E prea târziu să mă iubeşti,

Mai stai puţin să te gândeşti. -Nu te-a mişcat, – sunt câţiva ani, ‘ Plânsoarea mea. –

Setea de bani

Te-a cucerit şi te-a furat,

Şi pentru dânsa m-ai uitat. -Mai stai puţin să te gândeşti,

E prea târziu să mă iubeşti.

Urmeaza-ţi iute drumul vechi.

Să-ţi ţipe plânsu-mi prin urechi. -Ți-aduci aminte când, pe drum,

Te-am întâlnit, cinci ani acum,

Mi-ai zis să fug.

Eu am fugit

Şi după pâine-am pribegit. -Să-ţi ţipe plânsu-mi prin urechi -Urmează-ţi iute drumul vechi.

De-o fi senin sau înnorat,

Urmează-ţi drumul apucat. -E prea târziu să mă rechemi.

Eu sunt copil uitat de vremi.

Oh, lasă-mă să mor, să pier

Destule stele sunt pe cer.

Urmează-ţi drumul apucat,

De-o fi senin sau înnorat.”

Abandonul patern l-a îndârjit, iar sub masca durităţii, descoperim un tată protector al tuturor, de la banalele plante, până la harnicele albine şi fragilii fluturi şi culminând cu fiii săi fizici şi spirituali, cărora le încredintează o moştenire culturală de valoare inconstestabilă. Aşa cum observa Tudor Vianu, Arghezi realizează imagini artistice fantastice în toate domeniile umanităţii : ”Când nu întâmpinăm zugrăvirea vieţii, care face din Arghezi cel mai de seamă pictor animalier al literaturii noastre, avem de-a face cu descrierea lucrurilor întreprinsă cu exactitate tehnică: ”Ca şi ciorile, deţinuţii se pregătesc de noapte, încercându-şi ferestrele prin ciurciuveaua cărora înfige vântul săbii. Geamurile joacă-n ramă. Multe dintre ele sunt improvizate din bucăţi de sticlă, spânzurate unele de altele prin câte un cârlig de tinichea, strecurat ca un S între cioburi.”

La nevoie, Arghezi este pictor al maladiilor, fidelitatea faţă de sursa de inspiraţie impunându-i cinismul şi anulându-i compasiunea: ”Hoitul lui (al unui deţinut tuberculos) va aparţine în curând, pe vecie, curţii marţiale care l-a depus. E o caricatură înaltă, despre care nu se mai poate spune înaltă, un imens manechin, cu o imensă distanţă între ghete şi şapcă.”

Dacă libertatea umană poate fi smulsă, în spatele gratiilor, la Poarta neagră există un echilibru perfect între viaţă şi moarte: deţinutul tuberculos va dispărea, în timp ce olteanca Maria Nechifor naşte în închisoare.

Pompiliu Constantinescu focalizează cultul maternităţii present în opera argheziană ca o promisiune a renaşterii omului la infinit: ”Nu cunosc alt cult mai integral pentru copil ca in literature argheziană: rod al dragostei mistice, el participă la miracolul vieţii, îl întreţine, îl relevă cu inepuizabilă candoare: copilul e negaţia răului, a morţii, a tristeţii. Vitalismul arghezian se purifică, în viziunea paradisiacă a omului-copil, de orice îndemn satanic. Dacă erotica argheziană cunoaşte toate violenţele instinctului, răvăşind pe om de la extaz până la crimă, iubirea care duce la procreare e unul din marile mistere ale vieţii identificându-se cu Buna-Vestire.”

Veridicitatea viziunii critice a lui Pompiliu Constantinescu este demonstrabilă în proza scriitorului, dar şi în universul liric. Instinctul iubirii se prelungeşte violent prin crimă, pentru ca omul să fie sigur că rodul iubirii va purta pecetea lui şi numai a lui:

”Coşul ei cu soare,

Proptit în şold, pe cingătoare,

Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,

Şi garoafe de noapte.

în sânul ei ca mura

îşi pironeau căutătura

Domnii zvelţi din jurul mesii,

– „Cine mai ia florile miresii?”

Fă, Tinco, fă! papucii de mătase,

Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase

Şi-n fiecare deşti câte-un inel

Nu ţi l-a strâns cu mâinile lui, el.

Cine ţi-a frământat carnea de abanos

Şi ţi-a băut oftatul mincinos?

Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască

Făptura ta împărătească?

Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?

Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul?

Cine ţi-a îngropat capul

Nebun,

în braţele lui noduroase, păroase,

Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase?

Tu n-ai voit să spui

Nimănui

Unde înnoptai,

Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai!

Vezi, Năstase osânditul

Nu te-a pătruns decât o dată;

Şi atuncea toată,

Cu tot cuţitul.”

Nu în ultimul rând, un motiv decisiv în alegerea temei a fost acela că opera argheziană se află de la apariţie expusă în Sala oglinzilor a criticii şi istoriei literare româneşti, personalităţi marcante sau esteţi mai puţin cunoscuţi analizând cu lupa fineţea de bijutier a scriiturii şi reflectând-o diferit. Fiecare cercetător poate descoperi elemente noi, literatura argheziană este fără îndoială un filon inepuizabil. Motivul resurselor inepuizabile stă în personalitatea vrăjitorului cuvintelor periferice: „Arghezi e un chinuit, un torturat de nelinişti, de îndoieli şi de întrebări, un însingurat. La el e vorba de cunoaşterea divinităţii printr-un proces intelectiv  în care era ajutat numai de mintea lui «ca tuciul». O dramă de cu totul alt ordin decât alternativa bine – rău, credinţa – necredinţa se desfăşoară în faţa noastră. Firea lui plină de contraste, natura lui singulară nu puteau da decât o formă de excepţie şi extravaganţă acestei dezbateri lăuntrice.”

Arghezi era conştient de faptul că scriind acceptă să i se violeze intimitatea: ”Există o curiozitate maladivă şi degenerată fixată asupra scriitorului care s-a ridicat cu un lat de palmă peste epoca sa. Ea se satisface uitându-te peg aura cheii”, dar îşi asumă riscul masacrării vieţii personale fiindcă: ”Scrisul, născocit de oameni ca o zămislire din nou a lumii, are o putere egală cu aceea exprimată în Geneză”.

Scriitorul evaluează actul de creaţie literară ca fiind restaurarea spirituală a umanităţii: ”În venirea miraculoasă a Fiului pe lume am găsit documentele stării civile literare.”

Arghezi m-a cucerit definitiv prin candoarea şi francheţea modestiei sale: ”Scriu de 45 de ani şi nici azi nu ştiu cum se începe o pagină, după ce am scris zeci de mii, fără să ştiu nici pe acelea cum le-am scris şi am rămas debutant în perpetuitate, iritat de suficienţa arogantă şi de atitudinea omnipotentă a majorităţii confraţilor mei. Mai mult, nu ştiu să scriu o frază.”

În articolul Dintr-un foişor, scriitorul se dezice de scrisul curăţel, de jumătăţile de măsură în artă, afirmând că pentru el, a scrie are un sens grav, însemnând a face în alt mod tot ce fusese bine făcut până atunci. Arghezi este un model pentru tinerii debusolaţi ai epocii actuale, care sunt duşi în eroare prin mediatizarea unor pseudovalori. Sciitorul învaţă oamenii să devină gladiatori care nu primesc aplauzele cu slugărnicie.

De o sinceritate cuceritoare se dovedeşte şi în momentul în care atrage atenţia asupra faptului că scrisul şi dragostea seamănă în multe privinţe, intersectându-se prin prostituţia la care iniţiază ambele experienţe umane. Hiperexigenţa caracteristică il motivează să ţintească mereu statutul de elită: ”Neavând avere părintească, a trebuit să o câştig, pentru că nu mi s-a împăcat firea cu boema, cu gheata scâlcie, cu mătreaţa de pe guler, cu cămaşa murdară. Din pânză mi-am ales inul şi din ştofă mohairul.Natura mi-a dat ceea ce se cheamă un standard de viaţă ridicat, care nu putea să fie alimentat dintr-o profesie de subaltern şi cea dintâi avere adunată, la fizic şi la moral, a fost o ireductibilă independenţă. De câte ori am simţit că o îndatorire plătită mă face număr current, am părăsit-o, riscând să mor de foame însă foarte încredinţat în secret de contrariul, cum a şi fost întotdeauna.”

Arghezi ziaristul a făcut o profesiune de credinţă din a nu-L vinde pe Dumnezeu în flacoane şi a nu adera la ”banditismul de presă”.

Nu l-au caracterizat compromisurile, nici jumătăţile de măsură reuşind să sintetizeze esenţa de viaţă universal valabilă.

În volumul Lume veche, lume nouă surprinde lupta omenirii pentru pâinea cea de toate zilele:  ”Pe vremuri vorbele pâine şi muncă pentru pâine erau nişte locuri comune de retorică şi constituiau materialul plastic, al terminologiei economiştilor discursivi. Le utilizau cu atât mai des, cu cât erau mai bine hrăniţi. În marfa cuvintelor care privesc mîncarea şi băutura îi stă bine oratorului corpolenţa. Ea deschide apetitul, ca la restaurant patronul trandafiriu cu burtă şi bucătarul cu guşă.

Grosul lumii nu se gândea la pâine, la carne, la untură şi unt. Bărbatul care ducea acasă mielul gras la spinare, pepenii în braţe şi peştele de urechi era un mahalagiu sărac. Profesorul, medicul, inginerul, advocatul — intelectualul ! — şi-ar fi pierdut orice prestigiu, măcar să fi spus cât i-a costat fript un curcan. Numai Doamna — şi foarte rar şi Doamna — se cobora până la aceste detalii de mizerie : ea cânta pe harpă sau la pian o romanţă, pe când toată treaba din fundul apartamentului rămânea pe seama bucătăresei, ca şi copiii.

Nimicurile de ieri au ajuns problemele de azi, esenţiale. Domnii aleargă după o bucată de brânză şi îşi dau la telefon furnizorii secreţi, care le vînd merindele cu de 20 de ori preţul oficial. Şi preţul oficial cifrat în birouri, comparat cu o realitate obiectivă, e fals, dar şi preţul de cumpărare a ajuns scandalos. Mijlocia nu se mai poate echilibra între prea cunoscuta cerere şi ofertă şi negustorii, deveniţi hoţi de drumul mare, eludează prin variate tertipuri termenii cîntarului pieţii.”

Toate fenomenele care dau viaţă scenei sociale au fost transpuse în imagini artistice, în idei, demonstrând prin însăşi existenţa sa că omul poate schimba prin muncă şi exigenţă statutul social moştenit de la părinţi. Deşi considera proza o anarhie, Arghezi a utilizat această formulă în următoarele dintre volumele sale: Icoane de lemn, Poarta neagră, Tablete din Țara de Kuty, Bilete de papagal, Pagini din trecut, Lume veche, lume nouă, Tablete de cronicar, Cu bastonul prin Bucureşti, Răzleţe, Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna-Vestire şi Lina.

Opera acestui scriitor este valoroasă, necesară literaturii române şi nouă ca oameni, cum ne sunt necesare alimentele de bază. Din cauza formului atipice, a materialului în care s-a formulat mesajul, creaţia argheziană nu este apreciată la adevărata ei valoare de la început, dar după ce sunt experimentale proprietăţile sale spiritual-curative devine de neînlocuit.

Bibliografie:

Surse tipărite:

1.      Tudor Arghezi, Scrieri. Proze, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.

2.     Tudor Arghezi, Pamflete, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.

3.     Tudor Arghezi, Ce-ai cu mine, vântule? Povestirile boabei şi ale fărâmei, Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă ”Regele Carol II”, Bucureşti, 1937.

4.     Tudor Arghezi, Pagini din trecut, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955.

5.     Tudor Arghezi, Răzleţe, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.

6.     Tudor Arghezi, Lume veche, lume nouă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958.

7.     Tudor Arghezi, Poezii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

8.     Tudor Vianu, Arta prozatorilor români; Editura Lider, Bucureşti, 2003.

9.     George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.

10. D. Murăraşu, Din presa literară românească (1900-1918), Editura Albatros, Bucureşti, 1970.

11. Tudor Vianu, Scriitori români, Vol. III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

12. Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura Lider, Bucureşti, 2003.

13. Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, Editura Minerva, Bucureşti, 1994.

14. George Călinescu, Istoria literaturii române- compendiu, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

15. Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979.

16. Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.

17. Şerban Cioculescu, Argheziana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974.

18. Alexandru George – Marele Alpha, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970.

19. Ilie Guţan – Tudor Arghezi. Imaginarul erotic, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.

20. Mircea Muthu – Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II, E-L, coordonator: Ion Pop, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000.

21. Daniel Vighi, Onoarea şi onorariul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007

Surse on-line:

22. http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/a/tudor-arghezi-7zudsdu/psalm-5-5zouczu.html#.Uj09vmx9__Q.

23. http://www.scribd.com/doc/389126/Istoria-literaturii-romane-de-la-origini-pana-in-prezent-1.

24. http://100ro.blogspot.ro/2009/11/baroane-de-tudor-arghezi.html

25. http://www.poeziile.com/autori/Tudor-Arghezi/tatalui-meu.php.

26. http://nascutaprimavara.blogspot.ro/2008/11/tinca-tudor-arghezi.html#!

27. http://www.scribd.com/doc/101304412/Dintr-un-Foisor-Tudor-Arghezi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s