Doar om să fii…

EDA

Doar om să fii… 

 Mergeam nepăsătoare odată,

Pe-o stradă foarte aglomerată.
Mulţimi de oameni pe-acolo se plimbau,
Unii erau grăbiţii, alţii abia păşeau.

 

Un şchiop, sărmanul stătea şi privea,
Privea la lumea care tot trecea.
Cu ochii-nlăcrimaţi ofta neîncetat,
Voia doar să se plimbe, dar chipu’i s-a-ntristat.

 

Şi ochii mei erau înlăcrimaţi de milă…
Zicandu-mi : “ce s-a-ntâmplat copilă?”
Dar eu n-am spus nimic , gândeam departe…
Ţineam în mine plânsul, clipele erau deşarte.

 

Mi-e teamă , mi-e teamă de tot ce ne desparte.
Singurul mod etern, ce se numeşte moarte.
Noi suntem muritori şi asta-i un coşmar.
Tot ce lăsăm în urmă va fi şi e-n zadar !

 

Timpul este scurt

A sosit momentul ce l-am aşteptat,
Să mă-ntorc acasă , eu am tot sperat.
Sfârşitul săptămânii îmi zâmbeşte dulce
Şi sine îşi spune :” Acasă se duce !”

Dar acest moment nu durează mult.
Mă voi reîntoarce, timpul este scurt.
Mama e departe şi mi-e greu s-aştept,
Trupul ei divin să îl strâng la piept.

Somnul nu e dulce cum era odată,
Noaptea mă trezesc şi mă simt uitată.
Când priveam la cer , m-am tot întrebat,
Unde este steaua ce m-a protejat?

Cerul nu zâmbeşte…luna se ascunde,
Dimineaţa oare… soarele m-aude ?
Chiar de nu m-aude, vreau doar să răsară…
Căci prezenţa lui nu e doar afară

Eternitate

Valentina JIANU – clasa a X-a A

 

Mi-era sete. Şi cald. Şi mă sufocam. Cum se sufocă peştele pe uscat. Simţeam cum mi se uscau buzele. Mi se crăpau. Era praf. Mult praf. Şi auzeam în surdină un bocet.Încet şi totuşi tare. Trist şi totuşi nu-mi venea a plânge.

—      Trezeşte-te, Ana!

Şi mi s-au deschis ochii. Lumina m-ar fi orbit. Ciudat, nu simţeam decât o simplă plăcere de a mă uita la cer. Un cer fără nori, fără soare. Doar cer. Doar lumină. Şi m-am ridicat. În faţa mea,o fată în rochie de mireasă alerga râzând. Şi apoi disparu. Cum dispare o picătură de apă într-o zi ploiasă. Simţeam o respiraţie caldă în ceafă. Credeam că e El. Dar nu. Era un alt El. Un El cu ochii cei mai verzi. Un El urât şi totuşi frumos.

—      De ce nu-mi vorbeşti, Ana? Şi-aşa te-am aşteptat destul! Zi-mi ceva, Ana.

—      Mi-e sete.

„Sete?” Cuvântul era frică. Mi-era frică.Mi-era groază. Şi nu puteam să respir. Parcă cineva mă sugruma.

—      Ana, tu nu poţi fi însetată.

Doamne, nu puteam vorbi! Era din cauza corsetului.Trăgeam de şnururi şi nu se desfacea. Era irespirabil. Am încercat să mă ridic. Picioarele mă dureau îngrozitor. Ce pantofi frumoşi aveam. Albi,exact aşa cum îmi plăceau. Dar nu-i puteam purta. Îmi tremurau picioarele. Şi-am încercat să mă descalţ.

— Degeaba încerci, aşa ai venit, nu te mai poţi schimba.

Unde eram? Aş fi vrut să ştiu. Aş fi vrut s-o văd pe mama. Măcar o clipă. Măcar un minut. Mă simţeam aşa de singură. Şi locul ăsta era doar nisip. Atât. Nu mare. Doar nisip. Sec. Gol.

— Unii se răzgândesc Ana, şi le pare rău şi se roagă. Şi sunt iertaţi. Tu de ce nu te-ai razgândit? Tu de ce ai închis ochii şi ai zâmbit?

„Răzgândit? La ce se … Ah! Geamul, bulevardul, maşinile, oamenii, televizorul. Munca. Am facut-o? S-a terminat?”

—      Eşti blestemată. Aici, cu mine, Ana. Nu te-ai gândit ce faci? Nu te-ai rugat?

—      Nu, am spus sugrumată.

Se învârtea totul: nisip, cer, ochii lui verzi. Rochia mea. Era albă. Eram mireasă. „Dar părul meu? Ce mi-au facut? M-au tuns? De ce?”

—      Îţi pare rău?

—      Nu.

„Ba da. Dar ce-am făcut?! De ce sunt aici?”

Lumina devenea roşiatică. „ Şi bocetul?” Încetase. Era linişte. Fără vânt. Fără zgomot. Era doar el, care se juca precum un copil cu o monedă găurită. Şi se juca fără zgomot.

— Ai renunţat la tine, Ana. Puteai renunţa la oricine, dar nu la tine. Nu ştiai ce te aşteaptă. Nu-ţi pare rău. Ei nu înţeleg. Nu le-ai spus de ce. Ei te vor. Tu nu-i vrei. Nu ai încercat. Doar ai deschis un geam. Nici n-ai vazut că în copac era o pisică. Doar ea te-a vazut. Urăşti pisicile, nu, Ana?

„ Ana, Ana, Ana… Aşa mă cheamă? Aşa fusese scris? Atât am avut eu?” El pleca. Unde? Lumina devenea roşiatică. „Şi eu? Eu ce fac?” Mai bine plec şi eu. Asta a fost prima zi Dincolo. N-a mai rămas decât o eternitate.

Concept

Ema BRATU – clasa a XI-a D

Concept

Imi vandalizezi diminetile

Si adevarul ce-mi picura pe umeri,

Cu trecutul care nu se mai topeste

Nici in zilele cu soare

Si pe care il incurc cu tine,

Prezent, concept al unei vieti patrate.

Cunosc si ultimul tau pion,

E viitorul,hotul de frumusete,

Ce care ne fura la secunda.

Timp, sa-ti cosi camasa albastra,

Cea a simplitatii,

Maine mergem la cafea

 

 

Adevar

Moartea l-a luat la plimbare

Sau poate nefiinta a uitat

sa-l mai nasca

Posibil ca si noptile

sa-l ascunda dupa intuneric

Dar poate nu ne mai vrea…

Adevarul,preot al Bisericii”Sfantul Timp”,

S-a pierdut.

La inghitit  minciuna

Sau l-au omorat caznele morale.

Biserica de lângă drum

Alexandru BIŞAG –  clasa a IX-a A

Biserică de lângă cale

Să-mi spui acum de m-ai uitat.

Căci gândul meu curgând la vale

Sub turla ta a înnoptat.

 

Iar inima-mi tresară-n joc

Când te zăresc , ca altădată

Cum umplii satul cum noroc

Când pâinile joacă-n covată.

 

De te-aş vedea pe-aceeaşi glie

Când temelia ţi-a fost gata…

Acum nu am vreo bucurie

Căci unde-i mama? Unde-i tata?

 

Unde-mi sunt ochii calzi şi uzi,

Unde-ţi sunt preoţii bătrâni,

Unde-i poteca ta cu duzi,

Unde sunt fraţii mei păgâni?

 

Cine e strajă lângă tine?

Acum când lumea îmi e mută

Cine se roagă pentru bine,

Şi cine crucile-ţi sărută?

 

Eu am uitat , căci timpul zboară,

Dar tu , pecetluită-n loc…

Destinul tău mă înfioară.

Tu , dătătoare de noroc!

 

Ce s-a ales de glasu-ţi sfânt,

Al clopotelor de aramă ?

Unde-i acum acel pământ ,

Acele vremi de pus în ramă ?

 

Dar treptele-ţi de fag uscat ?

Unde-ţi sunt crucile de lemn?

Se pare … Timpul le-a uitat…

Unde ţi-e traiul brav şi demn ?

 

Troiţa ta de lângă poartă,

Mai arde doru-n lumânare?

Mai poţi vedea aceeaşi soartă

Lângă un drum lipsit de care?

Acoperişul cel coclit…

Mai e spre cer sau se coboară?

Căci gândul meu nesocotit

Te vede ca o bunăoară.

 

Cum te cuprinzi de frumuseţe

Cu proaspătu-ţi miros de fag

Cu pomii-ţi plini de tinereţe,

Şi scârţâitul surd de prag.

 

Iar geamul tău de dinspre câmp,

Şi crucea ta , lângă ogoare,

Vor vrea să-mi vadă dorul tâmp ?

Te voi vedea pe tine oare ?

 

Aş vrea să intru pe portiţă

La braţ , cu mama şi cu tata,

S-aprindem focul în troiţă ,

Asta mi-ar fi acum răsplata.

 

Dar timpul tot ce l-am avut,

A mers in fugă peste noi,

Acum am şi eu un trecut

Tu ai acum doar vânt şi ploi.

 

Bisericuţa mea de fag ,

Mocneşte dorul frânt în mine

Să-ţi văd portiţa lung şi vag

Să văd şi preotul cum vine.

 

Să strângă lumea iar la sfat,

Dar cine astăzi să mai vie ?

Când universul mut şi mat

Abundă-n ură şi prostie.

 

Ferice cei ce au crescut

Pe când eram şi eu copil ,

Căci tot ce am şi am avut

M-au invăţat să fiu umil.

 

Să-mi văd biserica din nou

Prin amintirile prea multe,

Să fiu eu propriul meu erou

Printre atâtea vise frânte.

 

Biserică de lângă cale,

Eu am crescut,tu te-ai plecat

Pornesc acum , pornesc la vale

Sperând că tu nu m-ai uitat.

 

Şi voi veni iar într-o zi

Plecat umil sub turla ta.

Să ne gândim la ce va fi,

Să-ţi spun cum este viaţa mea.