Când demonul s-arată

 

Alexandru BIŞAG – IX A, LTNB

La miez de miazăzi, în noaptea de pe urmă,

Un demon se arată, mâhnirile îşi curmă.

Prin iarba prea înaltă, înveninată-n rouă

Se pierd unde sihastre, miraj de lună nouă.

În crivăţul ce bate cu stropi pierduţi de humă,

Un demon se arată mânjit cu plăgi şi ciumă.

Cu coarnele-ndreptate de frigul lumii vii

În el pornesc miasme ce nimb îî par a fi.

Cu genţi de boli în spate, de-s una, de-s o mie..

Ori cufere din marmuri, nu-i nimeni şă o ştie.

Decepţii cad cascade, dar truda nu i-o scaldă

Decepţii ard albastru când sufletu-i o haldă.

Când demonul ia forme fad fierte în cuptoare

Se limpezesc iluzii şi-n sânge ard popoare !

Cazane prea încinse nutresc trădări de rege.

Poeţi pecetluiţi, dar nimeni să-i dezlege.

În demon se-ntrevăd volume de teroare

Cu pagini încă negre, albite cu ardoare.

Cu file încă sute, cu feţe fără rid.

Se cern valori prea rare ce nasc absenţe-n vid.

Căci fire mult prea fine pornesc din inimi frânte

Mânate de diavol, retează doruri ciunte.

Şi toate-au fost istorii. Şi toate-au fost odată.

Vor prinde iar contururi când demonul s-arată.