Povestea lui Harap Alb

în oglinda extratereştrilor antici

 

http://youtu.be/z9dcmg1OH3k

Reclame

Impresii din Labirintul Simulării Cosmice

Octavian Lupu

Las gândurile să mă poarte aşa cum doresc ele. Nu mă opun fluxului de impresii care mă asaltează cu un impact emoţional mai mult dureros decât plăcut. Cu toate acestea, cred că numai astfel pot să ajung la o deplină cunoaştere de sine şi la mult râvnita împăcare interioară pe care mi-o doresc mai mult decât orice alt lucru. Dar acest exerciţiu nu evoluează atât de simplu pe cât pare, fiindcă de îndată ce atenţia începe să exploreze aspectele sensibile, imediat senzaţiile ataşate respectivelor impresii ajung să mă copleşească într-o spirală al cărei capăt nu îl pot discerne cu uşurinţă.

 

Uneori tot universul meu interior pare că se comprimă, ba chiar se prăbuşeşte, iar vârtejul gândurilor se adună într-un spaţiu tot mai restrâns. Compresia rezultată tinde să explodeze exterior, dar dacă am răbdare atunci nu după mult timp urmează destinderea cosmică a acestui conţinut. Alternarea dintre cele două stări se realizează dureros, dar numai astfel se oferă o mică fereastră, un interval temporal critic, în care poţi să priveşti necenzurat abisul din suflet, să distinge lumina şi întunericul ce sălăşluieşte în acele spaţii ascunse din propria ta fiinţă.

 

Mă minunez în faţa miracolului genezei universului, care într-o expansiune exuberantă a împrăştiat sori, planete şi sisteme în oceanul nesfârşit al spaţiului. Dar procese similare se desfăşoară în formidabila conştiinţă încorporată în fiecare fiinţă umană. De unde provine această proiecţie a infinitului în finit? Greu de răspuns, dar cele două realităţi se oglindesc una în cealaltă prin intermediul simţurilor limitate pe care le avem şi acţiunilor nedesăvârşite de explorare pe care le întreprindem.

 

Sunt ca două imagini ce se reflectă reciproc una în cealaltă îmbogăţindu-se reciproc într-un joc ce pendulează între exterior şi interior, o dialectică a devenirii pe o scară fără-de-sfârşit. Dar şi ele se schimbă perpetuu, agentul corosiv al timpului modificând mereu suprafeţele conştiinţei şi universului după legi greu de intuit, care la rândul lor se află într-o mişcare perpetuă. Este posibil ca timpul să fie la rândul său determinat de un alt agent transformator, care să îi altereze proprietăţile în jocul contracţiei şi dilataţiei ce modifică orice lucru.

 

Dar las aceste aspecte să se deruleze mai departe, fiindcă atenţia mi se îndreaptă către trecutul ce mă împresoară cu nostalgii, ce se agaţă asemenea unor liane de umbra paşilor mei. În zadar încerc să le ignor, fiindcă ele continuă să se manifeste în visele pe care le am şi în stările de veghe pe care nu mi le doresc în miez de noapte. Atunci strâng speranţele viitorului ca un antidot împotriva proiecţiei trecutului, dar acesta nu se lasă bătut. Face parte din ţesătura fină a sufletului şi acesta nu se poate nega pe sine. În fond, orice nădejde are la bază o experienţă trecută, iar când vrei să o activezi, automat imaginea ataşată îţi vine în minte cu gustul amar al trecerii şi neputinţei întoarcerii.

 

Pentru mine, senzaţia de bucurie se agaţă de vremea în care, copil fiind, mă gândeam la apropiata venire a vacanţei şcolare sau a sărbătorilor de sfârşit de an. Speranţa unui timp mai bun mă urmăreşte mai departe în timpul în care străbăteam străzile pline de zăpadă ale oraşului meu drag, Braşov, când distingeam razele de soare printre fulgii denşi de nea. Alteori, revăd grădina Cişmigiu din Bucureşti, în perioada în care am venit pentru prima dată în acest mare oraş, când aveam speranţa unui nou început şi simţeam din plin puterea tinereţii cum se manifesta nestingherit cu un elan dornic de a schimba întreaga lume.

 

Cum pot să manifest aceste atitudini fără să retrăiesc experienţele prin care au fost generate? Să fii încrezător fără să ai parte de contextul care te-a condus la această dispoziţie? Să fii iubitor, când persoana pe care ai dorit-o cu întreaga ta fiinţă nu se mai află lângă tine? Să crezi în schimbarea pozitivă a lucrurilor, ba chiar şi a societăţii, când tinereţea elanului spre infinit nu mai se află în tine, când nebunia anilor finalului de adolescenţă s-a dus?

 

Prin ce alchimie poţi separa sentimentele de experienţele prin care au fost generate? Este posibil aşa ceva? Dacă da, aş fi cu totul interesat, dar la modul practic am constatat că acest lucru nu se poate realiza. În fiecare particulă din fina ţesătură a minţii se află prinse trăiri şi experienţe de neşters prin proiecţia realităţii ce a determinat o anumită reacţie în conştiinţă, o specială distorsiune ce a modificat substratul motivaţiilor, sentimentelor şi raţiunii într-un sens bine determinat.

 

Pe de altă parte cum să scapi de proiecţiile negative? De gândurile cenuşii generate de o realitate violentă prin care ai trecut? Imaginile adulţilor care te-au rănit emoţional şi fizic,  a celor care s-au comportat cu brutalitate şi făţărnicie, nu poate fi ştearsă niciodată din mintea unui copil. Sau colegii de şcoală sau liceu care te-au batjocorit vor putea fi vreodată uitaţi? Impresiile au rămas. Ţesătura minţii a mers mai departe. Toate evenimentele au produs deformări ce nu mai pot fi date la o parte, ci numai ignorarea voită poate să le mai ţină afară din câmpul imediat conştient. Dar rănile provocate rămân pe toată durata vieţii şi ies la iveală în cele mai neaşteptate contexte.

 

Universul exterior răneşte şi agresează periodic pe cel interior. Conştiinţa se află într-un proces continuu de ajustare în faţa suferinţei provocate de trecerea dureroasă a timpului şi de evenimente care te lovesc încontinuu. Nu există excepţie. Omul puternic şi cel slab, cel bogat şi cel sărac, cel plin de faimă şi cel anonim, toţi suntem supuşi unei transformări radicale ce nu se află sub controlul nostru. Fiindcă în cele din urmă, conştiinţa se află sub tutela împrejurărilor exterioare într-o custodie de care nu poate scăpa vreodată, cel puţin în realitatea în mijlocul căreia trăim.

 

De aici porneşte dorinţa evadării şi controlării infinitului. Nevoia de religie, de transcendent porneşte asemenea unui strigăt de eliberare de sub o tutelă ce înrobeşte şi desfiinţează fiinţa umană. Demersul căutării unei căi de ieşire şi a unui Eliberator decurge logic din momentul în care analizezi raportul asimetric dintre univers şi conştiinţă şi când încetezi să te mai laşi prins în jocul iluziei ce te deturnează prin proiecţii amăgitor de distructive. Iar de la această nevoie, urmează Marea Căutare a Ieşirii din labirintul simulării cosmice în care ne aflăm.

CĂLCÂIUL INIMII

MOTO: 

            „Orice inimă are un călcâi al lui Ahile!”

                                           Anton ONIGY

Orbecăi în jurul inimii tale incandescente

şi mi-e teamă să nu-mi ard aripile!

Inimă-pelin

Bianca MOISE – clasa a IX-a D

Ţi-am deschis fereastra inimii

Iar tu mi-ai transformat

Ventriculele în cioburi,

Pe atrii pojghiţă de ură

Mi-ai aruncat, eu am suportat

Dar azi…zadarnic

La fel ca ieri în inima-mi pelin

Se pierd sentimente pentru tine.

 

 

 

 

 

Clonă

 

Priveşti pierdut printre atâtea măşti de bal

Pe care le-ai purtat odată.

Acum alegi doar o clonă a naturaleţii,

Gândeşti îndurerat spre o iubire trecută,

Te temi de pelinul nocturn

Şi de puterea unui blestem ereditar.

Eu încerc doar să-ţi zăresc umbra

Dar tu vrei să mă aperi de tine,

Caut în disperare o sosie a ta!

Aceiaşi ochi pătrunzători,

Acea privire glaciară dar

Care ascunde o suferinţă permanentă.

Dorul de pace şi de fericire

Ce-ţi sunt caracteristice…

Mă opresc lâng-un stejar,

Ȋn templul verde redescopăr

Că doar iubirea-ţi poate fi sosie

Şi că doar noi avem darul

De a creea împreună clona fidelă a iubirii!

Tineri

Ema BRATU – clasa a XII-a D, LTNB

Pe palmele albe si ude,

Aluneca ore si uneori chiar si zile,

Timp in care , frustrati,

Ne aruncam mizeriile sentimentale pe strazi,

Mirosim a disperare,a vinovatie

Si fugim de noi ,

Cand somnul uita cum ne cheama.

Ingroziti ca pentru cineva nu mai putem exista,

Calcam apasat ca sa ingropam haosul in pamant.

Suntem tineri…cred ca suntem tineri.

 

 

 

Mi-am adus aminte

 

Mi-am adus aminte ,

Ca am ascultat un fel de muzica,

Pentru ca a doua zi mă dureau tălpile.

Poate pentru ca am dansat prea mult,

Pe nisipul sufletului tău,

Pe când îmi cântau alert sentimente,

In timpanele inimii.

Si mi-am amintit  si ca a plouat

Pentru ca a treia zi ,

Aveam noroi pe talpi .

ADEVĂRURI ASCUNSE DE BIBLIE

Dino ADMINO

Fizicianul Steven Weinberg, laureat al premiului Nobel declară: “Cu sau fară religie, vor exista oameni buni care să facă lucruri bune şi oameni răi care fac lucruri rele. Dar ca să existe oameni buni care să facă lucruri rele, ei bine, pentru aceasta este nevoie de religie”.

Într-o perioadă în care se practică o agresiune mistico-religioasă fără precedent împotriva poporului român de către biserică, vom căuta după priceperea noastră să dăm răspuns unor întrebări la care nici Biblia – despre care se spune că are răspuns la toate -, nici preoţii nu pot răspunde. Credem că nu este deştept cel care cunoaşte răspunsul la întrebări, ci acela care întreabă. Biserica şi preoţii nu au interes să pui întrebări sau să cauţi răspunsuri, pentru că se zice că Îl “ispiteşti” pe Dumnezeu.

Întrebat fiind de către un student ce este ştiinţa în ochii lui Dumnezeu, părintele Arsenie Boca, a răspuns: “o nebunie”. Se ştie foarte bine că rasa umană este caracterizata de o mare sete de cunoaştere, deoarece Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să cerceteze şi nu le îngrădeşte acest lucru. Dar de ce oare a răspuns acest preot aşa? Simplu: cu cât îţi vei pune mai multe întrebări vei observa cât de multe anomalii sunt în această carte, şi anume Biblia despre care toată lumea spune că este sfântă şi că a fost dictate oamenilor de către Dumnezeu prin vocea Sf. Duh. Acesta din urmă a stat în spatele celor patru evanghelişti şi le dicta ce să trebuie să scrie. Să fie oare aşa? Cum se explică atunci faptul că cele patru Evanghelii diferă una de cealaltă şi sunt contradictorii în ceea ce priveşte desfăşurarea aceloraşi evenimente?

Toate cercetările atestă faptul că Biblia a fost scrisă după anul 60 d. C, iar cei patru evanghelişti le-au scris la vârste diferite. Dacă Iisus moare aproximativ în anul 33 d. C, cum este posibil oare să ţii minte atâţia zeci de ani – chiar dacă ai luat parte – absolut tot ce s-a întâmplat atunci? Ni se pare puţin probabil. Dumnezeu nu a avut niciun amestec în editarea acestei cărţi care a fost scrisă de oameni pentru ei şi în folosul lor, fiind tradusă de-a lungul timpului şi modificată de mai multe ori în funcţie de interese şi în funcţie de cunoaşterea limbii din care a fost tradusă.

Nu vrem să fim acuzaţi pe nedrept, aşadar vom veni pe parcursul acestui articol cu argumente care sperăm să fie cât mai veridice, fiind astfel în sprijinul celor afirmate mai sus. Înainte de a începe periplul nostrum biblic, trebuie să spunem că vom supune atenţiei dvs, sub formă de întrebări, tot ceea ce pare a nu fi în regulă în legătură cu Dumnezeu şi cu unele afirmaţii făcute de biblie.

Vă vom oferi versete din Biblie care ridică semne de întrebare şi vom căuta să găsim împreună explicaţii logice.

Când este vorba să “critici” Biblia, majoritatea oamenilor se arată oripilaţi, considerând acest lucru ca fiind o blasfemie, dar fiţi convinşi că din o sută de oameni, un procentaj de 90% nu au citit această carte. Vom analiza versete din Biblia tipărită în anul 2008, cu binecuvântarea PF părinte Daniel, patriarhul BOR.

Începem cum e şi firesc cu începutul “zorilor” omenirii, când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, cu Geneza.

Facerea – capitolul I

vs.3, p 11 – “Şi a zis Dumnezeu <<Să fie lumină!>> şi a fost lumină”

Vs.3 – “Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina (…)”;

Atenţie! Deci Dumnezeu habar nu avea că lumina este bună şi a făcut acest lucru în joacă, fără să ştie ce face, iar acest lucru ne face să credem că El nu avea de la început un plan bine stabilit că totul era la nivel de testări şi încercări, adică un experiment.

Vs.8 – Tăria asta a numit-o Dumnezeu „cer”. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Vs.10 – Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări.

Vs.12 – Pământul a dat din sine verdeaţă; iarbă, care face sămânţă, după felul şi asemănarea ei şi pomi roditori cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Vs.14 – Şi a zis Dumnezeu „Să fie luminători pe tăria cerului ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte (…)”.

Vs.15 – Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului ca să lumineze pământul.

Vs.16 – A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.

Vs.17 – şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului ca să lumineze pământul.

Toate acestea s-au întâmplat in ziua a 4-a. Sa fii uitat Dumnezeu că a „comandat” lumină în prima zi a creaţiei? De unde provenea această lumină şi cine sau ce o prelucra?

În ziua a 5-a Dumnezeu face toate animalele terestre, marine şi păsările conform vs 20 – 25 şi bineînţeles a văzut că e bine, dar să nu uităm că toate cercetările ştiinţifice atestă că prima formă de viaţă terestră a apărut în apă şi nu pe uscat! El care este Atotputernic şi Atotştiutor, se dovedeşte a fi până acum „un bătrânel” uituc şi care acţionează la voia întâmplării.  Acum urmează cel mai interesant lucru.

Vs. 26, p 12 – Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră (…)”

Vs.27 – Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul Lui, Dumnezeu le-a făcut, a făcut bărbat şi femeie.

Vs.28 – Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi (…). Acest lucru s-a întâmplat în ziua a 6-a.

Capitolul II

Vs.3 – Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a 7-a şi a sfinţit-o pentru că într-însa s-a odihnit de toate lucrurile sale (…). Să înţelegem că Dumnezeu se supune aceloraşi legi biologice ca şi oamenii, să abiă nevoie de odihnă?

În celelalte versete – 4,5,6 – se spune că nu era niciun pic de verdeaţă şi nici ploaie şi nu era nimeni care să lucreze pământul. Aceste versete contrazic versetul 26, dar şi versetul 27.

Vs.7 – Atunci luând Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Pe primul om L-a numit Adam.

Vs.16 – A dat Domnul Dumnezeul lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,

Vs.17 – „iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”.

Teribilă ameninţare!

Vs.18 – Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”

Vs.21 – Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu şi dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.

Vs.22 – Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o lui Adam.

Oroare

Cristina BOTÂLCĂ

Premiul I şi

Premiul de excelenţă – „Ion FAITER”

la Concursul literar ARIPI DE DOR –

ediţia a VIIIa, 2013

 

Mǎ rog sǎ nu fie adevǎrat

Iar lacrimile curg şiroaie peste izvorul de metal.

Lângǎ inima fǎrǎ stǎpân

S-a aşezat un strop

Şi cântǎ, şi suspinǎ…

Acele ceasului se învârt invers

Iar eu nu mai am rabdare

Pânǎ la clipa când mǎ voi desprinde

de hârtia de beton

Mǎ arde şi încerc sǎ suflu gheaţǎ peste ea,

dar se aprinde şi mai tare

În fiecare zi e aceeaşi poveste…

Mǎ prind cu capse de cimentul fierbinte

Şi îmi place, mǎ arde, dar îmi place

Sentimentul de a fi la locul meu e perfect

Dar cred cǎ se poate mai bine

Aş putea modela cimentul

Dupǎ propria mea voinţǎ.

M-aş putea scufunda în el

Pânǎ la ochi.

M-ar înveli cu tot cu soare

Şi m-ar stinge sub betonul auriu.

Simt o adiere, dar tot ce vǎd

E o oroare.

 

Plouǎ

Casa mi se topeşte şi se scurge

sub o dunǎ  de nisip.

Mǎ tot gândesc la ce-ar fi fost

dacǎ  aş fi putut smulge

nişte nisip din clepsidrǎ

Iar tu ai fi devenit iar o rǎdǎcinǎ.

Te-aş fi putut înǎbuşi încǎ  de la început,

Nu sǎ te las sǎ creşti şi

sǎ  mǎ înǎbuşi tu pe mine.

Sunt atâţia boboci care îmi dau sfaturi,

dar niciunul nu s-a potrivit în broascǎ.

Urmez o cǎrare roşie cunoscutǎ mie,

Dar la tot pasul mǎ întâmpini tu.

Ştiu cǎ ar trebui sǎ se întâmple asta,

dar Luna  îmi şopteşte sǎ mǎ retrag,

sǎ las pe altcineva

sǎ lupte pentru tine.

Mi-e dor de ceva ce n-am avut niciodatǎ.

Mi-e dor…

Şi plouǎ şi mai tare.

 

 

 

 

Icoană a durerilor

 

Ei nu ştiu ce este o aură acoperită

cu mătăsuri fine

Luată de la o croitoareasă,

uscată şi veche,

Nu au simţit niciodată

izvorul tainic al soarelui

Mângâindu-le rănile,

Nu au văzut niciodată

o creatură zburătoare

atât de familiară cu iubirea,

Nu s-au ghemuit sub aripa ei,

nici nu au cules din ciocul ei hrană.

Ei nu simt focul iute al fericirii,

nici nu caută  să îl aprindă.

Nu au mirosit niciodată

o foaie a trecutului,

Nu s-au înecat cu praful ei,

Nu au murit, şi nici nu au înviat.

Păcat…

Toatea acestea le-ar părea străine

într-o bună  zi,

Ar fugi de ele ca de un uragan devastator.

Însă eu,

Eu mă voi afla în ochiul furtunii,

Mă voi juca cu animalul zburător,

Voi îmblânzi fiara sălbatică

şi o voi învăţa tainele iubirii,

Va fi din nou o banală aură de mătase,

Care se va preschimba doar pentru mine

Într-o icoană a durerilor.