Valentina JIANU – clasa a X-a A
Mi-era sete. Şi cald. Şi mă sufocam. Cum se sufocă peştele pe uscat. Simţeam cum mi se uscau buzele. Mi se crăpau. Era praf. Mult praf. Şi auzeam în surdină un bocet.Încet şi totuşi tare. Trist şi totuşi nu-mi venea a plânge.
— Trezeşte-te, Ana!
Şi mi s-au deschis ochii. Lumina m-ar fi orbit. Ciudat, nu simţeam decât o simplă plăcere de a mă uita la cer. Un cer fără nori, fără soare. Doar cer. Doar lumină. Şi m-am ridicat. În faţa mea,o fată în rochie de mireasă alerga râzând. Şi apoi disparu. Cum dispare o picătură de apă într-o zi ploiasă. Simţeam o respiraţie caldă în ceafă. Credeam că e El. Dar nu. Era un alt El. Un El cu ochii cei mai verzi. Un El urât şi totuşi frumos.
— De ce nu-mi vorbeşti, Ana? Şi-aşa te-am aşteptat destul! Zi-mi ceva, Ana.
— Mi-e sete.
„Sete?” Cuvântul era frică. Mi-era frică.Mi-era groază. Şi nu puteam să respir. Parcă cineva mă sugruma.
— Ana, tu nu poţi fi însetată.
Doamne, nu puteam vorbi! Era din cauza corsetului.Trăgeam de şnururi şi nu se desfacea. Era irespirabil. Am încercat să mă ridic. Picioarele mă dureau îngrozitor. Ce pantofi frumoşi aveam. Albi,exact aşa cum îmi plăceau. Dar nu-i puteam purta. Îmi tremurau picioarele. Şi-am încercat să mă descalţ.
— Degeaba încerci, aşa ai venit, nu te mai poţi schimba.
Unde eram? Aş fi vrut să ştiu. Aş fi vrut s-o văd pe mama. Măcar o clipă. Măcar un minut. Mă simţeam aşa de singură. Şi locul ăsta era doar nisip. Atât. Nu mare. Doar nisip. Sec. Gol.
— Unii se răzgândesc Ana, şi le pare rău şi se roagă. Şi sunt iertaţi. Tu de ce nu te-ai razgândit? Tu de ce ai închis ochii şi ai zâmbit?
„Răzgândit? La ce se … Ah! Geamul, bulevardul, maşinile, oamenii, televizorul. Munca. Am facut-o? S-a terminat?”
— Eşti blestemată. Aici, cu mine, Ana. Nu te-ai gândit ce faci? Nu te-ai rugat?
— Nu, am spus sugrumată.
Se învârtea totul: nisip, cer, ochii lui verzi. Rochia mea. Era albă. Eram mireasă. „Dar părul meu? Ce mi-au facut? M-au tuns? De ce?”
— Îţi pare rău?
— Nu.
„Ba da. Dar ce-am făcut?! De ce sunt aici?”
Lumina devenea roşiatică. „ Şi bocetul?” Încetase. Era linişte. Fără vânt. Fără zgomot. Era doar el, care se juca precum un copil cu o monedă găurită. Şi se juca fără zgomot.
— Ai renunţat la tine, Ana. Puteai renunţa la oricine, dar nu la tine. Nu ştiai ce te aşteaptă. Nu-ţi pare rău. Ei nu înţeleg. Nu le-ai spus de ce. Ei te vor. Tu nu-i vrei. Nu ai încercat. Doar ai deschis un geam. Nici n-ai vazut că în copac era o pisică. Doar ea te-a vazut. Urăşti pisicile, nu, Ana?
„ Ana, Ana, Ana… Aşa mă cheamă? Aşa fusese scris? Atât am avut eu?” El pleca. Unde? Lumina devenea roşiatică. „Şi eu? Eu ce fac?” Mai bine plec şi eu. Asta a fost prima zi Dincolo. N-a mai rămas decât o eternitate.
METAMORFOZE 