KARAOKE

Const. MIU

De când  şi în cartierul lor începuse să se moară omeneşte, nu din an în Paşti, preotul Demirel îşi putea vedea liniştit de proiectul drag sufletului său – cimitirul privatizat… Obţinuse chiar şi o finanţare de la Primărie şi cu banii respectivi abia dacă  i-au ajuns să ridice  o mansardă la casa parohială.

–          Ce să fac eu cu fărâmiturile de la festinul ălora de la Primărie?! le-a spus într-o seară părintele alor săi.

–          Tată, mai bine îţi făceai pomană şi-mi dădeai mie banii-ăia, să-mi fac garaj!… E păcat de merţanu’-ăla să stea afară-n ploaie!… E musai nevoie de-un garaj, că săptămâna viitoare merg la Bucale să-mi iau un Rolls Royce…

–          Pomanagiule! se supără preotul. Tot pe spinarea mea vrei să prosperi?… Eu cred că în altă viaţă tu ai fost căpuşă!…

–          Un părinte adevărat îşi ajută copiii, glăsui  Pantelică pe un ton proverbial.

–          Un părinte adevărat, repetă preotul, îşi ajută enoriaşii, asta e misiunea lui în faţa Domnului!

–          Pân’ la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!… Ai uitat cum se spune?

–          Ia, nu vă mai împungeţi! interveni coana Fulvina, agasată de sfada celor doi… Mai bine mi-aţi da o mână de-ajutor la proiectu’ de care v-am tot vorbit!

–          Da’, ce-au intrat zile-n sac! se supără Demirel… Vezi că noi avem treburi serioase şi nu ne arde să ne distrăm!

–          Tot pentru tine mă zbat, nerecunoscătorule!

Coana Fulvina tocmai se-ntorsese din Grecia, unde fusese invitată la o tabără de vară pentru preotese. Nu prea făcuse ea mare brânză la testul final, pentru că nici nu a înţeles o iotă din ce li se predase, pentru că totul se baza pe tehnologia informatică de ultimă generaţie. Fiecare cursant avea obligaţia ca la întoarcerea în ţara de origine să implementeze unul din noile concepte. Despre ele aflase mai mult din broşurile găsite în camera de hotel, pentru că instructorii şi ceilalţi angajaţi preferaseră să îngroaşe numărul greviştilor. Trei luni câta fost nevoită să stea în Grecia din cauza grevei generale, care paralizase toate activităţile, inclusiv aeroporturile şi gările, fusese la plajă şi slăbise, de-ajunsese ca un ţâr, căci tot din cauza grevei cantina stătea mai mereu închisă. Ajunsese ca până şi lenjeria de pat să şi-o spele singură în apa de mare, pe care o căra în nişte bidoane. Au invitat-o şi pe ea, într-o bună zi, să se alăture greviştilor. Maica stareţă, care se ocupa de preotesele din România, i-a spus că ele merg la grevă pentru vocalize, căci de curând Patriarhia a înfiinţat la Seminarul teologic o secţie de canto feminin şi fetele sunt obligate să meargă la cor. Broşurile citite vorbeau de coşciuge cu cip – fiecărui mort i se dădea un cod, care trebuia accesat şi printr-un program special se putea intra în contact cu acela, sub forma unei holograme. Programul era folositor mai cu seamă pentru credincioşii fanatici, care aveau nevoie zilnic de întâlnirea prin rugăciune cu moaştele cutărui sau cutărui cuvios sfânt. Era vorba de un program ecologic şi sanitar sută la sută, fără a mai exista posibilitatea ca oamenii să se îmbolnăvească, prin transmiterea particulelor de salivă lăsate pe racle sau icoane, ca în proslăvirea lor tradiţională.

La revenirea în ţară, coana preoteasă îi povestise părintelui prin câte trecuse şi îl atenţionase că abia aşteaptă să-i aducă pe-ăia de la televiziunea locală, să le dea un interviu şi să le spună cum va arăta proiectul ei pe lângă cimitirul privatizat.

–          Dacă tot ai pornit campania pomenilor, săptămâna asta să nu tai chitanţe, îi ceru ea soţului.

–          Şi de ce, mă rog, vrei să nu tai chitanţe?

–          Cum?… Ai uitat?… S-apropie opt martie…

–          Ce-are op’ martie cu pomenile?

–          Are, că vreau să invit fetele la restaurant, la o pizza şi-o bere, două… Anu’-ăsta suntem mult mai puţine – vreo treizeci!…

–          Da’, de ce tre’ să plăteşti tu?

–          Păi, e rându’ meu anu’-ăsta!… Ai uitat că de vreo cinci ani, de când s-a mărit grupu’, eu tot merg la sindrofii?… Tre’ să mai dau şi eu o bere la fete, să nu zică pe la colţuri că m-am boierit!

–          Şi pentru atâta vrei să nu tai chitanţe?

–          Ei, n-o fi foc dacă organizez şi-o tombolă…

–          Numai de tombola ta nu-mi arde mie!

–          Normal, că tu nu te implici, mă laşi pe mine să alerg.

–          Poate-aşa mai slăbeşti şi tu, că nu te mai încape nimic, toate pocnesc pe tine!

–          Eu cred că ai orbu’ găinii… Nu vezi că m-am topit, că acolo, la greci, n-am stat degeaba!

–          Poate ne spui şi nouă de ce vrei să faci tombolă, ocoli preotul răspunsul aşteptat.

–          Farmecu’ unei astfel de zile e tombola, spuse coana Fulvina cu năduf.

–          Aşa crezi tu…

–          Asta e tradiţia!… De când lumea şi pământu’, de opt martie se organizează tombolă!

–          Să te-ajute Pantelică! aproape că ordonă Demirel.

–          Am maşina-n servis… Două, trei săptămâni durează, că au făcut comandă de nişte piese de la reprezentanţă, explică tânărul. Merţanu e pretenţios!… Pân’-atunci – per pedes!

–          Nu te-a-ntrebat nimeni nimic pe tine! se supără mama, auzind tânguirile fiului.

Preotul Demirel dispăru pentru câtva timp din cameră. Se-ntoarse, ţinând în mână nişte bani.

–          Uite-aici o mie de euro!… Sper să-şi ajungă… Nu te-ntinde la mâncare, ca   să-ţi ajungă pentru tombolă!

–          Săru’ mâna, părinte! spuse entuziasmată coana Fulvina.

–          Da’ să ştii că alţi bani nu mai pupi de la mine! avertiză Demirel.

–          Nu, dragă, nu mai cer.

–          Să nu mârâi nici măcar după un cent!

–          O să mă descurc şi singură, o să vezi! se lăudă preoteasa.

De mai bine de jumătate de an, pe postul local TV, în pauzele publicitare, se repeta un anunţ, prin care coana preoteasă aştepta ca lumea din oraş să se înscrie la un concurs cu premii substanţiale: KARAOKE PENTRU BABE BOCITOARE.