DIN CARTEA I DE POEZIE « ETERNITATEA »

NICHOLAS ANDRONESCO

VISĂTOR

 

DR. NICHOLAS ANDRONESCOCând mă simţeam bine cântam

Cântam muzică din locurile naşterii

Frunza codrului era în armonie

Şi câmpiile vălureau

Ducând undeva neştiut

Dorul de cunoaştere

 

Când seara se lăsa

Şi încă mă simţeam bine

Pâlcuri de nori dispăreau

Mergeau undeva neştiut

Şi bolta cerească

Oglindită în cavitatea

                               Locului meu natal

Căpăta sclipiri

Ce plecau dimineaţa

Undeva neştiut

 

Ziua când venea

Şi încă mǎ  simţeam bine

Lucram să unesc

Pământul cu cerul

În speranţa

Roadelor de toamnă

Ce şi ele veneau

Ne bucurau

Şi-apoi plecau

Undeva

Neştiut

 

O plecare erau toate

Ce veneau de nu ştiu unde

Ca un corn al abundenţei

Aparenţe şi speranţe

În imaginaţia deşartă

Ce-o numim realitate

 

1 iunie 2003, Stamford, Connecticut, USA

 

COPYRIGHT © 2012 BY LUMINA PUBLISHING HOUSE

                                     & DR. NICHOLAS ANDRONESCO

 

 

MĂRTURISIRE

                La moartea lui Eugèn Ionesco

                 De Nicholas Andronesco

 

Mă zbat în lut

Nu mă desprind

Nu pot

Nu sunt rupt

Mă copleşeşte atâta material

               Doamne

 

Şi scopul

Îndepărtatul Ideal

Pare neatins

În mine şi în sine

De nepătruns

Şi neconvins fenomenal

               Doamne

 

Mă tot strămut în stări

Probabil noi

Încerc să-nviu relaţii voi

Dar catastrofele-amintiri

Se ţin şuvoi

               Doamne

 

Şi gândul corb

Loveşte orb

În firi

În însetate

Retrăiri

               Doamne

 

17 aprilie 1994, Fairfield

 

COPYRIGHT © 2012 BY LUMINA PUBLISHING HOUSE

                                     & DR. NICHOLAS ANDRONESCO

 

 

DIN CARTEA II DE POEZIE « POETICA CIBERNETICA – Poetică la cunoaşterea sensibilă postepistemologică»

 

 

ANTISIMETRIE

De Nicholas Andronesco

 

Ei mor înainte de-a se naşte

Şi lumea lor

E în oglindă cu a noastră

Ei nu gândesc în faţă

Ci în urmă e înaintea lor

Şi distanţele din spaţiu

Sunt virtuale pentru noi

Iar timpul lor tot curge înapoi

Nu prin evaporări

Şi prin chemări solare

Doar prin dureri astrale

Ascunse rechemări

………………………….

Lumea lor

Lumile lor sunt antisolare

Cu antistele arzând în interior

Cu raze concentrate

Spre un pământ antichemător

Doar imaginile ce trec prin ei

Sunt multiversul nostru

Explozii de simţire

Lumile lor

Sunt lumile noastre

Fără fapte

Perpetuum

Amȃnate

 

12 februarie 2013, Stamford

 

COPYRIGHT © 2013 BY LUMINA PUBLISHING HOUSE

                                     & DR. NICHOLAS ANDRONESCO

 

  

DIN CARTEA III DE POEZIE « LOGICA TRIVALENTA – Introducere la logica sensibilă polivalentă»

 

 

LIVEZI ASTRALE

De Nicholas Andronesco

 

În miez de zi

În miez de noapte

E vară

Şi e toamnă

Şi fructele sunt fermentate

Pere şi prune

Cireşe

Mere şi gutui

Migdale amărui

Copilărie-n vârf de deal

Îmi zburdă caii

Ca zmeii pe afar

Şi în livezi

Cum sună vȃntul prin frunziş

Şi fructele cad coapte

…………………………….

Păduri cu apă vie

Livezi îmaginate

Hrăniţi-mi gȃndurile

S-alerg

Dincol’ de fapte

De orizontori

Şi culori

Mă cheamă necunoscutul

Fiilor rătăcitori

 

7 iunie 2010, Greenwich –gȃndind la vremea copilăriei de la Ion Corvin, Dobrogea

 

Copyright © 2013 by Lumina Publishing House

                  & Dr. Nicholas Andronesco

 

 POTENŢIALITATEA

(DEZOMOGENIZAREA)

        de Nicholas Andronesco

 

Aş fi putut să fiu tu

                    Sau voi

                    Chiar noi

Dar aşa sunt eu

                    Doar eu

Oriunde sunt

La bine şi la alte stări normale

Şi informale

Vă caut ca să mă găsesc

Genomul este-nscris în mine

Şi în voi

Precum în Cer

Aşa-i pre tot Pământul

                                                                               

Şi naştere-i Cuvântul

Aşa credeam c-ar fi

…………………………………..

Aş fi putut să nu fiu

Şi chiar de-am fost

Rareori amintiri am

Despre eul din acel el şi ea

Din acei ei îndepărtaţi

Pomi ai cunoaşterii

În sisteme solare plantați

Crescuți până la rădăcini

………………………..

Şi-aş mai fi putut

Să visez că mă nasc

Undeva

Un atom de Univers

Dar aşa cum am mers

Prin supernove

Şi îngheț izolat

Sunt doar eu

Acelaşi obsesiv eu

               Fără voi

                Ori noi

                Sau ei şi ele

Doar o idee 

Singurătate

Un gând impregnat

Într-o coajă de ou

De mult germinat

 

 

10 decembrie 2009,  Stamford,   Muzeul de Artă Andronesco

 

Copyright © 2013 by Lumina Publishing House

                                                                          & Dr. Nicholas Andronesco

 

 

DIN CARTEA IV DE POEZIE « SINE DIE – Sensibitatea Metagalaxiei » 

 

 

ÎMPLINIREA

De Nicholas Andronesco

                  

Am aşa

Un simţământ

De odihnă eternă

De dăruire

Risipitoare

De universuri

Şi de trăiri

 

Practic şi ideal

M-am împlinit

Visele toate sunt aici

Cu mine

Le pot admira

Şi adora

Ştiu

Sunt doar umbra

Pe pȃnza de vreme

…………………….

Odihna eternă

Mai poate aştepta

 

18 decembrie 2009,  Fairfield, Connecticut

COPYRIGHT © 2010 BY LUMINA PUBLISHING HOUSE

                                     & DR. NICHOLAS ANDRONESCO

 

 

 

IMN MAMEI

De Nicholas Andronesco

 

Să vii de undeva?
Tu
Dumneata?
Nu
Nu vii
Tu eşti
Eu vin din tine
Adică vin din Dumneata
Şi dacă încă n-ai plecat
C-aşa gândeam c-ar face cei ce vin
Deşi nu înţeleg prea bine
Şi aş vrea
E pentru că tu eşti
Exişti
Adică Dumneata
Şi când şi când iveşti
Prin mine fapte
Şi m-ai lăsat să cred
Că-s ale mele
De fapt te-ascunzi
Te ascundeai
În chipul sfânt ce-l ai
Şi m-ai lăsat să cred
C-aş fi eu Dumneta
……………………..
Zadarnic acum încerci
Cu chipul tău veşnic să întreci
Devenirea din mine
Icoana ta
Dumneata
N-o poţi modifica
Deşi eu plec
Şi voi pleca
Împărăţia mea de sâmburi
Ca sâmbure te va avea
Pe Dumneata.

     

25 septembrie, 1983, Constanţa, Romȃnia

 

COPYRIGHT © 2012 BY LUMINA PUBLISHING HOUSE

                                     & DR. NICHOLAS ANDRONESCO

 

FROM THE POETRY BOOK V « DUST FROM STARSFire and Sensitivity »

 

PREDICTIONS

       By Nicholas Andronesco

 

Three hundred years ago

With dedication studying the God’s Law

Isaac Newton then predicted

Inspired from the Bible by poor reading

In twenty sixty

Will be the end of our world

And Newton now is dead

And world again is coming to an end

Some people say

This story is repeated

Every revolution in meta

And micro galaxies

Of dark matter

Of dark dreams

…………………………………………………….

A known face in world religion

From California Oakland

Three times predicted

Last twenty years

The end of our world

And still the world is there

And after all those years

He just apologized

“It was misreading”

Hm

…………………………………………..

Open up your eyes and soul

Don’t believe in ephemerae

In this business of the fear

Our end is not yet here

The world end

Not even near

Just an old and new cameo

Don’t believe in creepy brains

NIHIL SINE VERUS DEO

 

November 22, 2012 Stamford, Connecticut, USA

 

COPYRIGHT © 2012 BY LUMINA PUBLISHING HOUSE

                                     & DR. NICHOLAS ANDRONESCO

 

                  SECOND COMING

by Nicholas Andronesco

I came to save your souls

From Absolute I’m coming

A second time for many times

To judge the dead and loving

I’m coming fromthe edge of time

I’m suffering for you

My Father sent me as forgiveness

Remember

I’m in this world to bless

            

            I was before

            I met Isaiah

            And Moses

            Close to Heaven

 When the Grace Light     

 Was coming from my body

             In Mount of Tabor

             I was

             Even before

             My Father’s ten commandments

 

        Your servant I am

Because I was

Savior and crucified

My cross is always ready

It is my bride

As rays connected to the stars

I’m sharing from Myself

Knowledge of being

And living things as God I am

My Holy Trinity is meaning

Come to me in self Existence

Brotherhood of love and essence

On behalf of Son of God

Hymns to Heaven

Now forever

Holy Spirit

Angels sing

 

Amen

                   April 27, 2008, Manhattan, Queens, New York 

ARUN – Soarele de dimineaţă (I)

De Nicholas Andronesco

Arun T. era profesoară ajutătoare pentru secţia de învăţarea a limbii engleze pentru studenţii noi imigraţi în America mai ales cei din Asia de sud-est. Cei mai mulţi studenţi (elevi) erau din Vietnam, dar mai veneau şi din China, Taiwan, Laos, Tailanda, Filipine, India şi Cambogia de unde era ea de fel. Povestea oricărui imigrant este palpitantă cu toate nedreptăţile prin care trece, cu peripeţiile întregului drum până la locul făgăduinţei,  America. Povestea acestei femei depăşea imaginabilul şi era de admirat că reuşise foarte bine. Îşi adusese întreaga familie aici afară de soţul ucis de regimul kmer comunist din Cambogia în 1975. La acel moment era ofiţer superior în fostul regat al Cambogiei. El şi ea se cunoscuseră în Franţa cu ani în urmă. La momentul crimelor comuniste, cel mai mare copil, o fată, avea 16 ani. Urmau alţi 5 copii, cel mai mic având atunci 3 ani.

Când a aflat că sunt scăpat din comunismul din estul Europei,  m-a privit cu compasiune (Săracul…, cum ar spune o bună româncă pe care o ştiu eu) şi s-a purtat cu mine ca fiind fratele ei de aceeaşi suferinţă.  Continentele şi culturile diferite nu mai contau. De obicei nu vorbea cu alţii, afară de lecţiile care le preda, decât cu şefa ei de catedră, care era o americană având un părinte român, şi cu mine. Deseori, când era în pauză, încerca să-şi odihnească capul pe catedră. Noaptea muncea în subsolul casei ei, special amenajat pentru afacere. Aceasta consta din fabricarea de draperii împărăteşti comandate de soţiile bogătaşilor din Greenwich , unul din cele mai bogate oraşe din lume, oraş care se afla şi se află aproape de şcoala noastră de atunci. Mulţi din locuitorii acestui oraş erau bancheri la bănci din Manhatten, New York, şi împrejurimi. Chiar mai mult. În unul din palatele oraşului locuia o împărăteasă a unui imperiu căzut din Asia. Palatul era proprietatea împărătesei.  Arun lucrase mulţi ani la draperiile palatului. Pe munca ei câştiga bani frumoşi. Învăţase meseria în Franţa la o mânăstire catolică. Nu se gândise vreodată că această artă o va salva. De fapt, ca mulţi alţii, nu se gândise vreodată că va ajunge în America.

Când şi când mai vorbea franţuzeşte cu mine. Lucra la şcoală ca să ţină legătura cu societatea. Îi plăcea să educe copiii. Şi mai avea un motiv important. Şcoala plătea asigurarea medicală pentru toată familia. Asigurarea era foarte scumpă.  Pe vremea Cambogiei regale nu fusese atât de practică, dar acum învăţase.

 

“Am învăţat din disperare,” spunea ea. Şi din marea ei dragoste pentru copii. Venise în America dintr-un lagăr de imigrare din Australia. Atunci nu ştia limba engleză şi ar fi vrut să emigreze într-o ţară de limbă franceză. Într-o zi pe la sfârşitul anilor ‘70 conducerea lagărului i-a comunicat că a fost acceptată în Statele Unite. Bucuria s-a împletit cu agonia. Fata ei cea mare dispăruse în Australia. Fusese răpită din lagăr. A plecat cu cei 5 copii în America. La început a făcut curăţenie în case ca să-şi întreţină familia şi să plătească chiria. A ajutat-o şi biserica. Avusese şi un diamant valoros ascuns în trupul ei. La o adică ar fi putut să-l vândă.  După câţiva ani şi-a adus şi fata din Australia după ce a căutat-o pe toate căile s-o găsească. N-a avut linişte zi şi noapte până nu şi-a întregit familia.

 

Muncea tot timpul. Vocabularul ei se limitase la cuvintele strict necesare. Fără sofisme. Copiii au urmat şcoli în America şi au reuşit în viaţa de aici. N-aş fi aflat mai mult dacă n-ar fi acceptat să-i iau un interviu de care aveam nevoie la cursul de istorie americană de la universitate.  Acest curs mi se ceruse ca o treaptă pe calea certificării mele profesionale în predarea fizicii, matematicii şi bilingual (povestiri în altă scriere). Această certificare, pe care o am de ani buni, echivalează cu gradul I didactic din România . Acest lucru se întâmpla la începutul anilor ‘90. Interviul mi se cerea referitor la compararea democraţiei americane cu alte forme de organizare socială din alte ţări. Scrierea mea a fost bine primită de studenţi ca şi de profesorul  universitar.  Mai ales că avea mărturii despre imperiile roşii.

 

Arun mi-a povestit cum «haitele de comunişti», cum spunea ea, umblau înarmaţi şi atăcau mai ales noaptea. Erau mulţi şi au devenit mai mulţi după ce comuniştii au eliberat închisorile cu puşcăriaşi din regimul regal. Soţul ei a fost prins şi omorât din primele zile ale răzmeriţei. Ei locuiau în apropriere de capitala ţării Phnom Penh. Era îngrozită. Comuniştii căutau peste tot. Instinctul a făcut-o, povestea ea, să fugă cu copii prin spatele casei când vrăşmaşii se apropiau de  uşile din faţa.

 

În noaptea aceea a  pierdut avere, poziţie socială, prieteni, totul, afară de copii. Soţul îl pierduse deja. N-a avut nici timp şi nici forţă să ia ceva din casă, doar copii speriaţi de moarte. Au rătăcit prin păduri mai mult de un an rugându-se la Dumnezeu să-i ţină în viaţă. Au mai fost ajutaţi de alţii cum au putut şi ei, tot aşa fugiţi de oroarea comunistă. Ea n-a putut să vorbească mai mult de un an de zile. Din cauza şocului prin care trecuse devenise mută. Se înţelegea cu copiii doar prin semne. Unele din cele mai groaznice imagini ce le-a văzut în viaţa ei au fost apele fluviului Mekong ducând zilnic mii de cadavre spre oceanul Indian.  După un an de zile a fost descoperită de o echipă de salvare a unei ţări democratice şi aşa a ajuns în Australia.

 

Câţiva ani mai târziu, profund mişcat de tragedia existenţei ei, am folosit un film documentar la o lecţie de studii sociale despre masacrele dintr-un lagăr comunist de concentrare din vremea lui Pol Pot în Cambogia. Clasa aparţinea unei societăţi de binefacere din New Haven, Connecticut. Dosare, dosare, dosare. Interogări şi ucideri. Nu scăpase nimeni din acel lagăr. Doar pozele ucişilor. Am încheiat acea lecţie gândindu-mă la Arun şi la curajul ei de a supravieţui spunându-le studenţilor:

„Cine nu învaţă din istorie, e sortit s-o repete”.  După o asemenea întâmplare de groază nu mă mai miram de ce Arun avea un zâmbet trist. Acum are deja nepoţi. Toţi sunt americani.

 

N-am văzut-o de mult timp. Dar îmi aduc aminte de ea şi de sacrificiul ei pentru familie. Femeie de admirat. Într-o zi a mea de naştere mi-a făcut cadou o oală electrică. Obicei asiatic. Trebuia să-mi fierb orez în ea. N-am fiert niciodată. Eu nu mănânc orez. Am păstrat-o.  Ţin oala ca simbol al eroismului fiinţei Arun, Soarele de dimineaţă. O dimineaţă senină în Cambogia peste temple antice invadate de junglă.

NOTĂ : ARUN în limba cambogiană înseamnă “Soarele de dimineaţă.”

 

Va urma

KARAOKE

Const. MIU

De când  şi în cartierul lor începuse să se moară omeneşte, nu din an în Paşti, preotul Demirel îşi putea vedea liniştit de proiectul drag sufletului său – cimitirul privatizat… Obţinuse chiar şi o finanţare de la Primărie şi cu banii respectivi abia dacă  i-au ajuns să ridice  o mansardă la casa parohială.

–          Ce să fac eu cu fărâmiturile de la festinul ălora de la Primărie?! le-a spus într-o seară părintele alor săi.

–          Tată, mai bine îţi făceai pomană şi-mi dădeai mie banii-ăia, să-mi fac garaj!… E păcat de merţanu-ăla să stea afară-n ploaie!… E musai nevoie de-un garaj, că săptămâna viitoare merg la Bucale să-mi iau un Rolls Royce

–          Pomanagiule! se supără preotul. Tot pe spinarea mea vrei să prosperi?… Eu cred că în altă viaţă tu ai fost căpuşă!…

–          Un părinte adevărat îşi ajută copiii, glăsui  Pantelică pe un ton proverbial.

–          Un părinte adevărat, repetă preotul, îşi ajută enoriaşii, asta e misiunea lui în faţa Domnului!

–          Pân la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!… Ai uitat cum se spune?

–          Ia, nu vă mai împungeţi! interveni coana Fulvina, agasată de sfada celor doi… Mai bine mi-aţi da o mână de-ajutor la proiectu de care v-am tot vorbit!

–          Da, ce-au intrat zile-n sac! se supără Demirel… Vezi că noi avem treburi serioase şi nu ne arde să ne distrăm!

–          Tot pentru tine mă zbat, nerecunoscătorule!

Coana Fulvina tocmai se-ntorsese din Grecia, unde fusese invitată la o tabără de vară pentru preotese. Nu prea făcuse ea mare brânză la testul final, pentru că nici nu a înţeles o iotă din ce li se predase, pentru că totul se baza pe tehnologia informatică de ultimă generaţie. Fiecare cursant avea obligaţia ca la întoarcerea în ţara de origine să implementeze unul din noile concepte. Despre ele aflase mai mult din broşurile găsite în camera de hotel, pentru că instructorii şi ceilalţi angajaţi preferaseră să îngroaşe numărul greviştilor. Trei luni câta fost nevoită să stea în Grecia din cauza grevei generale, care paralizase toate activităţile, inclusiv aeroporturile şi gările, fusese la plajă şi slăbise, de-ajunsese ca un ţâr, căci tot din cauza grevei cantina stătea mai mereu închisă. Ajunsese ca până şi lenjeria de pat să şi-o spele singură în apa de mare, pe care o căra în nişte bidoane. Au invitat-o şi pe ea, într-o bună zi, să se alăture greviştilor. Maica stareţă, care se ocupa de preotesele din România, i-a spus că ele merg la grevă pentru vocalize, căci de curând Patriarhia a înfiinţat la Seminarul teologic o secţie de canto feminin şi fetele sunt obligate să meargă la cor. Broşurile citite vorbeau de coşciuge cu cip – fiecărui mort i se dădea un cod, care trebuia accesat şi printr-un program special se putea intra în contact cu acela, sub forma unei holograme. Programul era folositor mai cu seamă pentru credincioşii fanatici, care aveau nevoie zilnic de întâlnirea prin rugăciune cu moaştele cutărui sau cutărui cuvios sfânt. Era vorba de un program ecologic şi sanitar sută la sută, fără a mai exista posibilitatea ca oamenii să se îmbolnăvească, prin transmiterea particulelor de salivă lăsate pe racle sau icoane, ca în proslăvirea lor tradiţională.

La revenirea în ţară, coana preoteasă îi povestise părintelui prin câte trecuse şi îl atenţionase că abia aşteaptă să-i aducă pe-ăia de la televiziunea locală, să le dea un interviu şi să le spună cum va arăta proiectul ei pe lângă cimitirul privatizat.

–          Dacă tot ai pornit campania pomenilor, săptămâna asta să nu tai chitanţe, îi ceru ea soţului.

–          Şi de ce, mă rog, vrei să nu tai chitanţe?

–          Cum?… Ai uitat?… S-apropie opt martie…

–          Ce-are op martie cu pomenile?

–          Are, că vreau să invit fetele la restaurant, la o pizza şi-o bere, două… Anu-ăsta suntem mult mai puţine – vreo treizeci!…

–          Da, de ce tre să plăteşti tu?

–          Păi, e rându meu anu-ăsta!… Ai uitat că de vreo cinci ani, de când s-a mărit grupu, eu tot merg la sindrofii?… Tre să mai dau şi eu o bere la fete, să nu zică pe la colţuri că m-am boierit!

–          Şi pentru atâta vrei să nu tai chitanţe?

–          Ei, n-o fi foc dacă organizez şi-o tombolă…

–          Numai de tombola ta nu-mi arde mie!

–          Normal, că tu nu te implici, mă laşi pe mine să alerg.

–          Poate-aşa mai slăbeşti şi tu, că nu te mai încape nimic, toate pocnesc pe tine!

–          Eu cred că ai orbu găinii… Nu vezi că m-am topit, că acolo, la greci, n-am stat degeaba!

–          Poate ne spui şi nouă de ce vrei să faci tombolă, ocoli preotul răspunsul aşteptat.

–          Farmecu unei astfel de zile e tombola, spuse coana Fulvina cu năduf.

–          Aşa crezi tu…

–          Asta e tradiţia!… De când lumea şi pământu, de opt martie se organizează tombolă!

–          Să te-ajute Pantelică! aproape că ordonă Demirel.

–          Am maşina-n servis… Două, trei săptămâni durează, că au făcut comandă de nişte piese de la reprezentanţă, explică tânărul. Merţanu e pretenţios!… Pân-atunci – per pedes!

–          Nu te-a-ntrebat nimeni nimic pe tine! se supără mama, auzind tânguirile fiului.

Preotul Demirel dispăru pentru câtva timp din cameră. Se-ntoarse, ţinând în mână nişte bani.

–          Uite-aici o mie de euro!… Sper să-şi ajungă… Nu te-ntinde la mâncare, ca   să-ţi ajungă pentru tombolă!

–          Săru mâna, părinte! spuse entuziasmată coana Fulvina.

–          Da să ştii că alţi bani nu mai pupi de la mine! avertiză Demirel.

–          Nu, dragă, nu mai cer.

–          Să nu mârâi nici măcar după un cent!

–          O să mă descurc şi singură, o să vezi! se lăudă preoteasa.

De mai bine de jumătate de an, pe postul local TV, în pauzele publicitare, se repeta un anunţ, prin care coana preoteasă aştepta ca lumea din oraş să se înscrie la un concurs cu premii substanţiale: KARAOKE PENTRU BABE BOCITOARE.

LA REVER

Const. MIU

Te-oi purta doar la rever –

Semn de-aleasă preţuire

Şi să fii, pân’ am să pier

Dorul meu ca mulţumire…

 

Floarea florilor, albastră,

Creşti în piept, nu în fereastră!

Să ai ochii în Lumină,

Sufletul ca o albină!

 

Iar nectarul tu să-mi dai,

Să îl sorb neîncetat

Şi odihnă să nu ai,

Până după scăpătat!

Literatura şi filmul S.F.

prof. Ştefan GAŢACHIU

Dune

de Frank Herbert

 

Cartea

Dune este primul din o serie de 6 romane scrise de Frank Herbert. Prima ediţie a apărut în 1965 şi a obţinut premiile Hugo şi Nebula în 1966 şi este unul din cele mai bine vândute romane science-fiction.

 Acţiunea romanului se petrece într-un viitor îndepărtat, pe planeta Arrakis, singura sursă de mirodenii din Univers. Romanul prezintă povestea tânărului Paul Atreides, moştenitorul ducelui Leto Atreides şi al Casei Atreides şi explorează interacțiunile complexe, pe mai multe niveluri, privind politica, religia, ecologia, tehnologia și emoțiile umane din timpul confruntării între forțele Imperiului pentru controlul Arrakisului.

Romanul a fost urmat, în ordine, de: Dune Messiah (Mântuitorul Dunei), Children of Dune (Copiii Dunei), God Emperor of Dune (Împăratul-Zeu al Dunei), Heretics of Dune (Ereticii Dunei) şi Chapterhouse: Dune (Canonicatul Dunei).

Începând din 1999, Brian Herbert, fiul lui Frank Herbert,  şi scriitorul Kevin J. Anderson au publicat o serie de romane a căror acţiune se petrece înaintea celei din seria originală. Prelude to Dune este prima trilogie şi conţine romanele Dune: House Atreides, Dune: House Harkinnen şi Dune: House Corrino. A urmat a doua trilogie care cuprinde Dune: The Butlerian Jihad, Dune: The Machine Crusade şi Dune: The Battle of Corrin.

Brian Herbert a descoperit un scenariu de 30 de pagini al tatălui său pentru o continuare la Canonicatul Dunei. Scenariul se numea simplu Dune 7. După publicarea celor două trilogii, Brian Herbert şi Kevin J. Anderson au scris Hunters of Dune şi Sandworms of Dune care completează seria originală.

 

 

Filmul

● În 1973, producătorul Arhur P. Jacobs a obţinut drepturile pentru ecranizarea romanului, dar a murit înainte de a începe filmările. Doi ani mai târziu, regizorul Alejandro Jodorowsky a obţinut acordul din partea grupurilor Pink Floyd şi Magma pentru muzică şi Salvador Dali, Orson Welles şi Gloroa Swanson pentru distribuţie, dar proiectul s-a împotmolit din motive financiare.

 

Dune (1984) este prima ecranizare a romanului, în regia lui David Lynch, cu Kyle MacLachlan, Francesca Annis, Everett McGill, Sting şi Max von Sydow. Filmul nu a fost prea bine primit de către critici şi nu a obţinut nici încasări mari. A fost nominalizat la premiul Oscar la categoria Best Sound.

 

Frank Herbert’s Dune  (2000) este o mini-serie formată din trei părţi, în regia lui John Harrison, cu William Hurt, Alec Newman, Saskia Reeves.

Filmul a obţinut două premii Emmy la categoriile Cinematography şi Visual Effects şi a fost nominalizat la categoria Sound Editing.

 

Frank Herbert’s Children of Dune (2003) este o altă miniserie formată din 3 părţi, în regia lui Greg Yaitanes, cu James McAvoy,Alec Newman, Julie Cox. Filmul are la bază romanele Dune Messiah şi Children of Dune din seria Dune.

Frânturi

Alexandru BIŞAG – IX A – LTNB

Zăpada se-aşterne cu graţii

Şi îngerii tac în surdină.

Vise mi-au fost aspiraţii.

Tristeţe, iubire, rutină.

 

Lacrimi pornesc fumegând

Din ochi mai reci ca uitarea.

Sinapse fac strofe în gând

Cititul, citatul, citarea.

 

Mâinile reci se revarsă

Pe umbre şi buze uscate.

În glasuri speranţa e ştearsă

Precare, murdare, curate.

 

Furnici izolate-ntre blocuri

Când gândul le zboară departe.

Fluturi pierd aripi în jocuri:

Hidoase, livide, aparte.

 

Praguri tocite de vreme

Şi timpul asprit de schimbare

Naşte cu silă poeme:

Acute, diforme, amare.

 

Ciocanul şi secera sapă.

Cuvinte se schimbă-n păcate.

Şi masca iertării se crapă.

Putere, arsură, armate.

 

Drumuri de ţară bătute

Şi praful ce naşte furtună.

Aici nu-i loc de virtute:

Frumoasă, aridă, nebună.

 

Credinţa se zbate pe moarte.

Doar cei de sub cruci o mai cred.

De milă nici pruncii n-au parte.

Romantic, apatic, biped.

 

Pereţii sunt uşi peste noapte

Când uşi în tavan se închid.

Nimicul ajunge la şapte.

Credibil, culpabil, perfid.

Frânturi se aşează în rânduri.

Eşti tot ce n-ai vrut să devii.

Cu toţii-odihnim între scânduri:

Este, a fost şi va fi.

Alexandru BIŞAG – IX A

 

 

Un visător de vise

 

Jeraticul se-aprinde iar, scântei se nasc şiroaie,

Fereastra mată dinspre pat omoară stropi de ploaie.

Tresar uşor şi-ncep să scriu, văd tocul cum vorbeşte,

Ţesând pe alb însemne mii, culoarea îi păleşte.

Sângele său se scurge-ncet şi lasă-n urmă urme,

Dorind cu jertfa vieţii lor durerea să mi-o curme.

Iubirea mea – un lanţ de foc ce junghie în tihnă,

Sub jugul ei sunt doar un sclav şi caut orb odină.

În sufletu-mi perpetuu gol, un câmp de uşi închise

Pot să rămân aşa cum sunt: un visător de vise,

Pot să-mi reneg destinul fad, dorind să fug de mine,

Să mă ascund sub crucea grea, minţindu-mă că-i bine,

Să cred din nou în oameni falşi ce au să mă rănească

Şi voi pieri pe undeva, în fum de foc şi iască …

Dar las deoparte gândul rău, nu vreau a mă mai plânge

Când harul raţiunii reci mi-i strâns legat în sânge.

Rămân un prunc îndrăgostit ce fuge de fantasme

Copil bătrân ascuns mereu în lumea sa de basme;

 

Cu aripi frânte mă înalţ, dar culmile-s departe

Încă mai sper ca într-o zi să am sicriu o carte.

Şi de-oi ajunge un nebun, voi ştii că n-o să mor,

Pe rafturi vechi am să trăiesc pierdut în vis şi dor.

 

   

Tempora mutantur …

 

Ploaia se-aude-ngânată de vânt

Şi-o-ngân şi eu telepatic

Frunze căzute zac pe pământ

C-un foşnet prelung şi astmatic.

Norii se-adună, se-mprăştie-n cer,

Iar pana-n cerneala se-afundă.

Sub mâinile-mi reci, mângâiate de ger

Scrâşneşte pe foi câte-o undă.

Albastrul se-ntinde-n oceanul deschis,

Iar mâna din scris se opreşte.

Mintea se pierde în doruri şi vis

Raţiunea cu graţii albeşte.

Ochii îmi fug la icoane şi cruci,

Pleoapa odihna le fură.

Candela naşte strigoi şi năluci

Din foc preacurat şi sulfură.

 

Darul din glas mi se stinge uşor

M-oi stinge şi eu de curând …

M-ajunge din urmă fobia să mor

Cu sufletu-mi încă zbierând.

 

Pereţii îmi par doar simple oglinzi,

Tavanul doar uşă spre stele.

Pe nori poposesc bătrâni suferinzi

Feriţi de bune şi rele.

 

Urechile-mi sorb un zgomot armonic

Vreo uşă ce scârţâie tristă.

Bunicii zâmbesc la moarte sardonic

Cu lacrimi de sânge-n batistă.

Un scaun bătrân aşteaptă uitarea

Şi tocul din uşă se crapă.

Soarele-apus revendică marea

Iar valul se pierde în apă.

 

Mătura-n colţ i-umbrită de praf

Sub pat, de păianjen, sunt pânze.

Mucigaiul se-ntinde pe vechiul cearşeaf

În ghivece nici urmă de frunze !

Iubirea-i uscată în poze şi şoapte,                                                                                                         Ascunsă ca un zăcământ.

Tot ce-ai simţit se pierde în noapte,

În ploaia-ngânată de vânt …

 

et nos mutamur in illis”

 

Tu

Ema BRATU, clasa a XI-a D, LTNB

Şi din şapte dimineţi ,

În opt te aleg pe tine.

Mii de motive să cred,

Să mă uit la ceas şi

Să îmi para o ironie ,

Să văd că sute de lămpi

La sute de geamuri nu se mai sting

Şi să simt un milion de inimi în palmă

Cum se zbat şi se încurcă

Când  mă ţi de  umerii sufletului

Şi îţi mulţumesc,

Pentru  zilele cu tine şi cu noi,

Care mai adorm.

 

Doi…

 

Dragul meu prieten,

Simt un miros aspru de tămâie,

În cimitirul de copii,

În cimitirul anilor înfrânţi,

Pe unde mai trec din când în când.

Şi să vezi, prietene,

Cum marmura crucii se încinge şi păleşte,

Când mă vede că  în loc de flori şi lumânări,

Aduc cu mine un buchet cu ani,

Cu spini sau fără spini,

Culeşi atent din grădina tinereţii.

ANUNŢUL

Const. MIU

 

Rămase mirat, când îl văzu pe Pantelică intrând la el în birou, bine dispus şi frecându-şi mâinile. Nu-l mai văzuse  demult aşa.

–          Da, ce vânt te-aduce? întrebă preotul Demirel.

–          Vânt de primăvară, tată… Putem sta de vorbă puţin? vru să ştie tânărul.

–          Aşa, ca-ntre bărbaţi, cum să nu, veni imediat răspunsul. Te pomeneşti că ai de gând să-ţi pui pirostriile?… Ei, să fie-ntr-un ceas bun, da’, să ştii că-ţi zic de la bun început: n-avem bani de nuntă, vorbi preotul cu sinceritate aproape dezarmantă… Ştii care sunt priorităţile familiei – cimitirul privatizat!

–          Privatizează-l sănătos!… Iar de nuntă nu-i nevoie de bani!…

–          Aaa, înseamnă că socru-tu plăteşte toată distracţia! se bucură Demirel. Aşa socru mi-aş fi dorit şi eu… Ai, că am băiat descurcăreţ! grăi el admirativ.

–          Bre, tată, mie nu-mi arde taman acu de nuntă! mărturisi fiul.

–          Ei, bravo, aşa mai merge! făcu tatăl, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Biiine că ţi-a venit şi ţie, în sfârşit, mintea la cap! adăugă el admirativ… Însurat o să fii toată viaţa!… Iar de soacră, o să ţi s-acrească, ascultă-mă pe mine, că sunt păţit, vorbi Demirel sfătos… Mai bine să mai copilăreşti!

–          Da, tată, ai dreptate, aprobă Pantelică.

–          Şi… până una-alta, o să ai timp să prinzi şi niţel cheag… Eu aşa cred c-ar fi mai înţelept din partea ta…

–          Buuună asta!

–          Auzi, da, să nu mai fii aşa risipitor, să pui şi tu un ban de-oparte! îndemnă părintele.

–          Păi, o să fac rost de bani, n-avea grijă!

–          Cum, Pantelică, tată, tot aşa, intrând noaptea pe geam, în magazin, să mă furi?

–          Ţi-am mai spus c-aveam şi eu nevoie, ca tot omu, de bani de buzunar

–          De fapt, parcă te lăudai în noaptea aia, când m-ai speriat de moarte, că veniseşi să-mi ţii de urât, nu-i aşa?…

–          Păi, doar aşa ţi-ai putut da seama cât ţin la dumneata…

–          Eşti obraznic! se supără Demirel.

–          Nu sunt, părinte, vai de păcatele mele!… Şi ca să-ţi dai seama că ţin la dumneata şi la prestigiul familiei pentru cimitiru’ privatizat, am venit să-ţi propun o afacere…

–          Eu nu discut cu bişniţarii!

–          Stai-aşa, nu te-nfierbânta!…

–          Ia, zi, ce vrei, că n-am timp de taclale! îl luă tatăl din scurt.

–          Adineauri, mi-ai pus în vedere că tre să fac ceva, ca să scot un ban…

–          Aşa e…

–          Şi chiar nu vrei să ştii la ce m-am gândit?…

–          Dace, ai apucat să spui ceva?

–          Dacă mă iei mereu cu morala, cum să mai apuc să spun ce-am pe suflet?!…

–          Ai că te las, se îmbună tatăl, mai mult din curiozitate.

–          O să fac echipă cu prietenul meu, Cosmin, să lucrăm împreună la un proiect, se lăudă Pantelică.

–          Ei, nu mă-nnebuni, cu veterinaru?

–          Exact. Cu el, cu veterinaru

–          Tu nu ştii nimic să faci şi vrei să faci echipă cu el… Poate doar să-i cari geanta…

–          I-oi căra şi geanta, numai să ştiu că mă laşi să fiu asistentu lui!…

–          Şi dacă te-oi lăsa, tot nu-nţeleg ce-o să faci tu în echipă cu veterinaru?

Pantelică puse pe masă o sticluţă. Părintele Demirel o răsuci spe el, ca să vadă ce scrie pe etichetă: „FLU CAT”, citi el cu voce tare. O luă într-o mână, o suci şi iar o răsuci. De mai multe ori. Apoi, o trânti pe masă, în semn că nu-l interesează şi nu pricepe ce-i cu flaconul acela.

–          Ce prostie mai e şi asta? vru el să ştie.

–          Nu e prostie, e o comoară!

–          Ei, cum să fie o comoară!

–          Trei sticloanţe de whisky am dat pe comoara-asta!

–          Iar m-ai furat?

–          Cum era să încalc una din cele zece porunci?!

–          Să nu fi luat din sticlele-alea din magazia de la mini-market, că alea sunt botezate.

–          Nu, tată, că mi-au zis alde Bebe şi Angheluţă ce-au găsit în ele, când au fost într-o noapte de pază.

–          Ai găsit ce-am primit de la cununia lu Romică?

–          Ştiu eu de la ce cununie le-oi fi având?… Important e că am avut cu ce achiziţiona flaconu-ăsta!…

–          Hai, uimeşte-mă, ce puteri miraculoase are, de-a costat atât!

–          E din America…

–          Aşaaa… Şi…

–          L-a adus Cosmin.

Preotul Demirel îşi aminti că Pantelică îi spusese într-una din zilele trecute că se bucură că s-a-ntors prietenul său din America, unde fusese şi lucrase ca veterinar, la o fermă de vaci. Cu ce adunase de pe-acolo şi cu ce mai strânge de pe aici, avea de gând – cică – să se-aşeze şi el la casa lui.

–          Şi la ce-i bună chestia-asta? spuse el, arătând spre sticluţă.

–          Acolo, e la modă… Gripa felină – aşa-i zice… Cum noi am avut parte de AVIARĂ şi GRIPA PORCINĂ, ei au acu ultima fiţă –  CAT FLU, adică, pe româneşte: GRIPA FELINĂ… Aici, e un vaccin contra gripei ăsteia ce se ia de la pisici.

–          N-avem noi aşa ceva!

–          O să avem, că o să am eu grijă!…

–          Ai înnebunit?

–          De fericire, c-o să facem o groază de bani…

–          Cum aşa?

–          Păi, când o să se ducă pretenaru-ăsta, al meu, pe la oameni, să vaccineze pisicile, o să le injecteze microbu, c-a adus o doză cu aşa ceva… Iar stăpânii, când or să vadă că le mor mâţele pe capete, ne vor chema tot pe noi să le tratăm, pricepi?!

–          Poate află lumea şi dăm de dracu, Doamne, iar- tă-mă!

–          Dacă dumneata n-o să baţi toba, cum ţi-e obiceiu, n-o să se afle!

–          N-o s-o bat!… Fii pe pace, că şi eu vreau să iasă banu!

–          Ca să nu mai spun că dacă nu le dăm imediat antidotu-ăsta, de-l vezi aci, şi stăpânii or să dea colţu… Că se ia şi la om!

–          Vaaai de capu meu, în ce mă bagi! Se sperie preotul Demirel.

–          Nu te văitai dumneata că în cartierunostru nu se mai moare de câteva decenii?…

–          Aşa e…

–          Cu ocazia-asta, îţi dau o mână de-ajutor… Mai faci şi dumneata un ban grămadă cu slujbele de-nmormântare… Că-ţi trebuie bani, nu glumă, pentru cimitiru’ privatizat!

–          Tot la bani te gândeşti!

–          Da, că vreau să-mi iei de ziua mea un merţan!

–          Ne mai gândim…

–          M-am gândit eu cum o să facem… Am conceput deja şi un anunţ, pe care

o să-l publicăm în ziarele din judeţ ţi îl dăm şi pe postul teve local:

Bine-aţi venit în cartieru’ nostru! Aici, se poate muri liniştit, fără scandal între moştenitori!

Serviciile funerare de calitate sunt asigurate, la standarde UE, numai de CASA FUNERARĂ DEMIREL!

Pentru pensionari, acceptăm şi tranşe lunare, în rate.

Cei interesaţi sunt rugaţi să sune la telefon…

BANI DE BUZUNAR

Const. MIU

 

În primii săi ani de apostolat, preotul Demirel îşi deschisese în curtea bisericii un mini-market de cartier, ca să-l mai scoată din nevoile pentru Casa Domnului şi să poată trăi de la o lună la alta cu ai săi. Aici, găseai cam tot ce-ţi dorea inima: de la accesorii pentru nunţi, botezuri şi înmormântări, până la obiecte electrocasnice, aţă şi ace de cusut.

Pe-atunci, nu existau camere video, de supraveghere, aşa că preotului nu-i rămase decât să-i cheme la el în birou pe fiul său, Pantelică, pe Bebe – clopotarul şi pe Angheluţă – groparul. Era de faţă şi Fulvina, coana preoteasă.

–          V-am chemat, începu preotul Demirel, ca să ştiţi că dacă vreţi bani, trebuie să staţi de pază pe metereze…

–          Vai de mine, nu se poate! se văicări coana preoteasă.

–          Da, de ce, Fulvino, crezi tu că nu se poate?! o luă soţul din scurt.

–          Ai uitat că am rău de înălţime?!

–          Ba bine că nu!… Dar ce-are a face cu ce v-am zis eu?

–          Are, că fac pe mine, până sus!…  Şi-apoi, nici n-ai terminat cu ratele şi tu vrei să faci alt împrumut?

–          Mai bine mi-ai da şi mie nişte parai, să-mi iau un motor, interveni Pantelică, fiul celor doi.

–          Ce-are sura cu prefectura! se supără părintele.

–          Eu nu sunt sura ta, că mă vopsesc! se oţărî coana preoteasă.

–          Da, nici faţă pentru prefectură n-ai, râse Demirel.

–          Ia, nu vă mai împungeţi!… Să faci bine, tată, să ne lămureşti cum e cu paza pe metereze! îndemnă flăcăul.

–          Ce-o fi aşa greu de priceput?!

–          Numai tu le complici! îl învinovăţi femeia.

–          Maaamă, iar începi?

–          Părinte, acu se-ntuncecă şi n-am terminat de săpat groapa-aia! avertiză Angheluţă.

–          Las, că tragem un fir pân-acolo, să ai lumină şi te-o mai ajuta şi Bebe.

Preotul văzând că cel  apostrofat se strâmbă, începu să-l ia la rost.

–          În afară de faptu că tragi şi tu clopotele din an în Paşti, al ceva nu faci… Aşa că nu te mai strâmba, crezând că nu te văd… Nu-ţi scade osânza, dacă-i dai o mână de ajutor.

–          Vaaai, părinţele, cum poţi să spui aşa ceva? îl mânii pe Dumnezeu!… Ai uitat că trag clopotele şi la sărbători?

–          Poate se-ndură Ăl-de-Sus şi-o să avem parte de mai mulţi morţi, că a-nceput lumea să nu mai moară pe la noi, spuse cu speranţă şi amărăciune preotul.

–          Păi, ce vină am eu? întrebă Bebe.

–          O să vorbesc la Primărie, să-ţi găsească un post de tras mâţa de coadă, că văd că nu-ţi convine la noi! avertiză Demirel.

–          Şi, pân la urmă, ne spui şi nouă de ce ne-ai chemat aşa, val-vârtej? păru de-a dreptul interesată coana Fulvina, văzând că soţul nu mai conteneşte cu reproşurile.

–          O să staţi cu rându de pază, la magazin. Nu avem bani să plătim şi paznic… În fiecare noapte, câte unul! hotărî preotul.

–          Păi, suntem numai cinci, socoti Pantelică.

–          Vorbesc eu cunea Lucică, să stea şi el la pândă. O să ţină el evidenţa pentru fiecare, ca să ştie când îi vine rându, că doar e adiministratoru nostru şi contabil pe deasupra…

–          Ai dreptate, bărbate: să stea şi nea Lucică de gardă, că-l plătim regeşte!

 

*

 Preotul Demirel ţinea într-un dulap câteva sticle cu coniac, pentru protocol, din care abia se-ndura să tragă câte o duşcă, în nopţile friguroase, când îi venea rândul la priveghi, cum spunea el, mai în glumă, mai în serios.

Într-o noapte, observă că sticlele se cam goliseră. Luă un pix şi făcu la fiecare etichetă câte un semn. După o săptămână, când verifică sticlele, rămase pe gânduri. Era clar: cineva bea din ele, gândind că la dulapul-ăla nu umblă nimeni şi nu stă să numere câte înghiţituri dă peste cap…

După încă o săptămână, îi spuse coanei preotese ce a găsit şi că nu-i place să plătească nişte beţivani, care-i fac pagube. Aceasta fu mai împăciuitoare şi-i dădu ideea de a completa sticlele cu ceai rusesc. „Abia n-o să se-mbete”, se bucură ea.

–          Mă, Bebiţă, io cred că părintele are ceva la rinichi, păru îngrijorat Angheluţă, într-o bună zi.

–          Nu l-am auzit văitându-se.

–          Nici eu, da, sigur are piatră la rinichi.

–          Ai văzut-o?

–          Nu, mă, da, al ceva nu poa să aibă…

–          De unde ştii tu, mă, de unde dracu?

–          Păi, am găsit în sticlele-alea urină…

*

Într-o noapte, pe când îi venise rândul la priveghi, preotului Demirel i s-a părut că aude zgomot la magazia dee mărfuri. Ciuli urechile şi aşteptă. Zgomotul se repetă: un geam spart şi o buşitură surdă. Se îndreptă în grabă spre locul de unde se auziseră zgomotele. Împinse hotărât uşa şi, năvălind în magazie, aprinse lanterna.

–          Hoţii!… Săriţi, oameni buni, c-au intrat hoţii! strigă din toţi rărunchii şi începu să caute.

Se duse şi aprinse lumina.

–          Săru mâna, părinte!

–          Tu eşti, Pantelică?… Ce m-ai speriat!

–   Ei, cum aşa? se minună băiatul, în timp ce se scutura.

–          Dă-o-n mă-sa, că m-ai speriat!

–          Nu-njur, părinte, că păcătuieşti! avertiză Pantelică.

–          Ei, cum dracusă nu-njur, dacă m-ai băgat în sperieţi!

–          Ai că n-ai nimica…

–          Da, tu ce cauţi la ora-asta aici? îl luă părintele la ture.

–          Am venit să-ţi ţin de urât…

–          Pe geam?

–          Uşa era-ncuiată! spuse parcă nevinovat Pantelică.

–          Cu asta ce-ai de gând să faci? se interesă preotul, arătând spre o geantă mare-mare de voiaj, în care se vedeau înghesuite nişte cutii.

–          Dacă nu-mi dai bani de buzunar, zise băiatul ca o scuză.

–          Aaa, ai de gând să le vinzi?

–          Da, tată, recunoscu Pantelică.

–          O să faci cam mulţi bani de buzunar, spuse nemulţumit preotul.

–          Ţi-am zis că vreau motor!…

–          Dacă află coana preoteasă, ne omoară! se sperie Demirel.

–          Părinte, dacă mă laşi să-mi iau motor, nu-i spun.

–          Fură şi tu aşa, ca să-ţi iei un scuter… Mai lasă aici o cutie, două, se rugă tatăl, că săptămâna viitoare avem inventar. O să vină ’nea Lucică şi ne impută pagubele!