Proză poetică din Cartea IV de poezie SINE DIE

Dr. NICHOLAS ANDRONESCO         

Autor de proză poetică, memorii de călătorie, romancier.

Leader al “Lumina Poetry & Literary Society” de pe lângă

“Lumina Publishing House”

 

ÎN MUNŢI

 

CĂLĂTORIE FANTASTICĂ

Proprietatea mea în America are trăsături din munţii de-atunci. Stânci înalte şi abrupte, luna strecurată noaptea printre vârful brazilor şi şopot de izvor cu apă vie, auzit, dar nevăzut. Trecusem cu puţin de douăzeci de ani şi, cu firea mea prietenoasă, de atunci, m-am hotărât să mă duc la nuntă, nunta prietenului meu Livius. El era din munţii Bucovinei, munţii Răsăriteni. Îl cunoscusem în primul an de facultate la Cluj, eu la fizică, el la filologie. Mireasa Livia, studentă la filologie, era din munţii Apuseni, din Transilvania.  Perechea fericită se pregătea să-şi încredinţeze secretul unirii lor lui Dumnezeu şi aşezării din creierii munţilor.

 

De invitat, invitaseră multă lume studenţească şi nestudenţească. Dintre studenţi, am fost singurul ce m-am arătat. Venisem la o nuntă şi, mai ales, la o mărturie în spaţiul geniilor româneşti din Bucovina. Aplicam cu sfinţenie legea cuvântului dat.  În acea duminică de august, după 24 de ore de mers cu diferite trenuri şi un autobus, ca acela din „Noaptea Iguanei”, am ajuns la destinaţie. Eram un om hotărât. Parcursesem toată ţara. Plecasem din Dobrogea, de la marea cea mare. Acest drum, nu numai geografic, avea să se dovedească o experinţă unică. Dormitând, dar având grijă ca munţii să nu cadă pe mine, pentru că erau aproape verticali, am auzit vocea şoferului pronunţând un nume biblic

 

„Aţi ajuns la…”  Realizând că acolo ar fi trebuit să ajung, conform adresei din munţi, am coborât, fără convingere, din autobuz. Chiar dacă noutatea şi cunoaşterea erau ţelul existenţei mele, parcă în ceea ce intrasem nu semăna cu aşteptările mele. În primul rând  că  porţiunea de univers care tocmai se lovea de

retină arăta ca un T văzut din cer, săpat în munţi.

Soarele se pregătea, nu să apună, ci să se ascundă după brazi, gândindu-se să se întoarcă imediat când nunta va fi în toi.  De-a lungul părţii de sus a literei T  curgea repede şi ascuns un râu. Trotuar nu exista. Obosit cum eram, am trecut de cealaltă parte a şoselei. Autobuzul plecase. Doar zumzetul motorului se auzea îndepărtându-se, timp în care începusem să aflu unde eram. Baza T-ului urca în mica pantă ce părea că ţine nordul şi se răsfrângea într-un cot. Era ziuă. Steaua polară încă nu se vedea. Pe dreapta, la subsuoara T-ului, chiar în colţ, era o locuinţă lungă ce părea a fi un salon, de nuntă. Se auzea muzică. Asta îmi dădu curaj. Se potrivea cu scopul călătoriei mele. Cam trei case se vedeau în sus, de-o parte a drumului şi trei case de cealaltă parte. O femeie, cu nişte farfurii într-o mână, deschise uşa salonului. Mă văzu. Eram  singur pe şoseaua pietruită, cu valiza în mână, căutându-mi speranţa. Văzându-mă, femeia zâmbi binevoitoare.

 

„Aici e nunta lui Livius?” întrebai eu.

„Nu”, răspunse femeia. Valiza îmi căzu. Până să-mi revin, pe uşă apăru Livius şi apoi Livia, mireasa, bucurându-se la vederea mea şi alergând în întâmpinare. „Bine ai venit!” îmi spuseră.

„Eşti primul venit din studenţii invitaţi,” completă Livia.

„Am crezut că am ajuns la nunta altcuiva când am întrebat de Livius” şi am arătat spre femeia şocată rămasă pe scările salonului.

„Noi îl ştim de Ion. Aşa l-au făcut părinţii lui”, spuse femeia încurcată.

„Lasă mătuşă”, mai spuse Livia.

„La Cluj, noi îl strigăm Livius”.

„Atunci invitaţi–l pe oaspete în salon. O fi obosit săracu’. O fi venit de la drum lung. Să-i dăm de mâncare că, până se pune masa, mai este” spuse femeia, deschizând larg uşa salonului. Toţi trei mă conduseră la masa mirilor.

„Nu aici,” spusei eu politicos.

„Ba aici!” spuse hotărât femeia.

„Dumneavoastră sunteţi oaspetele de onoare. Student la Cluj, înţeleg” şi se uită la Livia care confirmă printr-un gest.

 

Şi m-am nuntit şi eu. Am stat la masă pe locul mirelui şi mi-am imaginat că mireasa e în munţi, pe un picior de plai, pregătind nunta cu cerul.

Toate erau frumoase. Mirosea a sărbătoare. Atâta doar, voiam să dorm. O uşă a salonului se deschise şi apăru o femeie tânără ce mi se adresă:

 

„Ştiam că veniţi. Adică speram să veniţi. Sunteţi de la mare. Am aflat!” şi zâmbi bucuroasă, sclipind din ochii ei negri de pănură. Mult mă minună femeia.

„Vă duc la noi acasă, unde v-am pregătit odaia de oaspeţi cu geamul deschis spre fânul de pe pantă, proaspăt cosit. Avem nevoie de fân la iarnă să hrănim animalele,” mai spuse ea. Mintea mea parafrază:

„Să hrănim stelele. Să nu cadă de foame din cer.” M-am uitat întrebător la Livia. Ea încuviinţă prin aplecarea capului, semn că aş fi în mâini bune. Am lăsat cadoul de nuntă şi am plecat cu femeia pe drum de munte spre locul ei misterios.

 

Mergând, întâlnirăm o moară de apă.

„Moara producea făină şi mălai înainte de-a avea electricitate la Cot”. Aşa se numea locul salonului cu cele câteva case, Cot.

„Acum roata se-nvârte singură, fără folos,” spuse noua mea cunoştinţă.

„Da, acum este electricitate peste tot,” mă exprimai.

„Peste tot, doar la noi acasă, în creierul munţilor, nu avem. E prea scumpă pentru doar câteva case. Casa noastră e la patru kilometri de la Cot”.

„Şi cum vă descurcaţi?” întrebai eu.

„Noaptea, la  lampă  în  casă  şi  afară, când le dăm de mâncare vitelor şi la oi, la

felinar”. Începe să devină interesant, gândii eu deasupra oboselii.

 

Continuam mersul spre baza T-ului, în sus, la un loc încă necunoscut mie. Doar ea ştia unde vom ajunge.

„Timpul trece,” spusei eu. Asta mai mult să rup tăcerea.

„Nu timpul trece. Noi trecem” spuse ea cu simplitate.

 

Rămăsei mirat, nu de filozofia exprimării, cu care eram obişnuit, ci de profunzimea şi siguranţa reflectării la o ţărancă de munte ce o cunoscusem de puţin timp. Acum, când  mă gândesc la figura, formele, şi vorbele ei, trezind esenţe la viaţă, am senzaţia că s-a petrecut o întâlnire, un botez în ape cosmice în locul potrivit, la momentul potrivit. Se înnoptase. Obosit cum eram, m-am sprijinit de pervazul ferestrei deschise, privind spre cer, îmbiat de mirosul de fân proaspăt cosit. După ce hrăni animalele, femeia intră în odaie şi, odată cu ea, o pasăre de foc ca un sfânt duh de mărimea unui porumbel.

„Să vă pregătesc de culcare” spuse ca-ntr-o doară femeia. Într-adevăr, aduse aşternuturi proaspete. Cerul era senin şi stelele  păreau că sunt aproape. Fără să spună un cuvânt, la lumina palidă a lămpii, femeia se apropie de mine. Mă sărută.  Era mireasa din munţi. Pasărea începu să cânte

„/Niciodată nu vei ajunge pe deplin să-nţelegi cine eşti/ Legături dintre cer şi pământ şi miracolul nopţii-n fereşti/ Te las’ alergând la munte la ea din valul de mare/ Mireasa e aici/ Din noapte şi cântec se va arăta/ E a ta/ Sărut-o/ Şi miere şi ambră ţi-oi da/ Aici şi acum la ceas de taină legat/ E singura ta speranţă / Ȋn neştiuta chemare./”

„Poţi să faci pasărea aceasta să tacă?” întrebai  neînţeles şi nedumerit.

„Nu!” răspunse femeia.

„Ea mi-a spus c-ai să vii. Este sosită din ceruri cu închinarea dulceţii din noi. Te roagă la ea!” mă-ndemnă mireasa.

Mult mă minună pasărea aceasta de bună vestire. Mireasa închise fereastra. Şi ne-am supus secretului primar, sfinţenia pământului în vietăţi. Pasărea veghea. Timpul încremenise. Luna rămase uimită în geam. Moara de apă cânta.

 

(12 august 2005, Stamford, Connecticut)