Corp de lut

CRISTINA BOTÎLCĂ

PREMIUL I  şi

PREMIUL DE EXCELANŢĂ – Ion FAITER

la Concursul literar ARIPI DE DOR, EDIŢIA a VIII-a, 2013

 

 

Pe drum s-a aşternut o pojghiţă de lapte

Iar oamenii au ieşit cu zarvă să guste din produsul societăţii.

Apocalipsă de ciment.

Betonul frige şi înghite laptele care a mai rămas.

Apare un animal veştejit,

ultimul rămas din rasa celor de lut.

Se uită în stânga şi în dreapta.

Aşteaptă…

Aşteaptă ca societatea să mai producă laptele

atât de dulce al desfrâului,

laptele păcatului.

Dintr-o crăpătură iese un biberon

Însoţit de un pitic albastru,

care cântă de zor dintr-un acordeon prăfuit.

Animalul se apropie speriat,

Dar când simte mirosul laptelui,

Îl soarbe cu sălbăticuinea unui frustrat.

Bea tot.                                                       

Lichidul se vede prin argila neagră,

curge prin găurile lăsate de viermi

Şi se lasă din nou absorbit de pământ.

Tot acest ciclu se întâmplă iar, şi iar, şi iar…

Până când laptele se satură de toată această călătorie

Şi decide să se întoarcă în sânul

Unui corp de lut.

 

Contur alb

Azi m-am certat cu reflexia mea,

Ne-am spus cuvinte urâte,

Am aruncat cu smoală una în cealaltă…

 

Totul a început când m-am destăinuit ei.

I-am spus că vreau să plec o vreme,

să cobor din toată această reverie,

şi să opresc acele ceasului

Cel puţin până la luna plină.

I-am spus că m-am săturat

ca lumea să îşi tot pună degetele pe mine

şi să lase urme.

M-am şters de atâtea ori,

însă zgârieturile au rămas.

 

Reflexia mea nu a înţeles.

Este om…

Mi-a spus că nu ar accepta să nu îşi vadă chipul.

S-a întins după o piatră

Şi m-a spart…

 

M-am făcut fărâmiţe mici, mici de tot.

 

Dar mai bine aşa, împrăştiată în cele patru zări,

Decât sufocată de atâta lumină artificială.

 

Oamenii mlaştinii

Aştept impactul cu ochii închişi.

Sunt conştientă de faptul

că m-am abătut de la cărarea mea,

că am luat-o fără să vreau

pe un drum atât de înşelător.

Am uitat să îmi setez busola,

iar acul îmi arată o direcţie neclară.

E ceaţă…

Mă plimb tremurândă printr-o mlaştină,

o casă a Lor,

A celor care se simt bine în mâzga fierbinte,

A celor care proorocesc o erezie de mii de ani.

 

Scara de care sunt lipită urcă fără voia mea.

Mă găsesc prinsă sub un morman de ceară,

Îmi întind braţele spre pereţii închisorii,

iar căldura palmelor mele topeşte zidul.

 

Afară, altă lume…

Aceleaşi feţe peste tot,

O echipă de clone bine instruite de ei,

de oamenii mlaştinii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s