SUFLET MARE

se dedică memoriei colegului,

prof. MIRCEA BÎTCĂ

Te-ai grăbit să pleci la cer,

În ajun de sărbători…

Locul a rămas stingher

Şi elevii tăi te cer !

 

Toţi suspină la un loc,

C-ai fost om de omenie.

Nu te vom uita deloc,

Asta se cuvine ţie :

 

Lacrima pusă deoparte

Pentru cel ce făcea carte,

Sufletul îl împărţea

Şi elevii săi iubea !

 

PROF. DR. CONST. MIU

IN MEMORIAM – prof. Mircea BÎTCĂ

28.X.1952  – 19.XII.2012

Cu zilele ce trec, zapada se asterne,

Iar tamplele tale devin argint pustiu;

Clepsidra de cristal nisipul si-l tot cerne

In timp ce glasul tainic isi stinge tot ce-i viu.

 

 

 

E greu si trist caci, iata! povestile se-ngana,

Dar timpul nu mai are rabdare si cu noi…

Cu tremurul in deget ridici stilou-n mana,

In incercari de-a scrie un cantec pentru doi.

 

 

 

Dar uite, tineretea, cu gandul tainic zboara

Si zilele-s pierdute in van din calendar.

O fila de jurnal, si aia sta sa moara,

SI lacrimi dulci se scurg din ochi de chihlimbar.

 

 

 

Dar inca ce e viata, priveste cum se scurge,

Si unde ne vom duce cand noi nu vom mai fi?

In zari cade-o lumina ce calda ne straluce,

Acolo ne vom duce, iar noaptea va fi zi!

Cristina Ilea,

Student, Facultatea de Litere,  U.O.C

NOTA REDACŢIEI: Un profesor desăvârşit, un bun coleg cu care aveai ce discuta, pe teme literare (chiar dacă era prof. de chimie), un soţ, un tată şi

un bunic iubitor. Acesta a fost Mircea BÎtcă.

A plecat mult prea repede dintre noi!

Acolo, sus, sărbătorile de iarnă sunt cu siguranţă luminate de stele

şi însoţite de cântecele îngerilor.

Dumnezeu să-l odihnească în pace.