EXTRA-TEREŞTRII ANTICI în „Epopeea lui Ghilgameş”

Prof. Dr. Const. MIU

Adepţii teoriei extra-tereştrilor antici susţin că zeii din culturile şi literaturile din antichitate sunt entităţi din altă lume, una extra-terestră. Într-o emisiune difuzată pe canalul tv HISTORY, la începutul lunii august, anul curent, vorbindu-se despre posibilitatea ca oamenii sălbatici apăruţi în diverse etape ale istoriei omenirii să fi fost „produsul de laborator” al extra-tereştilor antici, s-a amintit şi de Enkidu, din Epopeea lui Ghilgameş. În această epopee, cei doi protagonişti – Ghilgameş şi Enkidu – sunt plămada unor astfel de entităţi. Eseul nostru pleacă de la această ipoteză, iar  citatele le vom face după ediţia din 1966, EPLA, Cuvânt înainte de Al. Dima.

Calităţile de excepţie ale lui Ghilgameş – „păstorul Urukului-celui- Împrejmuit” – sunt raportate la câteva zeităţi: „Când a fost creat Ghilgameş, / Enlil cel Viteaz (zeul pământului şi al văzduhului – n. n.) l-a înzestrat cu o înfăţişare desăvârşită; / cerescul Şamaş (zeul soarelui şi al dreptăţii – n. n.) i-a dăruit frumuseţea; / Adad (zeul furtunilor – n. n.) i-a hărăzit să fie fără seamăn de viteaz.” (p. 32).

Pentru desăvârşirea lui Ghilgameş conlucrează „toţi zeii cei mari”. Ceea ce ne-a atras atenţia este statura sa care, aşa cum este descris personajul, o depăşeşte cu mult (dublu) pe cea a unui om obişnuit: „statura lui era de unsprezece coţi avea” (p. 33). Apartenenţa sa la lumea non-umană este precizată în fracţii: „Două treimi din ele sunt divine şi o treime omenească” (p. 33).

Ghilgameş este Stăpânul absolut al locuitorilor Urukului: „el, păstorul oamenilor săi, îi chinuia fără-ncetare” (p. 33). Însă, asemenea apucături nu sunt pe placul lui Anu – ocrotitorul divin al cetăţii Uruk. El îi cere mamei zeiţe Aruru să zămislească un alt Ghilgameş, care să i se împotrivească „monstrului”: „Fiindcă tu, Aruru, l-ai făcut pe Ghilgameş, / dă viaţă acum unui alt Ghilgameş/ (…) să se-mpotrivească unul altuia, să-şi măsoare puterile…” (p.34).

Făcut din lut şi scuipat (asemenea biblicului Adam), „războinicul Enkidu” este o făptură sălbatică, un Yeti al pustiurilor, a cărui descriere şi al cărui comportament ţin mai mult de bestiar: Acoperit cu păr îi este trupul, / cu belşug de păr ca o femeie. / Are o claie de păr ca spicele secerate. / Şi nu ştie ce sunt oamenii, nici cum trăiesc oamenii. / Cât despre veşminte, poartă straie ca ale zeului Sumukan (zeul turmelor şi al vegetaţiei – n. n.) / Paşte iarbă laolaltă cu gazelele, / cu turma de fiare sălbatice sembulzeşte la adăpătoare, /inima-i dă ghes ca să stea printre dobitoacele apelor” (s. n., p. 34-35). Cele două verbe subliniate de noi în fragmentul de mai sus relevă natura animalieră a lui Enkidu, pe care curtezana – „fiica plăcerii” – trimisă spre a-l seduce îl vede ca pe o „fiară cu chip de om” (cf. p. 39). Enkidu trăieşte izolat, în pustiu, nu cunoaşte oamenii (de altfel, se spune că el „nu ştie ce sunt oamenii” şi  „nici cum trăiesc” aceştia), este un animal neîmblânzit, dovadă e pilozitatea abundentă: trupul e acoperit cu păr, ca animalele şi claia de păr, comparaţia „ca spicele secerate” relevând că era neîngrijit. Dacă ţinem cont că fusese conceput ca un alt Ghilgameş, putem aprecia că poate fi socotit dublul animal al acestuia.

Dacă despre natura divino-umană a lui Ghilgameş epopeea oferă informaţii, despre cea a lui Enkidu putem face doar speculaţii: este un „experiment” de laborator, un Ghilgameş primitiv, rămas în stadiul animalier, pe cei care l-au conceput interesându-i doar firea sa de războinic.

După experienţa erotică avută cu „fiica plăcerii”, se produce o schimbare totală a personajului: „Şase zile şi şapte nopţi o stăpâni Enkidu pe fiica plăcerii/ Când, în sfârşit, se sătură de plăcerea pe care i-o smulgea, /vru să se ducă la turma sa de fiare sălbatice/ Dar, văzândul pe Enkidu, gazelele o iau la fugă, / fiarele sălbatice se feresc de apropierea lui/ (…) trupul îi era vlăguit.” (s. n., p. 39). Din pasajul subliniat de noi, se evidenţiază două aspecte: împerecherea este malefică pentru Enkidu – trupul îi este vlăguit, iar animalele nu-l mai recunosc, aceasta însemnând că el nu mai aparţine lumii sălbăticiunilor. Nu ştim dacă este sinceră sau nu curtezana, care va remarca metamorfozarea lui: „Eşti frumos Enkidu; te-ai făcut ca un zeu” (p. 40). Femeia vede frumuseţea ne-pământeană a acestuia. Însă, ea este cea care contribuie la umanizarea acestui sălbatic: „Îşi spălă cu apă/ trupul pe care nicicând nu-l îngrijise, / şi după ce se unse cu tot felul de oloiuri, / semăna în sfârşit a om; /îşi puse pe el îmbrăcăminte/ şi iată-l asemenea unui mire!” (p. 51). Enkidu fusese proiectat spre a-l înfrunta pe Ghilgameş. Însă proiectul acesta se dovedeşte a nu avea finalitatea dorită de extra-tereştri: „Cu toată puterea lui, Enkidu e înfrânt (…) şi din ziua aceea se leagă prietenia lor.” (p. 45).

La popoarele antice (bunăoară, la vechii greci, în Legendele Olimpului), sunt o serie de legende în care zeii/  extra-tereştrii antici se cuplau cu pământenii. În Epopeea lui Ghilgameş, apare dorinţa zeiţei Iştar – sedusă de frumuseţea lui Enkidu – de a fi luată de soţie de acesta. Refuzul lui şi dojana pentru numeroşii iubiţi pe care aceasta i-a avut şi pe care i-a nenorocit, după ce şi-a satisfăcut poftele, atrag ura orgolioasei zeiţe, care-i cere tatălui ei, zeul Anu, să zămislească Taurul Ceresc – un monstru –, care să-l omoare pe trufaşul erou (cf. op. cit., p. 89).

Enkidu are un vis, pe care i/l va povesti prietenului său, Ghilgameş, în care apar entităţile extra-terestre şi care hotărăsc moartea acestuia, ca pedeapsă a ofensei aduse orgolioasei Iştar şi pentru uciderea monstrului – Taurul Ceresc. Răul care-i secătuieşte puterile este preambulul morţii. În pragul morţii, Enkidu are viziunea Infernului dantesc:  „Un grifonul (…)/ Mă  înşfăcă şi puterea mi se scurse din trup, / Mă prefăcu într-un porumbel: / (…) mă duse spre casa întunericului, locaş al lui Irkalla (Hades, la vechii greci – n. n.) / spre casa de unde nu mai iese nimeni, / (…) spre casa ai cărei locuitori sunt lipsiţi de lumină, / unde colbul le este hrană, (…)/ Sunt îmbrăcaţi ca păsările, au veşmânt de pene, / şi niciodată nu mai văd lumina, stau pe veci în beznă. / În această casă de colb, unde am pătruns, / i-am văzut pe toţi regii, despuiaţi de coroane / (…) Acolo domnea Regina Infernului, Ereşkigal.” (p. 108-109).

Grifonul este un monstru care are puterea de a-l metamorfoza pe Enkidu: îl preface într-un porumbel. El este cel care îl ghidează spre casa întunericului – un topos-carceră, spaţiu al perdiţiei, unde îşi primesc pedeapsa „toţi regii, despuiaţi de coroane”. Lipsa luminii este elementul caracteristic al acestui spaţiu-carceră: „şi niciodată nu mai văd lumina, stau pe veci în beznă”. Interesant este faptul că amănuntele descriptive despre acest spaţiu al perdiţiei şi cei care se află acolo sunt făcute ca şi cum ele i-ar fi fost spuse personajului de altcineva. Aşa se explică repetarea prepoziţiei spre. Naraţiunea despre ce se petrece în interiorul acestui spaţiu este mai săracă, fără detalii. Ca atare, visul avut de Enkidu poate fi socotit drept o comunicare telepatică avută cu entităţile extra-terestre, iar casa întunericului este o hologramă ce îi este indusă în subconştient. Mesajul despre prezenţa acestui spaţiu al perdiţiei este uşor de priceput: aşa păţesc cei care se răzvrătesc şi nu se supun voinţei entităţilor extra-terestre.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s