BANI DE BUZUNAR

Const. MIU

 

În primii săi ani de apostolat, preotul Demirel îşi deschisese în curtea bisericii un mini-market de cartier, ca să-l mai scoată din nevoile pentru Casa Domnului şi să poată trăi de la o lună la alta cu ai săi. Aici, găseai cam tot ce-ţi dorea inima: de la accesorii pentru nunţi, botezuri şi înmormântări, până la obiecte electrocasnice, aţă şi ace de cusut.

Pe-atunci, nu existau camere video, de supraveghere, aşa că preotului nu-i rămase decât să-i cheme la el în birou pe fiul său, Pantelică, pe Bebe – clopotarul şi pe Angheluţă – groparul. Era de faţă şi Fulvina, coana preoteasă.

–          V-am chemat, începu preotul Demirel, ca să ştiţi că dacă vreţi bani, trebuie să staţi de pază pe metereze…

–          Vai de mine, nu se poate! se văicări coana preoteasă.

–          Da’, de ce, Fulvino, crezi tu că nu se poate?! o luă soţul din scurt.

–          Ai uitat că am rău de înălţime?!

–          Ba bine că nu!… Dar ce-are a face cu ce v-am zis eu?

–          Are, că fac pe mine, până sus!…  Şi-apoi, nici n-ai terminat cu ratele şi tu vrei să faci alt împrumut?

–          Mai bine mi-ai da şi mie nişte parai, să-mi iau un motor, interveni Pantelică, fiul celor doi.

–          Ce-are sura cu prefectura! se supără părintele.

–          Eu nu sunt sura ta, că mă vopsesc! se oţărî coana preoteasă.

–          Da’, nici faţă pentru prefectură n-ai, râse Demirel.

–          Ia, nu vă mai împungeţi!… Să faci bine, tată, să ne lămureşti cum e cu paza pe metereze! îndemnă flăcăul.

–          Ce-o fi aşa greu de priceput?!

–          Numai tu le complici! îl învinovăţi femeia.

–          Maaamă, iar începi?

–          Părinte, acu’ se-ntuncecă şi n-am terminat de săpat groapa-aia! avertiză Angheluţă.

–          Las’, că tragem un fir pân’-acolo, să ai lumină şi te-o mai ajuta şi Bebe.

Preotul văzând că cel  apostrofat se strâmbă, începu să-l ia la rost.

–          În afară de faptu’ că tragi şi tu clopotele din an în Paşti, al’ ceva nu faci… Aşa că nu te mai strâmba, crezând că nu te văd… Nu-ţi scade osânza, dacă-i dai o mână de ajutor.

–          Vaaai, părinţele, cum poţi să spui aşa ceva? îl mânii pe Dumnezeu!… Ai uitat că trag clopotele şi la sărbători?

–          Poate se-ndură Ăl-de-Sus şi-o să avem parte de mai mulţi morţi, că a-nceput lumea să nu mai moară pe la noi, spuse cu speranţă şi amărăciune preotul.

–          Păi, ce vină am eu? întrebă Bebe.

–          O să vorbesc la Primărie, să-ţi găsească un post de tras mâţa de coadă, că văd că nu-ţi convine la noi! avertiză Demirel.

–          Şi, pân’ la urmă, ne spui şi nouă de ce ne-ai chemat aşa, val-vârtej? păru de-a dreptul interesată coana Fulvina, văzând că soţul nu mai conteneşte cu reproşurile.

–          O să staţi cu rându’ de pază, la magazin. Nu avem bani să plătim şi paznic… În fiecare noapte, câte unul! hotărî preotul.

–          Păi, suntem numai cinci, socoti Pantelică.

–          Vorbesc eu cu’nea Lucică, să stea şi el la pândă. O să ţină el evidenţa pentru fiecare, ca să ştie când îi vine rându’, că doar e adiministratoru’ nostru şi contabil pe deasupra…

–          Ai dreptate, bărbate: să stea şi ’nea Lucică de gardă, că-l plătim regeşte!

 

*

 Preotul Demirel ţinea într-un dulap câteva sticle cu coniac, pentru protocol, din care abia se-ndura să tragă câte o duşcă, în nopţile friguroase, când îi venea rândul la priveghi, cum spunea el, mai în glumă, mai în serios.

Într-o noapte, observă că sticlele se cam goliseră. Luă un pix şi făcu la fiecare etichetă câte un semn. După o săptămână, când verifică sticlele, rămase pe gânduri. Era clar: cineva bea din ele, gândind că la dulapul-ăla nu umblă nimeni şi nu stă să numere câte înghiţituri dă peste cap…

După încă o săptămână, îi spuse coanei preotese ce a găsit şi că nu-i place să plătească nişte beţivani, care-i fac pagube. Aceasta fu mai împăciuitoare şi-i dădu ideea de a completa sticlele cu ceai rusesc. „Abia n-o să se-mbete”, se bucură ea.

–          Mă, Bebiţă, io cred că părintele are ceva la rinichi, păru îngrijorat Angheluţă, într-o bună zi.

–          Nu l-am auzit văitându-se.

–          Nici eu, da’, sigur are piatră la rinichi.

–          Ai văzut-o?

–          Nu, mă, da’, al’ ceva nu poa’ să aibă…

–          De unde ştii tu, mă, de unde dracu’?

–          Păi, am găsit în sticlele-alea urină…

*

Într-o noapte, pe când îi venise rândul la priveghi, preotului Demirel i s-a părut că aude zgomot la magazia dee mărfuri. Ciuli urechile şi aşteptă. Zgomotul se repetă: un geam spart şi o buşitură surdă. Se îndreptă în grabă spre locul de unde se auziseră zgomotele. Împinse hotărât uşa şi, năvălind în magazie, aprinse lanterna.

–          Hoţii!… Săriţi, oameni buni, c-au intrat hoţii! strigă din toţi rărunchii şi începu să caute.

Se duse şi aprinse lumina.

–          Săru’ mâna, părinte!

–          Tu eşti, Pantelică?… Ce m-ai speriat!

–   Ei, cum aşa? se minună băiatul, în timp ce se scutura.

–          Dă-o-n mă-sa, că m-ai speriat!

–          Nu-njur, părinte, că păcătuieşti! avertiză Pantelică.

–          Ei, cum dracu’ să nu-njur, dacă m-ai băgat în sperieţi!

–          Ai că n-ai nimica…

–          Da’, tu ce cauţi la ora-asta aici? îl luă părintele la ture.

–          Am venit să-ţi ţin de urât…

–          Pe geam?

–          Uşa era-ncuiată! spuse parcă nevinovat Pantelică.

–          Cu asta ce-ai de gând să faci? se interesă preotul, arătând spre o geantă mare-mare de voiaj, în care se vedeau înghesuite nişte cutii.

–          Dacă nu-mi dai bani de buzunar, zise băiatul ca o scuză.

–          Aaa, ai de gând să le vinzi?

–          Da, tată, recunoscu Pantelică.

–          O să faci cam mulţi bani de buzunar, spuse nemulţumit preotul.

–          Ţi-am zis că vreau motor!…

–          Dacă află coana preoteasă, ne omoară! se sperie Demirel.

–          Părinte, dacă mă laşi să-mi iau motor, nu-i spun.

–          Fură şi tu aşa, ca să-ţi iei un scuter… Mai lasă aici o cutie, două, se rugă tatăl, că săptămâna viitoare avem inventar. O să vină ’nea Lucică şi ne impută pagubele!