TIMPUL UCIS

NICHOLAS ANDRONESCO

ANUL NEWTON 2060

Roman – fragmente

“Misterul umbla prin aer, prin cer, pe pământ şi-mi dădea fiorii existenței.”

Iulie 1976                                                                                       N. Andronesco

Continuare:

…francez „La Mer”.

Azi, 21 iunie , este ziua ei de naştere, a femeii din Stamford, Lindy.  A unei alte umbre feminine decât cea a Anei lui Victor din filmul sentimental şi nu numai de la Marea Neagră.   „Azi e ziua mea de renaştere” filosofez eu.  „Lindy. N-o sun. N-o felicit. Ea nu mai este cu mine.  Sau eu nu mai sunt cu ea. Şi-ar vrea. Nu pot accepta compromisurile. Ieri, l-am văzut pe Robin, doctoral meu şi-al ei. Am o sănătate excelentă. Robin urmează să plece în Canada. Definitiv.”  Chiar dacă sunt ani, mulți ani, am amintiri de-atunci despre fiinţe umane care sincer doreau să iubească şi să fie iubite. Trăiesc momente unice ale trecutului renăscute în prezent, aici, la malul unei alte mări, Long Island Sound. De fapt un estuar. Da. Trăiesc chiar acum aceste momente. Marea, țărmul, pescăruşii par aceeaşi.  Realitatea trează îmi aduce în imagine o insulă, nu departe de țărm. Blocurile-hotel lipsesc. Aici nu este Mamaia. Nici măcar Miami al cărui ţărm cu hoteluri seamănă cu Mamaia constănţeană. Sau invers. Ţărmul Miami seamănă cu cel din Mamaia. Cel puţin marea pe care o admir acum este deschisă la oceanul Atlantic cum şi Miami este la ţărmul aceluiaşi ocean Atlantic. Toate sunt doar gȃnduri. De dor. Poate. Aici mintea umană este neîntrecută. Aduce împreună imagini într-un univers personal. Unic. Egoist. Creator. Şi oamenii vor să se-nţeleagă cȃnd tot vorbesc de universurile lor folosind grămezi de cuvinte fără prea multe legături între ele. Asemenea, imagile universurilor lor sunt dezlȃnate.  Sigur că lipsa comunicării este reţetă de conflict.” Aşa gȃndesc acum. Fără regret. Cred că singurătatea m-apasă. Cel puţin îmi păstrez universul fără noi conflicte. Privesc la noua mea mare sau estuar. Stau pe o fȃşie îngustă de nisip. Nimeni nu face plajă.  În spatele nisipului este multă iarbă, iar pe apa liniştită cu maree pronunțate, când le vine timpul, admir un grup de lebede. Maiestuasele lebede.  Albe şi cu arcada gâtului căutând ţărmuri necunoscute. Poate se gȃndesc la universuri ca cele din trecutul meu. Le-am adus cu mine. Aici. Să le ofer acestei ape liniştite. Mi-aduc aminte de lebedele de pe lacul Lipniţa de lȃngă Băneasa, în sudul Dobrogei. De cȃte ori mergeam cu tata cu bicicleta pe şoseaua cu serpentine spre Călăraşi, la rude, lebedele erau acolo. Pluteau la mică distanţă una de alta. Erau două. Numai două. Cel puţin aşa credeam eu. Şi păreau ani la rȃnd aceleaşi, nu departe de stufărişul lacului. Acum, aici, prin nu se ştie ce întâmplare, o lebădă neagră pluteşte la mică depărtare de grupul de lebede albe şi de țărm. Apa este curată, verzui transparentă. Lebăda neagră este singură într-o plutire gȃnditoare. Gȃtul ei, frumos desenat, mi se pare un imens semn de întrebare la acest Univers. Cine sunt eu?

 

*****

 

Acum sunt în parcul din Fairfield, nu departe de Stamford, pe malul aceeaşi mări liniştite, Long Island Sound. În zilele senine se pot vedea în depărtare malul Insului Lungi – Long Island. Este un teritoriu celebru, plin de istorie. Acolo a cȃştigat generalul Washington o bătălie pentru independenţa Americii. Acum este rȃndul meu să cȃştig bătălii pentru libertatea de-a gȃndi.   Cineva îmi  spune în şoaptă: “După amiaza, după ce ieşi de la predarea cursurilor la universitatea din Fairfield, du-te şi plimbă-te. Face bine sănătăţii. Cȃnd erai la Ion Corvin şi Constanţa întotdeauna te plimbai.” Asta fac acum. Mă plimb. Dar nu singur. Cu amintiri. Pe fondul imagilor de aici,  mă răscolesc amintiri dintr-o copilărie trăită la țară sau mai degrabă untr-un fost orăşel ce decăzuse din frumusețea lui odată cu moda mutatului la oraş.  La marile oraşe. De la Corvin la Constanţa şi Medgidia. Aha! Chiar acum îmi amintesc cofetăria localității cu sticle de limonadă şi sifoane înbuteliate local, prăjituri savarine ca nici-unele vreodat’ de-atunci, ghețăria de unde tata cumpăra gheață vara să prepare mama înghețată cu vanilie. Gheața era adusă cu căruțele, iarna, din Dunărea înghețată de lângă localitatea Dunăreni, aflată la mică distanță de Corvin.  Dar ce să mai spunem de dulcețurile pregătite de mama, de naşa şi de tanti Gâna! Delicioase! Erau din petale de tradafiri roşii sau gutui, chiar şi din smochine. Dar dulceața aromată din coji de portocală! “Aş mȃnca acum, chiar acum, o dulceață din copilăria mea.” Salivez deja. ‘O sont les confitures et gelées d’antant?’   Climatul submeditarean al Dobrogei permitea creşterea cu success a unor plante şi pomi exotici.  În copilăria mea gustasem  migdale din pomii livezii lui tanti Aurica, livadă părăsită în noul regim politic.   Aurica era o fostă bogătaşă  şi o fostă frumusețe. N-a dorit să se afilieze noului regim politic din țară.  Amintirile veneau în avalanşă.  La Călăraşi, la mama-mare Maria, mama lui tata, când stăteam în vacanțe, mai ales vara ascultam la difuzor muzică de Chopin. Difuzorul era un lux pe vremea aceea.  Mi-aduc aminte că valsurile erau cele mai cântate. Valsuri şi mazurci de Chopin. Ani la rând m-am întrebat de ce atâta Chopin la postul național de radio de pe vremea anilor ’50.  Regimul politic folosea într-un mod pervers muzica lui Chopin.  Adică, o muzică pătrunzătoare şi acceptată de fiecare creând atmosfera sufletească ca apoi să le bage ascultătorilor pe gât propaganda regimului politic.  Chopin, născut în Polonia şi adoptat de Franța, merita o soartă mai bună. Evident, muzica lui nu are cuvinte, doar stări emoționale.   Acum şi aici, pe ţărmul din Fairfield am senzaţia că sunt la Mamaia. Freamătul pomilor din apropierea ţărmului îmi aminteşte de cel al pȃlcurilor de păduri de pe litoralul romȃnesc şi mai departe, tot mai departe, de freamătul pădurilor din sudul Dobrogei sub boarea de seară.  Un freamăt ce uneori mă-nfiora. Mă-nfiorează şi acum. Chiar părea că pe zmeii din basme i-a apucat neliniştea. Îmi amintesc de-acele valuri împietrite de pământ din aceleaşi locuri ale copilăriei.  Largi, foarte largi valuri ca arcade peste gânduri.  Imense dealuri. Domuri peste care, în mijlocul verii, vălureau auriile lanuri de grâu.  Unde ca la marea cea mare, care se repetau. Păreau că tot vin cu vântul şi tot vin. Chiar dacă lanul de grâu era delimitat cu un început şi un sfârşit, valurile păreau fără început şi fără sfârşit. Un infinit în mişcare ce frământa mintea copilului din mine în plină căutatare.   Păreau că sunt aici, în mine. Păreau că mă mângâie şi de fapt mă mângâiau.  Copilul de-atunci din bărbatul de-acum,  nu se-ntreba unde va sfârşi acest grâu. Era doar sensația unduirii fără de sfârşit.  Erau, poate, doar părerile unor amintiri.  Da! Amintirile unor amintiri. De demult. Erau acolo, în mintea şi imaginaţia copilului şi a bărbatului. De fapt sunt aici, cu mine, în America… Nu! N-aş vrea să le mai trăiasc încă o dată pe viu. Ar fi o profanare.

 

*****

 

Atunci, prins de momentul fericirii că exist, aşa cum cred acum, nici nu-mi doream să vină noaptea. Noaptea era ca o pedeapsă, o amenințare a momentelor fericite. Mă doream prins în clipa din acum-ul de-atunci pentru mult timp. Cât de mult? Infinit!? Acesta să fi fost infinitul? Oare! Nu mă-ntreba! Eu nu mă întrebam, dar cred că atunci nu doream să fiu deranjat de nici-o vorbă.  Doar păsările-n zbor clipeau aripile.  Când noaptea venea şi era lună plină şi nu erau nori şi puteam sta afară, în aerul liber, până târziu, uitam ce-mi dorisem ziua în amiaza mare.  Îmi doream ca noaptea, aşternută pe covorul de stele strălucitoare, mari şi mici şi mărunte, cu Luna stăpână peste ele ca-ntr-un covor persan, să nu plece.  Să nu plece deloc.  Toate cele ce admiram şi mă încântau, doream din tot sufletul meu să rămână acolo, neschimbate.  Pe veci.  Iar eu să le admir, iar ele să se bucure că şi-au găsit admiratorul.  Culcat pe spate, cu mâinile sub ceafă, în ceardacul lui tata-mare din partea mamei, la Rariştea, refuzam să merg la culcare.  Dimineața mă trezeam în pat.  Vreau să spun dimineața târziu că o bună parte din noapte admiram cerul cu minunile lui.  Una din mătuşi mă lua pe brațe, adormit cum eram, şi mă ducea în aşternuturile patului din dormitor.  Nu mă puteam împotrivi pentru că dormeam.  Eternitatea mea de-afară lua sfârşit. Acum eram într-o eternitate interioară.  Dormeam.  Şi-apoi visele.  Ah!  Visele.  Nenumărate şi minunate.  Vorbesc de visele din somn.  Uneori când mă trezeam îmi părea rău că am întrerupt un vis minunat. De fapt, deseori.  Eram tot un regret al celor ce treceau ca şi o totală bucurie gândind la atracțiile ce urmau a veni.

Misterul umbla prin aer, prin cer, pe pământ şi-mi dădea fiorii existenței.

 

*****

Toate acele bucurii şi necazuri, acel fel de necazuri sau mai degrabă ceea ce credeam şi simțeam eu atunci c-ar fi necazuri, nu mai aveau acum importanță, dar imaginile rămân ca tezaur în creierul tău şi te sensibilizează.  Copilăria, viață fără griji.  Cel puțin aşa cred unii din cei maturi.  Marea mea grijă de atunci era să fiu fericit. Încă nu foloseam des sau aproape deloc cuvȃntul fericit. Nici nu era nevoie. Fericirea era pură şi în stare naturală. Învăţam să-mi vorbesc universurile ce se creau în mine. Mă pricepeam, încă puţin la vorbe, dar foarte mult la faptele copilăriei. Şi erau multe. Multe din ele le trăiam cu Nicu, cel mai bun prieten al meu de atunci. Din copilărie. Umblam, colindam de dimineața până seara tȃrziu, iar mama colinda tot orăşelul în căutarea mea. Hrană?! De hrană mă-ntrebaţi?!  Nu. Nu duceam grija hranei.  Îmi dădeau de mȃncare părinții prietenilor aşa cum şi ei erau hrăniți de părinții mei când joaca era pe teritoriul meu sau pe-aproape. Şi apoi erau fructele de vară şi de toamnă cu care ne săturam. Pădurea dintre Brebeni şi Corvin era plină de corcoduşi. Pruni, cum le spuneau locuitorii din împrjurimi ca şi noi, copii. Pruni de toate culorile. Amintirea cea mai interesantă se leagă de proiectul meu de a construi un avion. Plănuiau să construiasc avioane ce nu s-au mai văzut sau oricum diferite de cele ce puteau fi văzute pe cerul copilăriei. Din cȃnd în cȃnd, avioane cu reaţie lăsau dȃre pe cer cu nori scămoşi albi şi subţiri.  Aveam mai puţin de zece ani. Doream din tot sufletul să fac un avion şi să zbore. Unde? Nu ştiam încă.  Aveam o vastă experienţă în aşa construcţii. Încă de la cinci ani construisem avioane din lemn la tata mare, la Rariştea. Rupsesem multe cuţite. Mama nu mă lăsa să le construiesc acasă. Din cauza cuţitelor. În sfȃrşit!  Înainte de a împlini zece ani eram decis să construiesc avionul. Îl convinsesem şi pe Nicu de acest proiect. Mă gȃndeam ca fuzelajul şi aripile avionului să le acopăr cu pȃnză de mătase. Era rezistentă, gȃndeam eu. Aveam nevoie de bani să cumpăr pȃnza. Prunele sălbatice din pădure trebuia să rezolve treaba cumpărării. M-am sfătuit cu Nicu şi am decis să adunăm prunele şi să facem magiun, un fel de gem. Cu banii cȃştigaţi la vȃnzarea magiunului trebuia să cumpăr pȃnza pentru avion. Precaut, cum începusem să fiu, găsisem un loc mai ferit în curtea lui Nicu unde am se desfăşura industria, Dar acţiunea n-a durat prea mult. Au aflat părinţii noştri şi proiectul a căzut. Foarte supărat am fost. Treceam de zece ani si n-aş mai fi avut prioritatea mondială de a zbura cu avion construit de mine. Nu. Niciodată n-reuşit să construiesc avionul şi oricum depăşisem cu mult vȃrsta de zece ani. Oricum, mi-a rămas acel gust al dedicării pentru fapte mari.Cu ce ne mai ocupam?  Ce făceam la joacă?  Când ne plictiseam de planuri de avioane, ne jucam de-a v-ați ascunselea.  Altădată ne dădeam drumul cu trotinetele din vârful dealului imitând zgomotul motorului în accelerare. Da! Mă uit la ceas. E tȃrziu. Chiar uitasem că sunt în Fairfield. Astă seară am ore de predare la universitate. Trebuie să plec din parc. Păcat!

*****

Amintiri despre aceleaşi locuri, dar la momente diferite, avea şi Victor, aflat pe ţărmul Mării Negre. Gȃnduri şi imagini din copilărie îi peridau mintea privind cuplul mamă şi fiu.

***

„E tot plin de energie,” spuse Ana apropiindu-se de bărbat.

„Are cu cine semăna.  Cu tine,” primi răspunsul.  „Ţi-ar fi plăcut un mototol?”

Ana rămase o clipă cu gura întredeschisă şi cu privirea suspendată.

„Nu! Bineînțeles!  Să mergem că mă arde soarele.”

„Şi pe mine.  Am venit şi noi la plajă îmbrăcați!  Aşa-i dacă nu ne-am propus nimic concret.”

„Aşa-i mai bine, Victor. Aşa mă simt mai bine.”  Privind spre Paul strigă „Vino! Să n-alerg după tine.  Neastâmpăratule!”  Plecară de pe plajă.  Lângă maşină se scuturară de nisip.  Ana şi Paul se încălțară.

„Acum o masă bună şi un somn la fel,” zise Ana râzând în timp ce urca în maşină.

„Foar-te in-di-cat!” silabisi apăsat bărbatul descriind cu mâna în aer un arc de cerc larg care ar fi trebuit să fie plin cu bunătăți şi cu un somn dulce.  Erau deja în maşina încinsă de soare.  Victor deschise fereastra.  O porniră spre casă. Curentul de aer făcea bine.

***

Victor şi Ana se cunoscuseră nu demult la liceul unde erau profesori, la începutul anului şcolar pe care-l încheia Paul.  Ana avea serviciul de bază în cadrul unei intreprinderi.  La liceu preda, de mai mulți ani, doar după-amiaza, cȃteva ore.  Numai anul acesta orarele lor de şcoală au făcut să se întâlnească.  Având lecții la clase comune, într-una din zilele de toamnă schimbară impresii despre elevi.  În pauze, în cancelarie au continuat coversațiile.  De-atunci, când se vedeau pe culoarele liceului, pe stradă se salutau respectuos.  Într-una din seri, fiind deja întuneric, după ultima oră de curs, Victor intră vijelios în cancelarie, îşi lasă catalogul la locul destinat şi se pregăti să fugă la staţia de autobuz.  Ana, care ca de obicei întreținea discuții cu familia Popescu, intervene amabil:

„Nu doriți să mergeți cu noi?” îl întrebă.

„Cum să nu.  Plăcerea e departe mea.  Nu deranjez?”

„Vai, se poate.  Mergem lejer.”

Victor îşi dădu seama că făcuse o greşeală.  Nu trebuia să întrebe dacă deranjază.  Doar fusese invitat.  O urmă la maşină fără să mai spună ceva.  De fapt nu se obişnuiau astfel de invitații şi ele picau aşa de bine.  Oricum erau preferabile autobuzului orăşenesc.  Mai târziu, Victor avea să constate că Ana se purta la fel de amabilă cu toată lumea.  Sanda Popescu se aşeză lângă Ana în față, iar bărbații pe canapeaua din spatele maşinii.  Discuția se purta în față.  Cele două femei comentau necesitatea unor cosmeticale.  Nu erau de găsit în comerț.  Nici cele de care făceau rost din alte surse nu erau grozave.  Sanda vorbea mai mult.  Ajunşi în centrul oraşului Ana opri maşina în dreptul unei staţii de autobuz.

“Aici e bine?” Întrebă ea pe Victor.

“Foarte bine. Mulţumesc mult doamnă Ana şi familia Popescu”

“Cu multă placere,” i se răspunse.

Victor se-ndreptă spre stația de autobus. Va ajunge acasă mai repede ca de obicei. Tocmai bine pentru proiectele de scris. Lucra la o idee de cercetare. Ana plecă mai departe să ducă familia Popescu într-un oraş învecinat de pe litoral. Apoi, urma să ajungă la apartamentul ei unde o aşteptau mama şi fiul.  Nici Ana, nici Victor nu gândeau că în curând drumurile lor vor avea mai multe intersecţii aşa că nu-şi făcuseră nici un fel de probleme din această invitație.  Oricum, cine s-ar fi gândit că ei ar avea afinități care să-i aporopie şi mai mult?  Ana, femeie cu puțin peste treizeci de ani, brunetă, ochi căprui, bine făcută, tot timpul în mişcare, cu greu puteai să-i ghiceşti vârsta.  Avea statura atletică şi tinerețea în suflet.  Îmbrăcată în zile friguroase cu o blană ce-i dădea un aer aparte, niciodată nu dădea senzația că te-ai fi putut apropria de ea.  Probabil fusese căsătorită sau era, nu-ți puteai da seama.  Nu purta verighetă, dar verigheta nu mai este un indiciu sigur despre ce-ar simboliza.  Sunt femei care poartă verighetă şi n-au nimic comun cu soțul decât semnătura şi câteva mobile sau nici atât. În timpul facultății, Victor cunoscuse o studentă  necăsătorită care purta verighetă numai din nevoia de a fi lăsată în pace.  În cazul Anei, verigheta nu conta în cadrul grupurilor sociale pe care le frecventa.  Era o bună colegă.  Toți o respectau.  Sau aproape toţi. Sau, mai degrabă, aceasta era percepţia lui Victor. Într-una din zile apăru la şcoală slăbită şi şchipătând.  Fiecare se gândi că a avut un accident cu maşina.  Ea povesti foarte amuzată că-şi trăsese una de chiuvetă, adică se lovi la rotulă când ieşise din baie.  Se-ntâmplă.  Într-o altă zi, Victor îi arătă apusul însângerat al soarelui.  Parcă era o îngândurare aprinsă, pâlpâind în ultimele flăcări, în fața căreia să visezi în doi.

„Şi-ntr-unul se poate visa, chiar mai frumos,” răspunse ea zâmbind cu subtilitate.  Victor se uită nedumerit, gândindu-se că nu făcuse nicio aluzie. Cum şi-ar fi putut permite?! Pur şi simplu……………………………………………………………………………………………….

 

Va urma

Iulie, august 1976, Constanţa, Romȃnia

Iulie, august 2012; mai, 2013, Stamford, Connecticut, USA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s