DECLARAŢIE

Const. MIU

Te pudrezi cu praf de stele

Pentru dorurile mele;

Luminezi apoi ca ele

Nopţile de dor şi jele!

 

Fard de lună am să pun

Viselor cu chip bălan.

Nopţi de veghe eu adun

Şi iubiri de peste an…

 

Te păstrez aşa – icoană

În altarul meu din piept,

Pentru inima-mi orfană –

Este gândul înţelept.

Artă

Ema BRATU  – clasa a XI-a D, LTNB

Pictez cu degetele ude

Pe foaia minţii ,

Vitralii.

Astup cu alb,

Părerile  preconcepute

Şi-mi mâzgălesc amintirile.

La safrsit,

Îndoi mintea într-un colţ

Şi-o predau în  viitor .

 

 

Boala

 

Te intalnesc destul de des,

In organele vremii,

Care acuza de-o vreme incoace

Bucurie seaca.

Iar din orificiile pacii,

Sangereaza cheaguri de banalitate.

Vremea mama,

Nu o sa-si revina curand

Din astenia si alergia

Mintilor bolnave.

Mama mea de dor…

Gabriela MACIAC – IX B, LTNB

” <<E intuneric. Mi-e teama. Este atat de cald si bine aici, insa simt ca ceva rau se va intampla curand. Nu vreau. Aici, unde ma aflu acum, e minunat. Nu pot descrie in cuvinte, e un taram de vis, senin, cald si bine. Ma simt in siguranta. Nu am pe nimeni, sunt singura, insa stiu ca cineva e in cautarea mea, cineva acolo ma iubeste si ma protejeaza.

Ce se aude? Mi-este foarte frica. Vreau sa raman aici pentru totdeauna. Ce este cu aceasta lumina? Mi se face frig. Oricine ai fi, pleaca, sunt bine aici. Nuuu!…>>

Asa a inceput totul. Acum mult timp, acum 16 ani si 14 zile mai exact, o fiinta firava cu un suflet cald si cu o incredibila putere mi-a dat nastere. Nu stiu cand au trecut acesti ani, caci au trecut extrem de repede, dar cu siguranta stiu ca au fost niste clipe minunate.

Cine a avut rabdarea sa ma invete tot ceea ce stiu acum? Cine a avut puterea sa ma fereasca de toate rautatile atunci cand acestea isi faceau aparitia si cine anume a reusit sa ma iubeasca indeajuns de mult incat sa renunte la tot pentru mine?…Da,da,chiar ea…mama mea.

Imi pare rau ca am crescut, ca in momentul de fata constientizez realitatea, ca sunt pe drumul catre independenta si ca acum am alte preocupari, nu intocmai benefice fericirii mele. Stateam toata ziua in bratele ei in timp ce ea imi raspundea la toate intrebarile infantile: <<Mami? de ce fluturii zboara? De ce catelul nu-mi raspunde atunci cand ii vorbesc? De ce fructele sunt dulci?>> Da, ea avea rabdarea si iubirea necesare cresterii, educarii si, cel mai important, fericirii mele. Imi este tare dor!

Mama, imi este dor de tine. Imi pare rau ca te neglijez si mai ales, ca te dau la o parte in favoarea altor lucruri care la momentul respectiv par importante. Da, imi pare!

Te iubesc, mama! Imi este dor de tine si de rog ca niciodata sa nu ma lasi, sa nu pleci! Te implor!

Iti multumesc… Pentru absolut tot!”

Gânduri pentru mama

Erika OLARU – IX B, LTNB

Ne amintim în fiecare an, cu fiecare sărbătoare, ce-nseamnă acea zi, ce amintiri ne trezeşte, ce clipe frumoase retrăim şi parcă totul căpăta o aură divină. Ştiu că pentru tine, ziua în care ne slăvim mama este o zi obişnuită şi tocmai de aceea aş vrea să te opreşti preţ de câteva minute din grabă de zi cu zi pentru a-ţi putea spune de ce această zi e o sărbătoare.

O zi sfântă care vine în fiecare an, că o nevăzută legătură între generaţii, că o copilărie prelungită a unei copile devenită în timp mama, că o privire a unei mame în ochii copilului ei, ca un cuvânt frumos spus mamei că să-i lumineze chipul. Este ziua în care aş vrea să-ţi spun mai multe lucruri decât ţi-am spus în alte dăţi, este ziua în care aş vrea să-ţi fac altfel de bucurii, este ziua în care aş vrea să-ţi spun că te simt mereu aproape, că atunci când mi-ai dăruit viaţa, şi aş vrea să simţi odată cu mine copilăria mea, ca un dar cuprins într-o poveste, povestea noastră.

Îţi dăruiesc ţie că o mângâiere aceste rânduri, cu toată dragostea mea.

Măicuţa mea de dor

Laurenţiu POPA – IX B, LTNB

In asta zi,ce ti-onchin tie

Eu cu drag iti daruiesc,

O dalba floare argintie

Ca insemn ca te iubesc.

 

Cu ata rosie ti-am brodat

Un falnic mărţişor,

Cu glas duhovnic ti-am cantat

Maicuta mea cu dor.

 

Suava ca un ghiocel,

Obrajii de lalea,

Parfumul tau de trandafir,

Asa esti tu maicuta mea.

 

Falnic cerul,iar se-aprinde

Pasari cantatoare-nzbor

Mireasma florii mi-te cuprinde,

Iar eu vreau sa iti cant cu dor.

Când demonul s-arată

 

Alexandru BIŞAG – IX A, LTNB

La miez de miazăzi, în noaptea de pe urmă,

Un demon se arată, mâhnirile îşi curmă.

Prin iarba prea înaltă, înveninată-n rouă

Se pierd unde sihastre, miraj de lună nouă.

În crivăţul ce bate cu stropi pierduţi de humă,

Un demon se arată mânjit cu plăgi şi ciumă.

Cu coarnele-ndreptate de frigul lumii vii

În el pornesc miasme ce nimb îî par a fi.

Cu genţi de boli în spate, de-s una, de-s o mie..

Ori cufere din marmuri, nu-i nimeni şă o ştie.

Decepţii cad cascade, dar truda nu i-o scaldă

Decepţii ard albastru când sufletu-i o haldă.

Când demonul ia forme fad fierte în cuptoare

Se limpezesc iluzii şi-n sânge ard popoare !

Cazane prea încinse nutresc trădări de rege.

Poeţi pecetluiţi, dar nimeni să-i dezlege.

În demon se-ntrevăd volume de teroare

Cu pagini încă negre, albite cu ardoare.

Cu file încă sute, cu feţe fără rid.

Se cern valori prea rare ce nasc absenţe-n vid.

Căci fire mult prea fine pornesc din inimi frânte

Mânate de diavol, retează doruri ciunte.

Şi toate-au fost istorii. Şi toate-au fost odată.

Vor prinde iar contururi când demonul s-arată.

EMINESCU ŞI GEOMETRIA

Dr. Nicholas Andronesco

 

School of Mathematics-Physics

Vă prezint câteva idei ale gândirii geometrice a lui Mihai EMINESCU. În geometrie se afirmă că la baza ei stă punctul geometric.  Conţinutul si formele conceptelor geometrice se bazează pe conceptul de punct geometric.

Iată ce spune Dictionarul Explicativ al Limbii Române (DEX):

“PUNCT, puncte, s.n. II.1. Figura geometrică plană fără nici o dimensiune (reprezentata prin partea comuna a doua linii care se intâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafaţă, în spaţiu.” (DEX, p. 870)

Să vedem ce spune The American Heritage Dictionary (AHD):

Point n. Abbr. pt. 10. Geometry. A dimensionless geometric object having no property but location. (AHD, p. 1012).

Punct n. Abr. pt. 10. Geometrie. Un obiect geometric fără dimensiuni şi fără proprietate, dar având locaţie (trad. autor).

Foarte interesante definiţii! Nu-i aşa? Punctul nu are dimensiuni, dar este o figura geometrică plană, deci cu dimensiuni. Evident! În ambele dicţionare, român şi american, definiţia punctului geometric este inconsistentă. Orice carte de geometrie se întâlneşte cu dificultatea definirii punctului geometric. Menţionez că procesele psihologice individuale şi sociale ale definirii conceptelor fundamentale se bazează şi pe intuiţie şi acceptare.

În geometrie, plecând de la punct, întâlnim  conceptele de dreaptă, plan şi spaţiu, cel puţin în concepţia lui Euclid. Această geometrie are construită o metrică cu unităţi specifice folosite în măsurarea lungimii unui segment, aria unei suprafeţe, volumului unei figuri geometrice tridimensionale. Teoria geometrică este de folos în orice construcţie reală de la clădiri, străzi până la catedrale.

Iată ce spune Eminescu despre PUNCT şi PUNCTE:

Manuscris 2255

“Fiecare lucru are măsura sa proprie (natura sa proprie asemenea).

Linia e compusă din puncte? Nu. Căci unde sunt mai multe puncte – în o linie mai lungă or în una mai scurtă? Nici în una – căci punctele n-au întindere nici lungime – va să zică o succesiune a lor nu poate fi o lungime. – Ele sunt nenumărate de multe într-o linie mică ca şi-ntr-o linie mare şi mulţimea lor atîrnă de la mulţimea raporturilor matematice în care vrea să steie o linie [ilizibil] cu linia însuşi.” (Eminescu, p. 350)

Iată ce spune Eminescu despre FINIT şi INFINIT:

Manuscris 2255

“Raportul între finit şi infinit e raportul între pătrat304 şi cerc305 (Eminescu, p. 350)

 

304, 305 Sublinierea cu două linii.

 

DE GÂNDIT PENTRU MATEMATICIENI ŞI NU NUMAI

TEME DE CERCETAT

1. Cum să construieşti o dreaptă, care are dimensiune, folosind multiplicarea punctului fără dimensiuni!?

Atenţie! Aceste observaţii din geometrie depăşesc geometriile neeuclidiene de felul lui Riemann şi Lobacevski.

2.  De ce credeţi că Eminescu asociază raportul între pătrat şi cerc cu raportul dintre finit şi infinit?

Vă puteţi referi şi la relaţia dintre continuu şi discontinuu (discret).

Eminescu deschide perspective asupra unor GEOMETRII NOI.

Imaginaţia este demiurgul creaţiei!

Referitor la strădaniile de cercetare pentru  cele două teme puteţi să-mi scrieţi pe adresele scoala.romana@yahoo.com ori math.physics2@gmail.com Puteţi trimite fotografii digitale şi video clipuri referitoare la cercetările făcute.

Este imposibil de a defini în mod absolut un concept fundamental folosind alte concepte si imagini. Conceptul de punct geometric este un concept fundamental.  El este doar intuit printr-un proces de generalizare şi abstractizare, prin  reducerea a unei mari varietăţi de imagini a obiectelor reale la o imagine mentală. Este un proces de la empirism la abstract. Aici emperism înseamnă experimental. Este un caz similar cu principiul inerţiei din mecanica lui Galileo şi Newton. Pentru definirea mişcării rectilinii uniforme se elimină cauzalitatea, inclusiv forţele de frecare, şi se tratează mişcarea din punct de vedere fenomenologic. Acest fel de gândire aplică şi gândirea de tip A PRIORI, gândire cu concepte fundamentale deja date. Aici, gândirea lui Eminescu este substanţial influenţată de filosofia lui KANT.

Înţelegând GÂNDITORUL şi CREATORUL EMINESCU ne înţelegem pe noi înşine.

REFERINŢE

DICTIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMANE (DEX) (1998). Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC. Bucuresti, România.

EMINESCU, M. (1981).  Fragmentarium.  Ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, România.

The American Heritage Dictionary (AHD) (1976). Editat de Houghton Mifflin Company. Boston, USA.

 

INVITAŢIA

Const. MIU

Ger de crapă pietrele! Mai bine de trei ore trecuseră de când îl schimbase pe părintele Demirel de la intrarea în cimitir şi îngheţase mai rău ca un rahat!

Rămăseseră fără porţile mari de la intrarea în cimitir. Părintele făcuse un scandal monstru! Îi adunase urgent pe toţi, la el în birou: coana preoteasă, Pantelică, groparul Angheluţă, nea Lucică – administratoru şi el, şi începuse să urle ca un apucat, că n-a mai văzut aşa ceva – să fie furate porţile din fier masiv, de la intrarea în cimitir. „A ieşit necuratu pe pământ, n-am mai pomenit aşa ceva, de când mama m-a făcut!” se tânguise preotul. Şi începuse să blesteme, încât cei de faţă rămăseseră gură-cască: „Aleagă-s-ar prafu, să se-aleagă de golanii-ăia, care-au furat porţile!… Cădea-le-ar mâinile să, să le cadă!” spusese el mânios. Bătuse repede câteva cruci şi, după ce repetă o implorare de iertare, le spusese tuturor că până vor fi gata porţile noi pe care le va comanda, or să stea de pază, cu rândul, douăzeci şipatru de ore din douăzeci şi patru, la intrarea principală a cimitirului.

Bebe clopotarul dăduse pe gât, cât ai bate din palme, sticla de Săniuţă, pe care i-o lăsase părintele, să se mai dezmorţească… Nici de Bobotează nu fusese aşa ger!… Aflat în faţa intrării principale a cimitirului, Bebe bătea pas de defilare. La un moment dat, observă o maşină, care staţiona în apropiere. Se opri, când văzu cum geamul portierei de pe partea şoferului coboară şi o mână îi face semn de chemare. Ajuns lângă maşină, dădu cu ochii de o tânără.

–          Na, ia de-aici! spuse aceasta, întinzându-i o bancnotă de zece lei. Stai de mult?

–          De vreo două, trei ore…

–          Şi pe geru-ăsta te-ai găsit să vii?

–          N-am încotro!

–          Chiar aşa rău ai ajuns?

–          Rău, nerău, n-am de-ales!

–          Zi, cât ai strâns!

–          Ce să strâng?

–          Bani din cerşit…

–          N-am venit la cerşit! se răsti supărat clopotarul. Părintele m-a pus!

–          Eşti mână-n mână cu popa?

–         Nu cucoană!… Nu vezi că nu mai avem porţi!… Stau de pază!… Că cine ştie ce-o să mai dispară…

–          Da, cin le-a luat?

–      Ţiganii!… Le-au furat şi cred că le-or fi dat la fier vechi, să facă bani de păcănele…

–          Mai bine, ia-ţi o sticlă de ceva, să te-ncălzeşti! recomandă tânăra din maşină.

Se retrase tăcut. Frumuseţea acesteia îl tulburase. Gândul îi zbură la fetele de la club…

Noaptea trecută, fuseseră invitaţi de Cosmin – veterinaru – prietenul lui Pantelică, să petreacă în pub: el şi Anghetuţă groparul se alăturaseră celorlalţi doi. Toată noaptea băuse şi se uitase la fetele-alea dezbrăcate, care se frecau de câte o bară. La miezul nopţii, patronul anunţase un program surpriză pentru toate damele din club: un număr special cu şase streperi. Cuconetul fusese în delir. La fiecare mişcare lascivă a băieţilor, care-şi lepădau hainele pe ritmul muzicii, toate damele aplaudau şi urlau ca apucate. „Astea fac aşa, că nu-s duse la montă!” îi urlase veterinaru. „N-au mamă, n-au tată!” îi răspunsese, dând aprobativ din cap. Se uitase şi la ceilalţi doi comeseni. Pantelică şi Angheluţă aplaudau şi ei îmbujoraţi. La un moment dat, Pantelică arătase cu mâna spre câteva femei mai în vârstă, care se dezlănţuiseră furibund. „Băăă, le strigase el, ia uitaţi-vă la iepele-alea bătrâne!… Zici că n-au mai văzut în viaţa lor talani despuiaţi!” Lumea ajunsese la paroxism. Două fete, cu tupeu, se aşezaseră, rând pe rând, în braţele băieţilor, rămaşi numai în slip. Şi, după ce le vârâseră câteva bancnote la betelie, se ocupaseră insistent de partea lor anatomică şi intimă. La vederea acelei scene, Pantelică îi dăduse un cot şi-i strigase: „La cât le-au frecat la ăştia ouăle, cred că le-au făcut omletă!”

Dimineaţă, Bebe venise direct la intrarea în cimitir, spre a-l schimba pe părintele Demirel. Acum, bătea pas de defilare, ca să nu-ngheţe, căci votca se terminase de mult…. Se apropie iarăşi de maşină. Când gemul portierei se lăsă, îl izbi căldura din maşină.

–       Duduie, dacă tot mai stai pe-aici, lasă-mă şi pe mine înăuntru, să             mă-ncălzesc.

În maşină, privirea îi rămase lipită de picioarele celei de la volan. Avea o fustă scurtă, de două palme, ce lăsa a  se vedea nişte picioare superbe! Simţi cum inima îi bate nebună, gata-gata să-i spargă pieptul. Îşi frecă palmele şi i se adresă acesteia:

–   Duduie, ca să nu-mi degere degetele, lasă-mă să le ţin între picioarele dumitale!

Fata se uită insistent la el şi râse.

–    Hai, curaj! invită ea. Da, vezi, nu te mişca, pentru că mă gâdil! mai avertiză ea.

–    Nu mă-nmoi eu, aşa repede!

După câteva ore, petrecute la căldură, fără a-şi lu mâinile de unde ceruse, Bebe coborî şi mulţumi frumos.

–    Data viitoare, să ştii că te las să ţii capu în poală, ca să-ţ  încălzeşti şi urechile! îi strigă tipa.

–      Săru mâna, da, să vii fără chiloţi, că e prea cald în maşină, de te sufoci!

SIMULARE

Const. MIU

 

–          Ştii de ce te-am chemat, părinte, aşa, cam pe nepusă masă?

–          Nu, Înalt Preasfinţite, recunosc că nu ştiu…

–          Ei, ia gândeşte-te puţin! îndemnă înalta faţă bisericească. Credeam că te vei fi gândit, din momentul primirii fax-ului de la Cancelarie, prin care erai convocat la o discuţie cu mine…

Fax-ul cu pricina fusese trimis noaptea, târziu. Preotul Demirel îl găsise abia dis-de-dimineaţă, când a intrat la el în birou. Norocul lui că fusese convocat pentru după-amiază.

Se aştepta ca postul de consilier eparhial, de-atâta amar de vreme vacant, să-l ocupe el. Şi-l dorea cu ardoare, pentru că îi asigura nemijlocit prezenţa în imediata apropiere a Înaltului, la toate acţiunile ecumenice. Era de la sine înţeles pentru restul prelaţilor că cel care ocupa un asemenea post, atât de râvnit, fiind recunoscut drept mâna dreaptă a aceluia, putea lesne să-i urmeze în scaunul episcopal.

–          Poate e nevoie şi de părerea mea pe aici, îndrăzni preotul Demirel să ducă discuţia spre vestea aşteptată.

–          Ştii prea bine că vocea dumitale se face bine auzită aici şi acolo, dar încă n-a sosit vremea ei, să fie clară şi să se distingă de toate celelalte!

Credea că numirea-asta va fi o formalitate. Toată lumea – slujitori ai bisericii şi enoriaşi – cunoştea starea de sănătate precară a Înaltului şi n-ar fi surprins pe nimeni să-l vadă mai repede în preajma acestuia şi într-o zi, două chiar în jilţul episcopiei. Dar, uite că bătrânul se încăpăţâna să lase succesor!… Amânarea-asta nu-i plăcu! „Ce mai pune la cale moşu ? gândi preotul Demirel, cunoscând firea vicleană a mai marelui său. O vrea să-mi testeze fidelitatea credinţei şi supunerii faţă de el?… Nu i-am demonstrat eu că se poate încrede numai în mine, la bine şi la greu?”… Cine oare îşi pusese obrazul şi făcuse propagandă făţişă, printre enoriaşi, când bătrânul fusese suspendat pentru suspiciunea de a fi fost implicat în traficul de icoane vechi?

Fără să-l roage cineva, preotul Demirel se urcase în maşină şi colindase ţara-n lung şi-n lat, la toate episcopiile, ai căror diriguitori se aflau în Consiliul Episcopal de pe lângă Patriarhie. Ceruse insistent audienţă şi, ori de câte ori fusese primit, crease episcopului Teofil o aură de sfinţenie mai ceva ca a mucenicilor. De fiecare dată, aceia se minunaseră de loialitatea preotului şi promiseseră solemn că vor ţine cont de vorbele lui la judecată.

Nu s-a mulţumit doar cu atât: a fost în audienţă la Întâiul Stătător şi i-a îndrugat o poveste înduioşătoare despre viaţa de privaţiuni şi sacrificii a lui Teofil, pe care ascultând-o şi pietrele ar fi lăcrimat, d-apoi o inimă de om!… N-a stat deloc cu mâinile-n sân! A făcut memoriu chiar şi la Preşedinţie. Consilierul pe probleme de Cultură şi Culte, într-un comunicat, a propus un film, căci memoriul era un veritabil scenariu, care mai mult ca sigur ar fi smuls americanilor un Oscar!

Văzând că ancheta lâncezeşte, preotul Demirel luase la rând patriarhiile din celelalte tări surate în credinţă. După ce repetase pe de rost acelaşi scenariu – bun de lung metraj – al martirajului episcopului Teofil, a spus că va merge la Vatican şi va face toate demersurile pentru beatificarea lui. Atenţionase că prin adăugarea unui astfel de sfânt, calendarul catolic va pune în umbră pe cel al suratei întru credinţă.

Când se terminase ancheta ce durase ani buni, de păruse că nu se mai sfârşeşte, bătrânul Teofil îi ceruse de grabă o întâlnire şi, cu lacrimi în ochi, îi ceruse iertare. Aflase că deşi i se propusese şefia spionajului pe tărâmul enoriaşilor, preotul Demirel refuzase cu demnitate… Alertate de posibila îmbogăţire a sfinţilor catolici, înaltele feţe bisericeşti din întreaga lume necatolică o luaseră ca pe o veritabilă ameninţare şi ceruseră recompensarea prin avansare a preotului. Pentru el, proiectul cimitirului privatizat era mult mai important!

–          Poate e nevoie de un turneu pe la celelalte biserici surate, din Europa măcar, ca pe vremea anchetării Sfinţiei Voastre…, fu de părere părintele.

–          Ei, nu e nevoie să mergi aşa departe, că de data asta sunt urechi ca să te-asculte… Dar, ca să fii credibil, mai trebuie şi ochi, vorbi misterios bătrânul Teofil.

–          Asta ce-nseamnă? ceru lămuriri Demirel.

–          Trebuie să-ţi spun că mi s-a reproşat de sus că nu încasezi bani pe înmormântări!…

–          Păi, dacă la mine-n cartier nu se moare! se apără acesta. Cum să iau bani pentru-aşa ceva, dacă lumea moare decât din an în Paşti?!

–          Am comunicat şi eu treaba-asta, dar n-am fost crezut…

–          Mă duc eu sus, să spun cum e treaba! sări preotul.

–          Degeaba!… Ţi s-a interzis să calci pe-acolo!

–          Oi fi devenit proscris! se sperie Demirel.

–          Nu e chiar aşa, stai liniştit… Doar că… va trebui să zici ca ei…

–          Şi să fac numai ca mine… Aaa, am înţeles, mulţumesc din suflet pentru sfat!

–          Uite, continuă Teofil, fără a lua în seamă entuziasmul părintelui, în câteva zile vor aduce aparatură de ultimă generaţie – camere de supraveghere, pe care le vor instala în biserică, la capelă şi la casa căsătoriilor şi a botezurilor.

–          Înseamnă că n-au încredere!…

–          Le vei putea dovedi că s-au înşelat, dar acu, lasă-i să te supravegheze.

–          Îi las, cum să nu-i las, că doar sunt curat ca lacrima! se lăudă părintele Demirel.

–          Mai trebuie să ştii că imediat după instalarea aparaturii, vor face o simulare…

–          La ce mai e bună şi asta?

–          Va trebui să vorbeşti cu preoţii de la celelalte parohii, să te interesezi care dintre ei, în ziua simulării, are mort, să-l aduci la tine!… Sună-l pe preotul Bratosin, să-ţi trimită unu gata-mbălsămat, că cică dă bine pe sticlă!…

–          La asta, chiar nu m-am gândit!

Se repezi şi-i sărută mâna tutorelui său spiritual.

–          Hai, Doamne-ajută, să iasă bine!

După două, trei simulări, încasările începură să crească! Toată lumea era mulţumită: şi Teofil şi mai marii de sus, de la Bucureşti. Însă, nimeni nu ştia că de fapt preotul Demirel, rulează aceleaşi slujbe de înmormântare înregistrate şi stocate la simulare şi că el setează doar data. Banii îi face tot din nunţi şi botezuri !

Proză poetică din Cartea IV de poezie SINE DIE

Dr. NICHOLAS ANDRONESCO         

Autor de proză poetică, memorii de călătorie, romancier.

Leader al “Lumina Poetry & Literary Society” de pe lângă

“Lumina Publishing House”

 

ÎN MUNŢI

 

CĂLĂTORIE FANTASTICĂ

Proprietatea mea în America are trăsături din munţii de-atunci. Stânci înalte şi abrupte, luna strecurată noaptea printre vârful brazilor şi şopot de izvor cu apă vie, auzit, dar nevăzut. Trecusem cu puţin de douăzeci de ani şi, cu firea mea prietenoasă, de atunci, m-am hotărât să mă duc la nuntă, nunta prietenului meu Livius. El era din munţii Bucovinei, munţii Răsăriteni. Îl cunoscusem în primul an de facultate la Cluj, eu la fizică, el la filologie. Mireasa Livia, studentă la filologie, era din munţii Apuseni, din Transilvania.  Perechea fericită se pregătea să-şi încredinţeze secretul unirii lor lui Dumnezeu şi aşezării din creierii munţilor.

 

De invitat, invitaseră multă lume studenţească şi nestudenţească. Dintre studenţi, am fost singurul ce m-am arătat. Venisem la o nuntă şi, mai ales, la o mărturie în spaţiul geniilor româneşti din Bucovina. Aplicam cu sfinţenie legea cuvântului dat.  În acea duminică de august, după 24 de ore de mers cu diferite trenuri şi un autobus, ca acela din „Noaptea Iguanei”, am ajuns la destinaţie. Eram un om hotărât. Parcursesem toată ţara. Plecasem din Dobrogea, de la marea cea mare. Acest drum, nu numai geografic, avea să se dovedească o experinţă unică. Dormitând, dar având grijă ca munţii să nu cadă pe mine, pentru că erau aproape verticali, am auzit vocea şoferului pronunţând un nume biblic

 

„Aţi ajuns la…”  Realizând că acolo ar fi trebuit să ajung, conform adresei din munţi, am coborât, fără convingere, din autobuz. Chiar dacă noutatea şi cunoaşterea erau ţelul existenţei mele, parcă în ceea ce intrasem nu semăna cu aşteptările mele. În primul rând  că  porţiunea de univers care tocmai se lovea de

retină arăta ca un T văzut din cer, săpat în munţi.

Soarele se pregătea, nu să apună, ci să se ascundă după brazi, gândindu-se să se întoarcă imediat când nunta va fi în toi.  De-a lungul părţii de sus a literei T  curgea repede şi ascuns un râu. Trotuar nu exista. Obosit cum eram, am trecut de cealaltă parte a şoselei. Autobuzul plecase. Doar zumzetul motorului se auzea îndepărtându-se, timp în care începusem să aflu unde eram. Baza T-ului urca în mica pantă ce părea că ţine nordul şi se răsfrângea într-un cot. Era ziuă. Steaua polară încă nu se vedea. Pe dreapta, la subsuoara T-ului, chiar în colţ, era o locuinţă lungă ce părea a fi un salon, de nuntă. Se auzea muzică. Asta îmi dădu curaj. Se potrivea cu scopul călătoriei mele. Cam trei case se vedeau în sus, de-o parte a drumului şi trei case de cealaltă parte. O femeie, cu nişte farfurii într-o mână, deschise uşa salonului. Mă văzu. Eram  singur pe şoseaua pietruită, cu valiza în mână, căutându-mi speranţa. Văzându-mă, femeia zâmbi binevoitoare.

 

„Aici e nunta lui Livius?” întrebai eu.

„Nu”, răspunse femeia. Valiza îmi căzu. Până să-mi revin, pe uşă apăru Livius şi apoi Livia, mireasa, bucurându-se la vederea mea şi alergând în întâmpinare. „Bine ai venit!” îmi spuseră.

„Eşti primul venit din studenţii invitaţi,” completă Livia.

„Am crezut că am ajuns la nunta altcuiva când am întrebat de Livius” şi am arătat spre femeia şocată rămasă pe scările salonului.

„Noi îl ştim de Ion. Aşa l-au făcut părinţii lui”, spuse femeia încurcată.

„Lasă mătuşă”, mai spuse Livia.

„La Cluj, noi îl strigăm Livius”.

„Atunci invitaţi–l pe oaspete în salon. O fi obosit săracu’. O fi venit de la drum lung. Să-i dăm de mâncare că, până se pune masa, mai este” spuse femeia, deschizând larg uşa salonului. Toţi trei mă conduseră la masa mirilor.

„Nu aici,” spusei eu politicos.

„Ba aici!” spuse hotărât femeia.

„Dumneavoastră sunteţi oaspetele de onoare. Student la Cluj, înţeleg” şi se uită la Livia care confirmă printr-un gest.

 

Şi m-am nuntit şi eu. Am stat la masă pe locul mirelui şi mi-am imaginat că mireasa e în munţi, pe un picior de plai, pregătind nunta cu cerul.

Toate erau frumoase. Mirosea a sărbătoare. Atâta doar, voiam să dorm. O uşă a salonului se deschise şi apăru o femeie tânără ce mi se adresă:

 

„Ştiam că veniţi. Adică speram să veniţi. Sunteţi de la mare. Am aflat!” şi zâmbi bucuroasă, sclipind din ochii ei negri de pănură. Mult mă minună femeia.

„Vă duc la noi acasă, unde v-am pregătit odaia de oaspeţi cu geamul deschis spre fânul de pe pantă, proaspăt cosit. Avem nevoie de fân la iarnă să hrănim animalele,” mai spuse ea. Mintea mea parafrază:

„Să hrănim stelele. Să nu cadă de foame din cer.” M-am uitat întrebător la Livia. Ea încuviinţă prin aplecarea capului, semn că aş fi în mâini bune. Am lăsat cadoul de nuntă şi am plecat cu femeia pe drum de munte spre locul ei misterios.

 

Mergând, întâlnirăm o moară de apă.

„Moara producea făină şi mălai înainte de-a avea electricitate la Cot”. Aşa se numea locul salonului cu cele câteva case, Cot.

„Acum roata se-nvârte singură, fără folos,” spuse noua mea cunoştinţă.

„Da, acum este electricitate peste tot,” mă exprimai.

„Peste tot, doar la noi acasă, în creierul munţilor, nu avem. E prea scumpă pentru doar câteva case. Casa noastră e la patru kilometri de la Cot”.

„Şi cum vă descurcaţi?” întrebai eu.

„Noaptea, la  lampă  în  casă  şi  afară, când le dăm de mâncare vitelor şi la oi, la

felinar”. Începe să devină interesant, gândii eu deasupra oboselii.

 

Continuam mersul spre baza T-ului, în sus, la un loc încă necunoscut mie. Doar ea ştia unde vom ajunge.

„Timpul trece,” spusei eu. Asta mai mult să rup tăcerea.

„Nu timpul trece. Noi trecem” spuse ea cu simplitate.

 

Rămăsei mirat, nu de filozofia exprimării, cu care eram obişnuit, ci de profunzimea şi siguranţa reflectării la o ţărancă de munte ce o cunoscusem de puţin timp. Acum, când  mă gândesc la figura, formele, şi vorbele ei, trezind esenţe la viaţă, am senzaţia că s-a petrecut o întâlnire, un botez în ape cosmice în locul potrivit, la momentul potrivit. Se înnoptase. Obosit cum eram, m-am sprijinit de pervazul ferestrei deschise, privind spre cer, îmbiat de mirosul de fân proaspăt cosit. După ce hrăni animalele, femeia intră în odaie şi, odată cu ea, o pasăre de foc ca un sfânt duh de mărimea unui porumbel.

„Să vă pregătesc de culcare” spuse ca-ntr-o doară femeia. Într-adevăr, aduse aşternuturi proaspete. Cerul era senin şi stelele  păreau că sunt aproape. Fără să spună un cuvânt, la lumina palidă a lămpii, femeia se apropie de mine. Mă sărută.  Era mireasa din munţi. Pasărea începu să cânte

„/Niciodată nu vei ajunge pe deplin să-nţelegi cine eşti/ Legături dintre cer şi pământ şi miracolul nopţii-n fereşti/ Te las’ alergând la munte la ea din valul de mare/ Mireasa e aici/ Din noapte şi cântec se va arăta/ E a ta/ Sărut-o/ Şi miere şi ambră ţi-oi da/ Aici şi acum la ceas de taină legat/ E singura ta speranţă / Ȋn neştiuta chemare./”

„Poţi să faci pasărea aceasta să tacă?” întrebai  neînţeles şi nedumerit.

„Nu!” răspunse femeia.

„Ea mi-a spus c-ai să vii. Este sosită din ceruri cu închinarea dulceţii din noi. Te roagă la ea!” mă-ndemnă mireasa.

Mult mă minună pasărea aceasta de bună vestire. Mireasa închise fereastra. Şi ne-am supus secretului primar, sfinţenia pământului în vietăţi. Pasărea veghea. Timpul încremenise. Luna rămase uimită în geam. Moara de apă cânta.

 

(12 august 2005, Stamford, Connecticut)