28.X.1952 – 19.XII.2012
Cu zilele ce trec, zapada se asterne,
Iar tamplele tale devin argint pustiu;
Clepsidra de cristal nisipul si-l tot cerne
In timp ce glasul tainic isi stinge tot ce-i viu.
E greu si trist caci, iata! povestile se-ngana,
Dar timpul nu mai are rabdare si cu noi…
Cu tremurul in deget ridici stilou-n mana,
In incercari de-a scrie un cantec pentru doi.
Dar uite, tineretea, cu gandul tainic zboara
Si zilele-s pierdute in van din calendar.
O fila de jurnal, si aia sta sa moara,
SI lacrimi dulci se scurg din ochi de chihlimbar.
Dar inca ce e viata, priveste cum se scurge,
Si unde ne vom duce cand noi nu vom mai fi?
In zari cade-o lumina ce calda ne straluce,
Acolo ne vom duce, iar noaptea va fi zi!
Cristina Ilea,
Student, Facultatea de Litere, U.O.C
NOTA REDACŢIEI: Un profesor desăvârşit, un bun coleg cu care aveai ce discuta, pe teme literare (chiar dacă era prof. de chimie), un soţ, un tată şi
un bunic iubitor. Acesta a fost Mircea BÎtcă.
A plecat mult prea repede dintre noi!
Acolo, sus, sărbătorile de iarnă sunt cu siguranţă luminate de stele
şi însoţite de cântecele îngerilor.
Dumnezeu să-l odihnească în pace.
METAMORFOZE 