ÎNDUMNEZEIREA PRIN CUVÂNT şi POEZIA-JOC

Prof. Dr. Const. MIU

 

La această sărbătoare de cuget şi simţire, ocazionată de lansarea cărţii savantului poet, dr. Nicolas Andronesco – ETERNITATEA, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2013 – se cuvine să menţionăm de la început că ceea ce leagă  inimile noastre (a autorului şi a mea) este pasiunea pentru opera lui Eminescu – un adevărat arc spiritual între Stamford şi Medgidia, via Ion Corvin.

Pentru dr. Andronesco, poezia înseamnă facere, iar poetul trebuie socotit drept un DEMIURG. Creaţia sa este structurată în cicluri, pe zile, care se subsumează – ca la Dante – cerurilor, însă la poetul nostru e vorba de bucuria trăirii prin cuvânt.

Eternitatea Poeziei are o temporalitate în sine, iar CUVÂNTUL întrupat devine, cu fiecare creaţie, o za a lanţului timpului sacru, cititorul având plăcerea de a-şi lua cuminecătura timp de opt zile, îndumnezeindu-se, prin cuvântul care „s-a întrupat în creata materie, pentru a se afla pe sine.” Acesta este, de altfel, şi mesajul cărţii: „Fă, tu, Doamne/ În credinţa-mi/ Să aprofundăm/ Curând.” (Iubire sfinţitoare).

 

Citind cartea doctorului Andronesco, am sesizat predispoziţia pentru bludic şi poezia-joc. Poezia-joc îşi are rădăcinile – se ştie – în zicerile folclorice, precum şi în Povestea vorbei a lui Anton Pann. În epoca modernă, unul dintre precursori a fost Urmuz, urmat apoi – în perioada interbelică – de Arghezi şi Ion Barbu. În perioada contemporană, adepţii acestui concept de poezie-joc sunt Leonid Dimov, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu şi, desigur, Marin Sorescu.

Spiritele înalte se întâlnesc totdeauna pe tărâmul poeziei. În cazul conceptului de poezie-joc, recunoaştem „tehnica” de înşiruire a cuvintelor ca boabele de mărgele care, în maniera lui Ion Barbu (mai cu seamă) şi Nichita Stănescu, vor căpăta o anumită muzicalitate: „Din pustii/ Fermentate/ Şi oxidate/ Frăţii/ Duşmănii/ Şi domnii/ În munţi/ În câmpii/ Seva cunună/ Anotimpuri/ Porniri/ Din strâmtori/ Bosfori/ Dardanele/ Din ele/ Voind a mai fi/ Acum/ Şi aici/ La timp/ Afectat/ Siderat…” (Porniri).

Pe antinomia aparenţă/ esenţă, este realizată poezia E toamnă. Dincolo de imaginile unui pastel stilizat, de toamnă, ludicul este centrat pe motivele visului, al dorului şi nostalgia departelui: „Miez de noapte/ Câmpiile dorm/ Vântul de toamnă/ Surâde prin vii/ Şi-s vis/ Şi-s dor/ Miez de fiinţă/ te-apropii/ Eşti farmec/ Eşti zbor/ Sâmbure ascuns/ Fruct nepătruns/ Chemările tale/ Le aud/ Şi crud/ Gândul necopt// E toamnă.” (E toamnă).

Ludicul devine pretext pentru nevoia de inhabitare a sacrului în profan, aşa cum susţine teologul rus Paul Evdokimov. Elocventă în acest sens este poezia Iubire sfinţitoare, din ciclul Divinitate: „Vine vremea/ Vine timpul/ Vine clipa/ Vine graba/ Vine şansa/ Sau neşansa/ Când cu spaţiul condensat/ ne-ntrebăm şi ne întreabă/ Oare ce din tine-ai dat/ Cărui brav cuminte sfânt Cunoscut-ai întristare/ Ce din cetini ai ivit/ Şi din mult ce ai simţit/ Vine ea/ Iubirea ta/ Din pământ/ Şi din cer/ Din vreme mută/ Te aşteaptă/ Te ascultă/ Nu răni sunetul sfânt/ E de sus/ Vibrând în prund…”

BESSARABIA, MY LOVE

SURVIVING SIBERIA

TEMA PENTRU ACASĂ

– EXCERPT –

IX

By NICOLAE DABIJA                         In English by DR. NICHOLAS ANDRONESCO

 

 

Colonel Kudreavtzev

 

„The servant starts to do a service for you even before understanding what service is all about.”

René Descartes

The camp chief, Kudreavtzev, was a short man, red, with a round face like erased with an eraser, whose features you could not remember the moment of not seeing him, even though before that you had looked at he a few years. This may leave an impression, and because when he spoke, no one looked in his direction. For detainees it was more interesting to look at the tip of their own boots, buttons from clothing, cracked and callused hands, horizon, clouds above , he mountains in the distance.

However, the man-without-face was full of big ambitions.

In his „preaching,” that the way his speeches were called when the detainees were going to work every morning, he often talked about the beneficial role of the prison system:

– Prison, he said as a dreamer, is a window through which we look to the future. The prison influences the man under moral aspect.  For a healthy society, it is necessary that every member of it to go even for a short period of time through these schools to  physical and moral tempering the citizen. Certainly,we would then have an ideal society.

Prison is a university of life. Here the man learns to live in collective, through the collective, with the collective. Here the people should obligatory be recycled. The man humanization should pass first through his dehumanization. The cold, hunger, fear, misery, terror from prisons toughen and make him to feel that the cold, hunger, fear of society to seem to be beneficial to him. And a turnkey is the conscience of a nation. Its purifier. The prison is one that helps us to free you from the laziness, pride and all that makes a man no-man.

. The prison becomes an ideal ground to eradicate evil. And the good can only triumph in battle with evil, isn’t it? For this, those over 50 000 prisons in the country serve. Without these, the man would lose not only the sense of the great époque, but also that of own self.

– If you put his mind one on a scale, Mendelstam used to say about the prison commander, would be lighter than nothing…

Kudreavtzev had it all: discourses, power, wealth, slaves. He only has a lack of imagination.
However, the Colonel was a man of fine tastes: he put his prisoners to march in columns like in a parade when they went to the cafeteria, to work, to walk. Before exhausting work of 12 hours in the area in the morning he set a quarter-hour for gym. „An inmate must have healthy body,” he used to say to the dying men. He created dance circles for rehearsals after work, from which no one could dodge. He dreamed also to have an opera as the „Severlag”, where all leading soloists from the Bolshoi Theater had been imprisoned.

When going to the working areas he urged them to singing mobilizing couplets. In the evening, when the brigade came back, crawling tired, he was upset if couldn’t hear the song from far. He greeted the new prisoners with fanfare.

And he led the dead to the common grave with music by Tchaikovsky, played by a symphony orchestra cobbled together in the camp.

 

– This ritual was held every few days, because the rest of the time musicians were working together with other prisoners to cut wood or carrying stones.

„Too bad that the dead cannot hear how solemn we are going with them on their last way. They could enjoy it, the poor…” he muttered sympathetically.

For that, he faithfully served his country; he dreamed to an order, to a medal even a small one. But they didn’t arrive yet.

– Maybe, after centuries, this prison will be called with my name. He dreamed, in front of very many detainees, and wiped an imaginary tear from the corner of his eye.

Every Sunday, Kudreavtzev gatherer his prisoners in his cultural home to teach educational lessons about the new man.

– Ask me questions, he urged them. Come on, academicians, laureates, theologians ask me whatever you don’t know, and then I’ll teach you. Look, you, the philosopher! he addressed to Mendelstam. I hear that you’ve written a few books. And then, how the hell can you people be so stupid?

He hated intellectuals:

– I stutter when I talk, but you stutter on paper. Thing much more serious. Because my stutter is taken by wind, but yours stay. I write little, but any signature of mine decides the fate of thousands. What do you decide with your writing?! Who is going to be incarcerated by your writing, who pull it off, to whom bestows life and who bestows death?

Sometimes he became dreamer:

– Hm! If I could have here my fifth grade math teacher, what would I show him now how equals is a2 + b2.

Kudreavtzev had a great pleasure to reprove on academics, writers, scholars known all over the world:

– You people, you have the murder in you. You have born murderers.

Then, he began to explain neither what they could not or didn’t want to understand nor no how:

– We want to change our country from foundations. With all the foundations. The likes of you who have defiled them with the teaching will be isolated as dangerous elements. What cannot be controlled should be prohibited and eliminated. Man must learn how to think, he has to be learned what to think. And you’re not good at it. Your writings discourage even the dead. But we need mobilizing works for living. It’s a shame to use bullets with you. Prisons reeducate, they form strong convictions. We do not need many, but one with edges that coincide with the edges of the country.

But first we must clean our present of any past, religion of any God and history of any kings and emperors, to remain in it the proletariat alone. Just so we can straighten the world. With pickaxe, shovel and spade. The work turned the monkey into man. Now, the pickaxe follows to make the man as God. In this new world, we have to separate the old from new. The suggestion in  which the waters are separated of the earth with the rod doesn’t work here. Right here the waters have to be hit with the cudgel. Why that stammered old man, Moses, when he went through the Red Sea, baptized waters, not because it was a sea of blood? Maybe he, like us, did not have more time to separate the good from evil with the knife. They were intertwined, living together like Siamese twins. He hit them together, hoping that the good cannot die all and the evil cannot win all. So, the ideological struggle sharpens … He said and made a break, as he could  heard from far some gunshots, and then continued:

– What I tell you is not accessible to you, not because you are stupid, but because you have another cut…

Here, the Colonel lowered his voice as if he was going to share a great mystery:

– Our country is in a constant state of war … Now we are in war with the most dangerous enemy. And because it can be harder to detect. Unbelievably, last week he was bent, hard to guess where, even in the party Politburo. We fight with people like you, bourgeois intellectuals, who have to be  isolated, our state being the first in the world to have established a classless society.

To this, Mendelstam commented in whisper:

– Even those, without classes, lead it.

To Kudreavtzev, the freedom seemed as a hooliganism, a trick against common sense and the world outside concentration camps showed to he as a captive.

He wished to leave to his detainees the impression of a human wolf who have to take care of inhumane sheep.

In mornings, he walked through the front of columns with his heavy gun dangled from the hip, pulling he down. He had an achy head from the drunk vodka on the eve day, bought with the money stolen from the cafeteria from the prisoners’ foods. He confessed them:

– Do you know what’s my biggest flaw? Goodness. It’ll shove me in grave. My personal drama is that I was invested with a gun just so I do not ever use it. But I would like to shoot from it so even a sample. But I’m afraid if I start shooting, I could not stop until its last bullet to the last prisoner. Because none of you deserve mercy. You, all of you are full of sins like sheep full of thistles, sons of bitches! He address it angry. Listen carefully what I am saying to you, otherwise, you’ll remain stupid as in the first day of prison.

Another time he said them:

– I’m at your disposal:  your supervisor, your client, your servant! Sometimes, he inquired and about the living conditions of prisoners:

– It was reported that you’re doing well. That you don’t have any complaint …

One day Bobrov, worksite chief, the best Brigadier, dared to submit him a grievance of his employees , who could not meet the norm of reason that they always worked being starved:

– Yes, we have no complaints. Everything is fine. Even very well. We would just like to add a little bread … because we’re starving …

They were all amazed by the boldness of Bobrov, because he was a scoundrel.

Kudreavtzev looked to him like a hawk that targeted the the prey.

Bobrov felt like an itchy dog that has bitten and now expects to be punished. He expected kicks, decrepitation of whip as a reward for the courage to snarl to the master.

– You, lad?! You that have fattened as an ox since you are in camp … You are hungry?!

– Sorry …  excuse me, please …

– You see! He gently said. You’re lucky that I’m good. Kudreavtzev said so and handed him his hand to kiss it.

Bobrov fell to his knees and kissed his arm as to a priest.

Then, Kudreavtzev turned to face the other detainees and said in a conciliatory tone:

– I understand you. But you, you, no matter how much you’re ate, you’re still hungry. Keep in your mind, you didn’t come here to overeat. I’m sorry, but I cannot give you more bread. Because if I’ll give you bread, you’ll also ask butter. And if you’ll have butter, you’ll also want vodka. And if I’ll give you bread, butter and vodka, then you’ll claim that I’ll also give you women. And that’s what I’m not supposed to do.

Kudreavtzev was appreciated by the central bodies for that he executes timely all indications.

But only the detainee muscles knew how.

According to the program, the „Wake up” call was at 5:00AM.

But at certain times of the year, when the aurora borealis turned night into day, the due date of the commissioning plan of one or another objective was not met, and the control could come momentarily. Then Kudreavtzev  gave hidden orders about the clock, the only clock mounted on the administration building, to be fixed two hours earlier the morning and two hours later the evening. Since no one knew the real time, detainees were not allowed to wear the watch, the 12 hour working day turned into 16.  To all these were added the two-hour journey to and from the worksite, plus an hour of housework, gym time, the morning call and evening one  before „lights out,” and another one at noon. So, they had remained for sleeping less than three, at most four hours.

This short time had to be enough to rebuild their forces.

In the camp, Kudreavtzev liked to play God.

He was a big amateur of show.

A few years ago, when the group of Trotskyites joined the hunger strike, Kudreavtzev immediately came to their barracks:

– You, you’re able to kill yourself in the group as whales. What the hell made you hate so much life! What could convince you that it’s still beautiful! Maybe just a bullet in the head … Why do not respect yourself, scoundrel! How do you want that others to respect you? What do you want?

– To talk to a member of the Politburo.

– Why only one? Kudreavtzev wondered. I will call all of them. They have to have a meeting away. They just are your battle fellows, isn’t it?

Few days later, Stalin, Zhdanov, Kalinin, Yagoda, Beria arrived to Zarianka to discuss with the Trotskyites rebels.

Prisoners were enthusiastic, exchanging views on matters of state, theorizing about permanent revolution. They were launching suggestions that would bring closer the victory of world revolution, were proposing how to improve the proletarian socialism science.

Only towards the end of the debate, when Stalin flattering raised the pencil fell down from the Kudreavtzev hand, the latter behaving himself as a member of the Politburo, prisoners realized that it was a simulacrum.  They were just some former great actors in the detainees’ theatrical troupe, grimaced and dressed in military uniform or in civilian who played as members of the Politburo.

Then the  querulous were descended in uranium mines, where they disappeared one by one. But Kudreavtzev even now was smiling , remembering that symposium as one of the greatest achievements of his life.

– It’s a pleasure to sit backstage and watch as the scene unfolds. He always repeated the words of an old filmmaker, who dreamed to stage Hamlet into the Zarianka underground.

Kudreavţev had traits of a tired Caesar, who had conquered an empire and did not know what to do with it.

One day the Colonel began his political lesson in a special way:

– Today I come to talk about happiness.

The philosophers became curious. Those who aspired to understand the universe became careful. And Mendelstam slipped between his teeth:

– From where did he find out what the mankind didn’t know for thousands of years in its history?

But Kudreavtzev thought otherwise:

– Happy is the only that who is afraid of everything.

– Then, that who steals from our supplies of potatoes is a hopelessly unhappy, Mendelstam sadly concluded. He has no fear of the prison leadership, nor of us, nor of God. But who’s to say him to fear, that himself to be happy?

– Man will come out of here spiritually renewed, Kudreavtzev concluded, only after he will live all his fear.

For him, fear was another synonym for life. While, in the concept of „circle of philosophers”, it was just another synonym for death.

When the prison commandant spoke, the prisoners usually were silent as corpses.

And only when he finished, Bobrov, the foreman, the Brigadier of Brigadiers jumped militarily before him, arms tight against the side seam of the pants, and chanted, humiliated, with great diligence:

– On your orders, Comrade Commander!

And Kudreavtzev answered every time with his cracked voice like a boiler that fell on asphalt:

– You, I order you to be happy!

And he withdrew to its administrative offices with satisfaction of the accomplished work.

TATĂL NOSTRU DIN CUVINTE

Const. MIU

Doamne, Eminescu – Sfinte,

Tatăl Nostru din cuvinte,

Dă-ne nouă râsu-plânsu,

Toate câte sunt într-însu’!

 

EMIN

 

 

 

 

 

 

 

 

Dă-ne floarea cea albastră,

Inima fie măiastră;

Pâinea cea spre nemurire

Fie-ţi versul de iubire.

 

Şi ne iartă, de-am greşit,

Cârtitori ce te-au hulit.

Cu Iubire ne-mpresoară

Şi acum, ca-ntâia oară!

 

15 iunie 2013

Corp de lut

CRISTINA BOTÎLCĂ

PREMIUL I  şi

PREMIUL DE EXCELANŢĂ – Ion FAITER

la Concursul literar ARIPI DE DOR, EDIŢIA a VIII-a, 2013

 

 

Pe drum s-a aşternut o pojghiţă de lapte

Iar oamenii au ieşit cu zarvă să guste din produsul societăţii.

Apocalipsă de ciment.

Betonul frige şi înghite laptele care a mai rămas.

Apare un animal veştejit,

ultimul rămas din rasa celor de lut.

Se uită în stânga şi în dreapta.

Aşteaptă…

Aşteaptă ca societatea să mai producă laptele

atât de dulce al desfrâului,

laptele păcatului.

Dintr-o crăpătură iese un biberon

Însoţit de un pitic albastru,

care cântă de zor dintr-un acordeon prăfuit.

Animalul se apropie speriat,

Dar când simte mirosul laptelui,

Îl soarbe cu sălbăticuinea unui frustrat.

Bea tot.                                                       

Lichidul se vede prin argila neagră,

curge prin găurile lăsate de viermi

Şi se lasă din nou absorbit de pământ.

Tot acest ciclu se întâmplă iar, şi iar, şi iar…

Până când laptele se satură de toată această călătorie

Şi decide să se întoarcă în sânul

Unui corp de lut.

 

Contur alb

Azi m-am certat cu reflexia mea,

Ne-am spus cuvinte urâte,

Am aruncat cu smoală una în cealaltă…

 

Totul a început când m-am destăinuit ei.

I-am spus că vreau să plec o vreme,

să cobor din toată această reverie,

şi să opresc acele ceasului

Cel puţin până la luna plină.

I-am spus că m-am săturat

ca lumea să îşi tot pună degetele pe mine

şi să lase urme.

M-am şters de atâtea ori,

însă zgârieturile au rămas.

 

Reflexia mea nu a înţeles.

Este om…

Mi-a spus că nu ar accepta să nu îşi vadă chipul.

S-a întins după o piatră

Şi m-a spart…

 

M-am făcut fărâmiţe mici, mici de tot.

 

Dar mai bine aşa, împrăştiată în cele patru zări,

Decât sufocată de atâta lumină artificială.

 

Oamenii mlaştinii

Aştept impactul cu ochii închişi.

Sunt conştientă de faptul

că m-am abătut de la cărarea mea,

că am luat-o fără să vreau

pe un drum atât de înşelător.

Am uitat să îmi setez busola,

iar acul îmi arată o direcţie neclară.

E ceaţă…

Mă plimb tremurândă printr-o mlaştină,

o casă a Lor,

A celor care se simt bine în mâzga fierbinte,

A celor care proorocesc o erezie de mii de ani.

 

Scara de care sunt lipită urcă fără voia mea.

Mă găsesc prinsă sub un morman de ceară,

Îmi întind braţele spre pereţii închisorii,

iar căldura palmelor mele topeşte zidul.

 

Afară, altă lume…

Aceleaşi feţe peste tot,

O echipă de clone bine instruite de ei,

de oamenii mlaştinii.

TIPURI DE INIŢIAŢI EMINESCIENI

Prof. Dr. Const. MIU 

Deşi au acces la cărţile de cult, atât Dan Dionis (Sărmanul Dionis), cât şi Ieronim (Cezara) nu sunt călugări în sensul consacrat al cuvântului.

Atât călătoria în lună, cât şi cea spre insula lui Euthanasius trebuie considerate iniţieri în ezoterism. După Novalis, acesta este „drumul misterios care duce spre interior.” Nu se poate vorbi  de ezoterism fără iniţiere şi existenţa unor maeştri. Pentru Dan Dionis, iniţiatorul este maestrul Ruben (Riven), iar pentru Ieronim, unchiul său – sihastrul Euthanasius. Dacă maestrul Ruben îi spune lui Dan cum trebuie să folosească manualul de astrologie, spre a putea migra în altă lume, Euthanasius îi trimite nepotului o misivă, în care îi descrie lumea sa, manifestându-şi dorinţa ca Ieronim să stăpânească insula după moartea sa.

Dan e preocupat de cartea de astrologie, prin intermediul căreia a făcut călătoria în timp: „Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ş-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse, în viitorul sufletului meu.” (p. 17). Tot cu ajutorul acestei cărţi şi în urma pactului luciferic cu propria umbră, face o călătorie în lună, împreună cu iubita sa, Maria: „Apropiindu-ţi prin vrajă fiinţa mea şi dându-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rând, uitând cu desăvârşire trecutul meu; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotştiutor şi cu ajutorul cărţii atotputernic. Tu mă laşi pe mine în împrejurările tale, (…) iar tu întreprinzi o călătorie, cu iubita ta cu tot, în orice spaţiu al lumei (unde) ţi-ar plăcé … în lună,  de pildă.”  (p. 26).

Ieronim se arată interesat de cărţile de cult bisericesc doar în măsura în care îi pot facilita manifestarea fanteziei creatoare: „Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el – apoi deschise o carte bisericească şi pe-un colţ de pagină zugrăvi papucul. Şi ce profanaţie a cărţilor bisericeşti! Toate marginile erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi… în sfârşit, viaţa în realitatea ei…” (p. 56).

Iniţierea lui Dan Dionis are două etape. În prima, îşi asumă universul cărţilor ca formă a spiritualizării absolute. „… la pământ, dormeau una peste alta vo câteva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti, pline de învăţături bizantine…” (p. 7). Convins că timpul şi spaţiul sunt strict subiective („Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e, în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.” – p. 2), iar cauzalitatea pare a acţiona doar consecutiv pentru percepţia noastră modelată temporal, protagonistul nuvelei Sărmanul Dionis ştie că „În faptă, lumea-i visul sufletului nostru.” (p. 2).

A doua etapă este de sorginte onirică. Visul e condiţia sine qua non a transcenderii în universul fanteziei. După ce deschide cartea de astrologie, eroul face un semn magic şi se trezeşte în alt veac, sub chipul călugărului Dan.

Descrierea peisajului selenar îmchipuit de Dan probează puterea demiurgică a acestuia. Toposul fantastic reprezintă o altă Facere: „Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni în albastra adâncime a cerului şi dintr-un şir de munţi au zidit domenicul său palat. Colonade – stânci sure, streşine – un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre coaste prăbuşite, printre bucăţi de pădure ponorâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreţ, care părea a-şi purta insulele sale ca pe nişte corăbii de dumbrave. Oglinzile lucii ale valurilor lui răsfrâng în adânc icoanele stelelor, încât, uitându-te în el, pari a te uita în cer.” (p. 31).

Şi în descrierea insulei lui Euthanasius găsim elemente care amintesc de Facere: cele patru izvoare fac trimitere la cele patru fluvii ale Edenului (cf. Facerea, 2: 10), iar vegetaţia luxuriantă din inima insulei este o replică a Grădinii Raiului: „…valea insulei (…) e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi multe şi mirositoare, în care coasa n-a intrat niciodată..” (p. 61).  Insula lui Euthanasius cu structura ei în cercuri concentrice (peştera de pe insula aflată în mijlocul lacului de pe insula aflată în mijlocul mării) este un vădit centru al lumii, reiterând, prin topografie (râurile ce se varsă în lac), precum şi prin întreaga sa înfăţişare, Paradisul. Însă, pentru cei neiniţiaţi, insula pare „o grămadă de stânci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă.” (p. 61). Coborând în măruntaiele insulei, Ieronim va trece de la aparenţă la esenţă: „El dădu de un izvor de apă vie şi dulce, care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri. Intră în peşteră (…) s-apropie şi văzu o bortă cât ai băga mâna, care corespundea undeva (…) El cercă să mărească borta cu puterea mâinilor(…); numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni – bolovanul se întoarse ca-n ţâţâni şi lăsă o mică intrare, pe care o putea trece, târându-se. El intră repede (…) şi când îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţea priveliştei Stânci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur, una peste alta până-n ceruri şi-n mijlocul lor se adâncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă, pe care stăteau în şiruri lungi stupii unei prisăci mari.” (p. 82).

Inima insulei lui Euthanasius – o altă insulă – are două microtoposuri: peştera şi prisaca: „În mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbăriei şi răchitelor din jurul lui (recunoaştem acelaşi raport aparenţă/ esenţă – n.n.), este o nouă insulă mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o în casă şi prisaca mea.” (p. 62). Peştera-casă şi prisaca sunt rodul a doi „constructori” – Euthanasius şi „statul albinelor”. Pe acestea, bătrânul sihastru le admiră în termeni superlativi: „…statul albinelor. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare!” (p. 63). În treacăt fie spus, şi Eutanasius este un iniţiat în tainele naturii. Studiind viaţa coloniilor de albine, bătrânul sihastru îşi dă seama despre deşertăciunea lumii. De aceea, în misiva sa face apologia „statului albinelor”: „iată ce învăţ eu de la dascălii mei, de la albine (…)  Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei.” (p. 65-66).

Dacă în Sărmanul Dionis şederea în Empireul erosului e urmată de căderea adamică a cuplului Dan Dionis – Maria, în Cezara, cuplul Ieronim – Cezara va reface perechea adamică pe tărâmul paradiziac al insulei lui Euthanasius. Ca atare, putem spune că în cazul protagonistului primei nuvele iniţierea a avut ca finalitate cunoaşterea parţială a absolutului, culminând cu îndrăzneala lui Dan de a gândi că se poate substitui lui Dumnezeu, iar în cazul protagonistului celei de-a doua nuvele eminesciene, iniţierea a culminat cu împlinirea cuplului prin eros, pe tărâm edenic.

 

Notă: Citatele se fac după ediţia Mihai Eminescu, Proză literară,  Prefaţă de

Al. Piru, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972.

TIMPUL UCIS

NICHOLAS ANDRONESCO

ANUL NEWTON 2060

Roman – fragmente

“Misterul umbla prin aer, prin cer, pe pământ şi-mi dădea fiorii existenței.”

Iulie 1976                                                                                       N. Andronesco

Continuare:

…francez „La Mer”.

Azi, 21 iunie , este ziua ei de naştere, a femeii din Stamford, Lindy.  A unei alte umbre feminine decât cea a Anei lui Victor din filmul sentimental şi nu numai de la Marea Neagră.   „Azi e ziua mea de renaştere” filosofez eu.  „Lindy. N-o sun. N-o felicit. Ea nu mai este cu mine.  Sau eu nu mai sunt cu ea. Şi-ar vrea. Nu pot accepta compromisurile. Ieri, l-am văzut pe Robin, doctoral meu şi-al ei. Am o sănătate excelentă. Robin urmează să plece în Canada. Definitiv.”  Chiar dacă sunt ani, mulți ani, am amintiri de-atunci despre fiinţe umane care sincer doreau să iubească şi să fie iubite. Trăiesc momente unice ale trecutului renăscute în prezent, aici, la malul unei alte mări, Long Island Sound. De fapt un estuar. Da. Trăiesc chiar acum aceste momente. Marea, țărmul, pescăruşii par aceeaşi.  Realitatea trează îmi aduce în imagine o insulă, nu departe de țărm. Blocurile-hotel lipsesc. Aici nu este Mamaia. Nici măcar Miami al cărui ţărm cu hoteluri seamănă cu Mamaia constănţeană. Sau invers. Ţărmul Miami seamănă cu cel din Mamaia. Cel puţin marea pe care o admir acum este deschisă la oceanul Atlantic cum şi Miami este la ţărmul aceluiaşi ocean Atlantic. Toate sunt doar gȃnduri. De dor. Poate. Aici mintea umană este neîntrecută. Aduce împreună imagini într-un univers personal. Unic. Egoist. Creator. Şi oamenii vor să se-nţeleagă cȃnd tot vorbesc de universurile lor folosind grămezi de cuvinte fără prea multe legături între ele. Asemenea, imagile universurilor lor sunt dezlȃnate.  Sigur că lipsa comunicării este reţetă de conflict.” Aşa gȃndesc acum. Fără regret. Cred că singurătatea m-apasă. Cel puţin îmi păstrez universul fără noi conflicte. Privesc la noua mea mare sau estuar. Stau pe o fȃşie îngustă de nisip. Nimeni nu face plajă.  În spatele nisipului este multă iarbă, iar pe apa liniştită cu maree pronunțate, când le vine timpul, admir un grup de lebede. Maiestuasele lebede.  Albe şi cu arcada gâtului căutând ţărmuri necunoscute. Poate se gȃndesc la universuri ca cele din trecutul meu. Le-am adus cu mine. Aici. Să le ofer acestei ape liniştite. Mi-aduc aminte de lebedele de pe lacul Lipniţa de lȃngă Băneasa, în sudul Dobrogei. De cȃte ori mergeam cu tata cu bicicleta pe şoseaua cu serpentine spre Călăraşi, la rude, lebedele erau acolo. Pluteau la mică distanţă una de alta. Erau două. Numai două. Cel puţin aşa credeam eu. Şi păreau ani la rȃnd aceleaşi, nu departe de stufărişul lacului. Acum, aici, prin nu se ştie ce întâmplare, o lebădă neagră pluteşte la mică depărtare de grupul de lebede albe şi de țărm. Apa este curată, verzui transparentă. Lebăda neagră este singură într-o plutire gȃnditoare. Gȃtul ei, frumos desenat, mi se pare un imens semn de întrebare la acest Univers. Cine sunt eu?

 

*****

 

Acum sunt în parcul din Fairfield, nu departe de Stamford, pe malul aceeaşi mări liniştite, Long Island Sound. În zilele senine se pot vedea în depărtare malul Insului Lungi – Long Island. Este un teritoriu celebru, plin de istorie. Acolo a cȃştigat generalul Washington o bătălie pentru independenţa Americii. Acum este rȃndul meu să cȃştig bătălii pentru libertatea de-a gȃndi.   Cineva îmi  spune în şoaptă: “După amiaza, după ce ieşi de la predarea cursurilor la universitatea din Fairfield, du-te şi plimbă-te. Face bine sănătăţii. Cȃnd erai la Ion Corvin şi Constanţa întotdeauna te plimbai.” Asta fac acum. Mă plimb. Dar nu singur. Cu amintiri. Pe fondul imagilor de aici,  mă răscolesc amintiri dintr-o copilărie trăită la țară sau mai degrabă untr-un fost orăşel ce decăzuse din frumusețea lui odată cu moda mutatului la oraş.  La marile oraşe. De la Corvin la Constanţa şi Medgidia. Aha! Chiar acum îmi amintesc cofetăria localității cu sticle de limonadă şi sifoane înbuteliate local, prăjituri savarine ca nici-unele vreodat’ de-atunci, ghețăria de unde tata cumpăra gheață vara să prepare mama înghețată cu vanilie. Gheața era adusă cu căruțele, iarna, din Dunărea înghețată de lângă localitatea Dunăreni, aflată la mică distanță de Corvin.  Dar ce să mai spunem de dulcețurile pregătite de mama, de naşa şi de tanti Gâna! Delicioase! Erau din petale de tradafiri roşii sau gutui, chiar şi din smochine. Dar dulceața aromată din coji de portocală! “Aş mȃnca acum, chiar acum, o dulceață din copilăria mea.” Salivez deja. ‘O sont les confitures et gelées d’antant?’   Climatul submeditarean al Dobrogei permitea creşterea cu success a unor plante şi pomi exotici.  În copilăria mea gustasem  migdale din pomii livezii lui tanti Aurica, livadă părăsită în noul regim politic.   Aurica era o fostă bogătaşă  şi o fostă frumusețe. N-a dorit să se afilieze noului regim politic din țară.  Amintirile veneau în avalanşă.  La Călăraşi, la mama-mare Maria, mama lui tata, când stăteam în vacanțe, mai ales vara ascultam la difuzor muzică de Chopin. Difuzorul era un lux pe vremea aceea.  Mi-aduc aminte că valsurile erau cele mai cântate. Valsuri şi mazurci de Chopin. Ani la rând m-am întrebat de ce atâta Chopin la postul național de radio de pe vremea anilor ’50.  Regimul politic folosea într-un mod pervers muzica lui Chopin.  Adică, o muzică pătrunzătoare şi acceptată de fiecare creând atmosfera sufletească ca apoi să le bage ascultătorilor pe gât propaganda regimului politic.  Chopin, născut în Polonia şi adoptat de Franța, merita o soartă mai bună. Evident, muzica lui nu are cuvinte, doar stări emoționale.   Acum şi aici, pe ţărmul din Fairfield am senzaţia că sunt la Mamaia. Freamătul pomilor din apropierea ţărmului îmi aminteşte de cel al pȃlcurilor de păduri de pe litoralul romȃnesc şi mai departe, tot mai departe, de freamătul pădurilor din sudul Dobrogei sub boarea de seară.  Un freamăt ce uneori mă-nfiora. Mă-nfiorează şi acum. Chiar părea că pe zmeii din basme i-a apucat neliniştea. Îmi amintesc de-acele valuri împietrite de pământ din aceleaşi locuri ale copilăriei.  Largi, foarte largi valuri ca arcade peste gânduri.  Imense dealuri. Domuri peste care, în mijlocul verii, vălureau auriile lanuri de grâu.  Unde ca la marea cea mare, care se repetau. Păreau că tot vin cu vântul şi tot vin. Chiar dacă lanul de grâu era delimitat cu un început şi un sfârşit, valurile păreau fără început şi fără sfârşit. Un infinit în mişcare ce frământa mintea copilului din mine în plină căutatare.   Păreau că sunt aici, în mine. Păreau că mă mângâie şi de fapt mă mângâiau.  Copilul de-atunci din bărbatul de-acum,  nu se-ntreba unde va sfârşi acest grâu. Era doar sensația unduirii fără de sfârşit.  Erau, poate, doar părerile unor amintiri.  Da! Amintirile unor amintiri. De demult. Erau acolo, în mintea şi imaginaţia copilului şi a bărbatului. De fapt sunt aici, cu mine, în America… Nu! N-aş vrea să le mai trăiasc încă o dată pe viu. Ar fi o profanare.

 

*****

 

Atunci, prins de momentul fericirii că exist, aşa cum cred acum, nici nu-mi doream să vină noaptea. Noaptea era ca o pedeapsă, o amenințare a momentelor fericite. Mă doream prins în clipa din acum-ul de-atunci pentru mult timp. Cât de mult? Infinit!? Acesta să fi fost infinitul? Oare! Nu mă-ntreba! Eu nu mă întrebam, dar cred că atunci nu doream să fiu deranjat de nici-o vorbă.  Doar păsările-n zbor clipeau aripile.  Când noaptea venea şi era lună plină şi nu erau nori şi puteam sta afară, în aerul liber, până târziu, uitam ce-mi dorisem ziua în amiaza mare.  Îmi doream ca noaptea, aşternută pe covorul de stele strălucitoare, mari şi mici şi mărunte, cu Luna stăpână peste ele ca-ntr-un covor persan, să nu plece.  Să nu plece deloc.  Toate cele ce admiram şi mă încântau, doream din tot sufletul meu să rămână acolo, neschimbate.  Pe veci.  Iar eu să le admir, iar ele să se bucure că şi-au găsit admiratorul.  Culcat pe spate, cu mâinile sub ceafă, în ceardacul lui tata-mare din partea mamei, la Rariştea, refuzam să merg la culcare.  Dimineața mă trezeam în pat.  Vreau să spun dimineața târziu că o bună parte din noapte admiram cerul cu minunile lui.  Una din mătuşi mă lua pe brațe, adormit cum eram, şi mă ducea în aşternuturile patului din dormitor.  Nu mă puteam împotrivi pentru că dormeam.  Eternitatea mea de-afară lua sfârşit. Acum eram într-o eternitate interioară.  Dormeam.  Şi-apoi visele.  Ah!  Visele.  Nenumărate şi minunate.  Vorbesc de visele din somn.  Uneori când mă trezeam îmi părea rău că am întrerupt un vis minunat. De fapt, deseori.  Eram tot un regret al celor ce treceau ca şi o totală bucurie gândind la atracțiile ce urmau a veni.

Misterul umbla prin aer, prin cer, pe pământ şi-mi dădea fiorii existenței.

 

*****

Toate acele bucurii şi necazuri, acel fel de necazuri sau mai degrabă ceea ce credeam şi simțeam eu atunci c-ar fi necazuri, nu mai aveau acum importanță, dar imaginile rămân ca tezaur în creierul tău şi te sensibilizează.  Copilăria, viață fără griji.  Cel puțin aşa cred unii din cei maturi.  Marea mea grijă de atunci era să fiu fericit. Încă nu foloseam des sau aproape deloc cuvȃntul fericit. Nici nu era nevoie. Fericirea era pură şi în stare naturală. Învăţam să-mi vorbesc universurile ce se creau în mine. Mă pricepeam, încă puţin la vorbe, dar foarte mult la faptele copilăriei. Şi erau multe. Multe din ele le trăiam cu Nicu, cel mai bun prieten al meu de atunci. Din copilărie. Umblam, colindam de dimineața până seara tȃrziu, iar mama colinda tot orăşelul în căutarea mea. Hrană?! De hrană mă-ntrebaţi?!  Nu. Nu duceam grija hranei.  Îmi dădeau de mȃncare părinții prietenilor aşa cum şi ei erau hrăniți de părinții mei când joaca era pe teritoriul meu sau pe-aproape. Şi apoi erau fructele de vară şi de toamnă cu care ne săturam. Pădurea dintre Brebeni şi Corvin era plină de corcoduşi. Pruni, cum le spuneau locuitorii din împrjurimi ca şi noi, copii. Pruni de toate culorile. Amintirea cea mai interesantă se leagă de proiectul meu de a construi un avion. Plănuiau să construiasc avioane ce nu s-au mai văzut sau oricum diferite de cele ce puteau fi văzute pe cerul copilăriei. Din cȃnd în cȃnd, avioane cu reaţie lăsau dȃre pe cer cu nori scămoşi albi şi subţiri.  Aveam mai puţin de zece ani. Doream din tot sufletul să fac un avion şi să zbore. Unde? Nu ştiam încă.  Aveam o vastă experienţă în aşa construcţii. Încă de la cinci ani construisem avioane din lemn la tata mare, la Rariştea. Rupsesem multe cuţite. Mama nu mă lăsa să le construiesc acasă. Din cauza cuţitelor. În sfȃrşit!  Înainte de a împlini zece ani eram decis să construiesc avionul. Îl convinsesem şi pe Nicu de acest proiect. Mă gȃndeam ca fuzelajul şi aripile avionului să le acopăr cu pȃnză de mătase. Era rezistentă, gȃndeam eu. Aveam nevoie de bani să cumpăr pȃnza. Prunele sălbatice din pădure trebuia să rezolve treaba cumpărării. M-am sfătuit cu Nicu şi am decis să adunăm prunele şi să facem magiun, un fel de gem. Cu banii cȃştigaţi la vȃnzarea magiunului trebuia să cumpăr pȃnza pentru avion. Precaut, cum începusem să fiu, găsisem un loc mai ferit în curtea lui Nicu unde am se desfăşura industria, Dar acţiunea n-a durat prea mult. Au aflat părinţii noştri şi proiectul a căzut. Foarte supărat am fost. Treceam de zece ani si n-aş mai fi avut prioritatea mondială de a zbura cu avion construit de mine. Nu. Niciodată n-reuşit să construiesc avionul şi oricum depăşisem cu mult vȃrsta de zece ani. Oricum, mi-a rămas acel gust al dedicării pentru fapte mari.Cu ce ne mai ocupam?  Ce făceam la joacă?  Când ne plictiseam de planuri de avioane, ne jucam de-a v-ați ascunselea.  Altădată ne dădeam drumul cu trotinetele din vârful dealului imitând zgomotul motorului în accelerare. Da! Mă uit la ceas. E tȃrziu. Chiar uitasem că sunt în Fairfield. Astă seară am ore de predare la universitate. Trebuie să plec din parc. Păcat!

*****

Amintiri despre aceleaşi locuri, dar la momente diferite, avea şi Victor, aflat pe ţărmul Mării Negre. Gȃnduri şi imagini din copilărie îi peridau mintea privind cuplul mamă şi fiu.

***

„E tot plin de energie,” spuse Ana apropiindu-se de bărbat.

„Are cu cine semăna.  Cu tine,” primi răspunsul.  „Ţi-ar fi plăcut un mototol?”

Ana rămase o clipă cu gura întredeschisă şi cu privirea suspendată.

„Nu! Bineînțeles!  Să mergem că mă arde soarele.”

„Şi pe mine.  Am venit şi noi la plajă îmbrăcați!  Aşa-i dacă nu ne-am propus nimic concret.”

„Aşa-i mai bine, Victor. Aşa mă simt mai bine.”  Privind spre Paul strigă „Vino! Să n-alerg după tine.  Neastâmpăratule!”  Plecară de pe plajă.  Lângă maşină se scuturară de nisip.  Ana şi Paul se încălțară.

„Acum o masă bună şi un somn la fel,” zise Ana râzând în timp ce urca în maşină.

„Foar-te in-di-cat!” silabisi apăsat bărbatul descriind cu mâna în aer un arc de cerc larg care ar fi trebuit să fie plin cu bunătăți şi cu un somn dulce.  Erau deja în maşina încinsă de soare.  Victor deschise fereastra.  O porniră spre casă. Curentul de aer făcea bine.

***

Victor şi Ana se cunoscuseră nu demult la liceul unde erau profesori, la începutul anului şcolar pe care-l încheia Paul.  Ana avea serviciul de bază în cadrul unei intreprinderi.  La liceu preda, de mai mulți ani, doar după-amiaza, cȃteva ore.  Numai anul acesta orarele lor de şcoală au făcut să se întâlnească.  Având lecții la clase comune, într-una din zilele de toamnă schimbară impresii despre elevi.  În pauze, în cancelarie au continuat coversațiile.  De-atunci, când se vedeau pe culoarele liceului, pe stradă se salutau respectuos.  Într-una din seri, fiind deja întuneric, după ultima oră de curs, Victor intră vijelios în cancelarie, îşi lasă catalogul la locul destinat şi se pregăti să fugă la staţia de autobuz.  Ana, care ca de obicei întreținea discuții cu familia Popescu, intervene amabil:

„Nu doriți să mergeți cu noi?” îl întrebă.

„Cum să nu.  Plăcerea e departe mea.  Nu deranjez?”

„Vai, se poate.  Mergem lejer.”

Victor îşi dădu seama că făcuse o greşeală.  Nu trebuia să întrebe dacă deranjază.  Doar fusese invitat.  O urmă la maşină fără să mai spună ceva.  De fapt nu se obişnuiau astfel de invitații şi ele picau aşa de bine.  Oricum erau preferabile autobuzului orăşenesc.  Mai târziu, Victor avea să constate că Ana se purta la fel de amabilă cu toată lumea.  Sanda Popescu se aşeză lângă Ana în față, iar bărbații pe canapeaua din spatele maşinii.  Discuția se purta în față.  Cele două femei comentau necesitatea unor cosmeticale.  Nu erau de găsit în comerț.  Nici cele de care făceau rost din alte surse nu erau grozave.  Sanda vorbea mai mult.  Ajunşi în centrul oraşului Ana opri maşina în dreptul unei staţii de autobuz.

“Aici e bine?” Întrebă ea pe Victor.

“Foarte bine. Mulţumesc mult doamnă Ana şi familia Popescu”

“Cu multă placere,” i se răspunse.

Victor se-ndreptă spre stația de autobus. Va ajunge acasă mai repede ca de obicei. Tocmai bine pentru proiectele de scris. Lucra la o idee de cercetare. Ana plecă mai departe să ducă familia Popescu într-un oraş învecinat de pe litoral. Apoi, urma să ajungă la apartamentul ei unde o aşteptau mama şi fiul.  Nici Ana, nici Victor nu gândeau că în curând drumurile lor vor avea mai multe intersecţii aşa că nu-şi făcuseră nici un fel de probleme din această invitație.  Oricum, cine s-ar fi gândit că ei ar avea afinități care să-i aporopie şi mai mult?  Ana, femeie cu puțin peste treizeci de ani, brunetă, ochi căprui, bine făcută, tot timpul în mişcare, cu greu puteai să-i ghiceşti vârsta.  Avea statura atletică şi tinerețea în suflet.  Îmbrăcată în zile friguroase cu o blană ce-i dădea un aer aparte, niciodată nu dădea senzația că te-ai fi putut apropria de ea.  Probabil fusese căsătorită sau era, nu-ți puteai da seama.  Nu purta verighetă, dar verigheta nu mai este un indiciu sigur despre ce-ar simboliza.  Sunt femei care poartă verighetă şi n-au nimic comun cu soțul decât semnătura şi câteva mobile sau nici atât. În timpul facultății, Victor cunoscuse o studentă  necăsătorită care purta verighetă numai din nevoia de a fi lăsată în pace.  În cazul Anei, verigheta nu conta în cadrul grupurilor sociale pe care le frecventa.  Era o bună colegă.  Toți o respectau.  Sau aproape toţi. Sau, mai degrabă, aceasta era percepţia lui Victor. Într-una din zile apăru la şcoală slăbită şi şchipătând.  Fiecare se gândi că a avut un accident cu maşina.  Ea povesti foarte amuzată că-şi trăsese una de chiuvetă, adică se lovi la rotulă când ieşise din baie.  Se-ntâmplă.  Într-o altă zi, Victor îi arătă apusul însângerat al soarelui.  Parcă era o îngândurare aprinsă, pâlpâind în ultimele flăcări, în fața căreia să visezi în doi.

„Şi-ntr-unul se poate visa, chiar mai frumos,” răspunse ea zâmbind cu subtilitate.  Victor se uită nedumerit, gândindu-se că nu făcuse nicio aluzie. Cum şi-ar fi putut permite?! Pur şi simplu……………………………………………………………………………………………….

 

Va urma

Iulie, august 1976, Constanţa, Romȃnia

Iulie, august 2012; mai, 2013, Stamford, Connecticut, USA