Const. MIU
– comedie în trei acte –
Personajele (numai două, că e criză!):
– Preotul Demirel (finul lui Gică Prescure, care va prinde gustul afacerilor şi va cocheta cu politica pe plan local)
Gică Prescure (naşul preotului, om de afaceri)
ACTUL I
La ridicarea cortinei, preotul Demirel stă la birou şi pare preocupat de nişte hârtii, pe care le tot consultă. Ridică în faţa ochilor, rând pe rând, câte o foaie, ca şi spectatorii să vadă, apoi, îşi notează ceva într-un registru.
Ca să pară vădit agitat, se ridică de mai multe ori de la birou şi se plimbă de colo-colo, aprinzându-şi o ţigară. Revine la masa de lucru, reluînd lucrul – acelaşi joc cu hărtiile ridicate în faţa ochilor… La un moment dat, trânteşte pixul, cu zgomot, semn de nemulţumire. Pe acest gest, intră în cameră Gică Prescure, naşul preotului.
(Preotul Demirel) : -Naşule, ai că nu mă descurc singur!… Te-am sunat, să-mi dai o mână de ajutor!
(Gică Prescure) : – Stânga sau dreapta?
(Preotul Demirel) : – N-am chef de glume!… (gest a lehamite). Ia uită-te ce scrie aici! (îi întinde o hârtie, pe care Gică Prescure o ia şi o studiază cu atenţie).
(Gică Prescure) : – Ăştia de la Guvern le-au rezolvat pe toate şi doar cimitirele rămăseseră neprivatizate…
(Preotul Demirel) : – Toate au un început!
(Gică Prescure) : – Dacă eram eu prim-ministru, începeam privatizarea României cu cimitirele! (supoziţia e făcută pe ton laudativ)
(Preotul Demirel) : – Pe ce te bazezi?
(Gică Prescure) : – Pe morţii din decembrie 89!… Peste tot, eroii au parte de onoruri… Iar la noi, treaba asta se putea face privatizând cimitirele!
(Preotul Demirel) : – Uşor de zis, greu de făcut!… Fax-ul primit de la Patriarhie precizează că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuie făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile.
(Gică Prescure) : – În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Atât şi nimic mai mult!… (Aici, Gică arată hârtia cu pricina, bătând în ea de mai multe ori, cu dosul palmei).
(Preotul Demirel) : – Termenul e împovărător: trei zile!…
(Gică Prescure) : – Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte! (Tonul e cel al unuia care se văicăreşte)
(Preotul Demirel) : – Nu mai avem locuri! (gest de avertizare)
(Gică Prescure) : – Aşa e! Am văzut şi eu!
(Preotul Demirel) : – Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? Ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…
(Gică Prescure) : – Tu nu eşti în toate minţile, finule?! (apreciere făcută pe ton vădit supărat). Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss!… (desenează în aer dimensiunile cu pricina).
(Preotul Demirel) : – Să ştiţi că ai dreptate.
(Gică Prescure, cu mirare) : – Adică de ce, părinte?
(Preotul Demirel) : – Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!
(Gică Prescure) : – Ia, fii mai explicit!
(Preotul Demirel) : – Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi…
(Până aici, Gică Prescure a stat în picioare. La o asemenea veste, se repede şi trage un scaun aproape de birou, spre a urmări expozeul preotului)
(Preotul Demirel ia o foaie de hârtie şi notează fiecare punct, cu voce tare) :
– 1. Ţinuta la intrarea în cimitir va fi decentă.
(Rică ochii din foaie şi explică: – Nu poţi veni aici ca acasă! ).
(Gică Prescure) : – Da‘, la cine se referă ţinuta decentă, părinte, la mort sau la însoţitori, sări administratorul.
(Preotul Demirel) : – Normal că la însoţitori, că pe mort îl îmbraci frumos, ca pentru ultimu‘ drum… E la mintea cocoşului!
(Gică Prescure) : – Am priceput!… Zi mai departe!
(Preotul Demirel, cu voce tare) : – 2. Cei care primesc pomană vor avea în dotare o singură sacoşă (nu mai mult!), comercializată prin serviciile noastre funerare.
(Aceste lămuriri le face, ridicând un deget, semn că trebuie să fie ascultat cu luare-aminte) : „Nu poţi spune cerşetori, că ăia din UE stau cu ochii pe noi şi iar or să ne bălăcărească în parlamentu‘ lor şi în presă… Ca să evităm discriminările şi îmbulzeala – ştiţi că unii se-ngrămădesc, de se calcă-n picioare, să ia pomană de mai multe ori –, pomanagii trebuie musai să aibă la ei o sacoşă nici prea mică, nici prea mare, că noi nu încurajăm obezitatea!”
(Gică Prescure) : Aşa e, aşa e!… Ce mai notăm?
(Preotul Demirel, tot cu voce tare, în timp ce scrie) : – 2. A. Primitorii de pomană vor achita o taxă lunară de staţionare. Vor purta un ecuson la vedere!
(Gică Prescure bate din palme aprobativ) : Mă ocup eu de ecusoane!… Am deja o idee cum o să arate… (Bate iar din palme).
(Preotul Demirel, duce degetul arătător la gură, în semn de tăcere. Apoi, reia argumentaţia, cu voce tare) :
– 2. B. Pentru cei fideli (care nu se duc şi-n altă parte), punem la dispoziţie abonamente. Pentru pensionari, veterani de război, elevi şi studenţi – reducerile sunt de cincizeci la sută!
(Gică Prescure bate din palme aprobativ) : Bravo!… Bravo!
(Preotul Demirel, tot cu voce tare, în timp ce scrie) : – 3. Se va plăti o taxă de groapă, iar la solicitarea clientului, firma noastră de servicii funerare va efectua lucrări pentru morminte supraetajate, în funcţie de numărul membrilor de familie.
(Gică Prescure bate din palme şi fluieră aprobativ, băgând două degete în gură)
(Preotul Demirel duce degetul arătător la gură, în semn de tăcere. Apoi, reia argumentaţia, cu voce tare) :
– 4. Din momentul publicării prezentului Regulament în Monitorul Oficial, morţii se îngroapă numai în picioare!
(Aici, preotul îi face semn cu mâna lui Gică Prescure să se dea mai aproape)
O să scoatem pe piaţă sicrie cilindrice şi va trebui să facem o campanie serioasă, ca oamenii să înţeleagă avantajele acestei poziţionări strategice, în mormânt. Vor fi primii la înviere!” (Atenţionare prin ridicarea arătătorului spre tavan).
(Gică Prescure) : – Finule, asta înseamnă că voi doi – tu şi fina Fulvina o să aveţi cilindru‘ la poarta cimitirului! (Se bucură şi bate iar din palme).
(Preotul Demirel): – Ajungem şi acolo, nu te grăbi!
Uite, să-ţi zic cum facem restructurarea… Morţii vor fi dezgropaţi şi puşi în ordine alfabetică. Nu de când au decedat, că la unii nu se mai ştie!… Ăsta va fi punctul cinci în Regulament.
(Gică Prescure, nemulţumit) : – Nu e bine! Sunt de acord să-i dezgropăm, că mai facem şi noi un ban cu parastasele, da‘ nu să-i aşezăm apoi în ordine alfabetică!
(Preotul Demirel, supărat) : – Da‘, de ce nu vrei matale, naşule?
(Gică Prescure) : – Ăştia din ziua de azi sunt nişte analfabeţi!
(Preotul Demirel, împăciuitor) : – Ai dreptate! Nu cunosc literele şi o să avem bătaie de cap…
(Gică Prescure) : – Atunci, ce propui nene?
(Preotul Demirel) : – Le dăm numere, ca la Loto…
(Gică Prescure, vesel) : – Ştii că e o idee grozavă! Săptămânal, organizăm o tombolă, iar câştigătoru‘ va fi înmormântat gratis!… La punctu‘ şase, trecem tombola!… (Îi indică locul, pe hârtie). O să-l invităm pe Înaltu’, să tragă el, cu mânuţa lui, că tot îi place să fie băgat în seamă, şi în felu‘ ăsta ne are şi pe noi în vedere…
(Preotul Demirel) : – Cu osuaru‘ cum rămâne?
(Gică Prescure) : – Că bine zici, finule. Nimic nu-ţi scapă!… Eu cred că ăsta e bun pentru a treia treaptă prevăzută în ordonanţa de urgenţă.
(Linişte. Demirel se uită la Gică Prescure şi observă că stă gură-cască, aşteptând minunea).
(Preotul Demirel) : – Tot eu să te luminez, că întunericu’ iadului te mănâncă! (psalmodiere pe nas a cuvintelor îngroşate).
Punctu‘ următor e crematoriul… O să calcinăm oasele!
(Gică Prescure) : – Cu aprobarea cui?
(Preotul Demirel) : – Cum a cui?… A Sanepidului şi a Primăriei… În Nota explicativă o să trecem – MOTIVE ECO: igienizare şi salubrizare. Doar e la modă !… Va fi primu‘ cimitir privatizat şi ecologic din lume: igienă la standarde nu europene, ci mondiale!
(Gică Prescure) : – Să nu uiţi că pentru cenuşă o să avem nevoie de spaţiu pentru depozitare. Alţi bani, altă distracţie…
(Preotul Demirel) : – Banii or să curgă – gârlă, nu alta!… Iar de distrat, om vedea pe unde… Lumea e mare!
(Gică Prescure) : – Pân‘ la urmă, ce facem cu cenuşa, părinte?
(Preotul Demirel) : – O vindem… Afară!… Am citit undeva că americanii au descoperit o metodă ieftină şi eficientă, prin care fac diamante din cenuşa morţilor… Noi le dăm materia primă, iar ei produsu‘ finit… Deschidem şi un magazin, de care o să se ocupe fina Fulvina.
(Preotul se apucă să facă pe hârtie nişte dreptunghiuri, în interiorul cărora notează cu voce tare) :
OSUAR – CENUŞĂ – DIAMANTE – desfacere FULVINA
(Gică Prescure) : – Avem o problemă, părinte… Săptămâna trecută, naş-ta şi-a făcut analizele… I-a ieşit rezultatu‘ că are sânge verde!… Mi-au zis să nu intrăm în panică, pentru că e ceva normal: o dată cu încălzirea globală, cică primele modificări se văd în sânge…
(Preotul Demirel) : – Dimineaţă, pleci cu naşa la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele!… Poate iese şi de aici ceva şi dă norocu’ peste noi!
(Gică Prescure) : – Vrei să spui – peste noi – (pronunţă apăsat), nu peste voi!
(Preotul Demirel, plictisit şi vădit supărat) : – Peste voi, peste noi, tot una e!… Rămâne stabilit: mâine pleci cu naşa la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele!… Poate iese şi de aici ceva şi dă norocu’ peste noi!… Facem echipă, nu-i aşa?
(Gică Prescure) : – Rămâne de stabilit cine o poarte banderola de căpitan…
ACTUL II
La ridicarea cortinei, pe biroul preotului Demirel se văd mai multe pergamente – unele făcute sul, altele desfăcute şi fiind aşa de mari atârnă, altele sunt agăţate prin cameră.
Preotul îl ia de mână pe Gică Prescure şi-l conduce spre birou.
(Preotul Demirel) : – Uite, dom‘le, uite-aicea dovadă că fac ceva cu cap, nu cu tărâţaru! (Indică apoi cu arătătorul cele două locuri diametral opuse ale corpului).
Nu ca ăştia dup-acilea, care se prefac doar, însă habar n-au cum se face o fundaţie.
(Gică Prescure) : – Părinte, zău că ai ochi buni: vezi şi detaliile şi ansamblul!
(Preotul Demirel) : – Ştii ce sunt astea? (Îi arată ceva pe o schiţă)
(Gică Prescure, curios) : – Ia, să vedem ce fantezii mai ai părinte!
(Preotul Demirel) : – Uite, la număru‘ unu o să fie Salonu’ Cununiilor şi al Botezurilor. (Desenează în aer o arcadă, pe care „scrise” cu degetul frontispiciul).
(Gică Prescure) : – Ai, că e interesant… (Repetă, silabisind) : Sa-lo-nu’ Cu-nu-ni-i-lor şi al Bo- te-zu-ri-lor.
(Preotul Demirel) : – Păi, cum să nu fie!… Tot salonu‘-ăsta va fi în lambriu alb. O să punem peste tot oglinzi de Veneţia: la uşi, la ferestre, pe tavan şi pereţi, să poată vedea lumea mireasa, că o dată-n viaţă are parte de aşa ceva… Iar la botez, să-i vadă naşu‘ lu‘ ăla micu’ puţa mare!
(Gică Prescure râde cu poftă) : – Am zis eu că ai fantezii!… (Serios): Da‘, ia, zi, la număru‘ doi ce-o să fie?
(Preotul Demirel) : – Exact pe dos: Popasu’ spre eternitate. În capela mortuară, adică în salonu‘-ăsta, pe care l-am botezat Popas, o să fie depus mortu‘ pentru priveghere. Sala va fi la fel de mare, ca la număru‘ unu. Acolo, punem mese pentru nuntaşi, aici pentru parastas.
(Gică Prescure, entuziast) : – Eşti bun ca proiectant!… Trebuie să dai de băut!
Preotul Demirel aduce de pe o masă aflată într-un colţ al scenei o tavă cu o sticlă şi două pahare. Gică Prescure se repede şi dă peste cap un pahar. Apoi, îşi mai toarnă unul.
(Preotul Demirel, bătând din palme şi avertizând) : – Gata!… Gata, la treabă!
Preotul ia alte pergamente, pe care le desface şi le întinde pe birou.
(Gică Prescure, gânditor) : – Da‘, nu te-ai gândit ce-o să facă lumea până construieşti casa-asta de ceremonii?
(Preotul Demirel lasă pergamentele şi se uită întrebător)
(Gică Prescure) : – Primăria interzice oamenilor să mai facă nunţi şi parastase la restaurant! Au înfiinţat o comisie de control, care merge din casă în casă, să-i amendeze pe ăia care nu plătesc o taxă de întreţinere. (Enumeraţia o face, îndoind câte un deget de la o mână).
– Nu poţi să ai o casă ca asta – de ceremonii – cum ai botezat-o, fără s-o întreţii!
(Preotul Demirel) : – Au la dispoziţie, deocamdată, sala de festivităţi de la Primărie… Asta doar până deschidem noi.
(Gică Prescure, mimează supărarea) : – Pentru nunţi şi botezuri, mai treacă-meargă, da‘ cum o să bagi mortu‘ în sala-aia, că primaru’ ştii doar ce culoare e?!
(Preotul Demirel, sentenţios) : – Să-i dea carnet de partid, pe care să i-l pună în coşciug. Poate face şi dincolo o filială şi-l votează ăia, că aici şi-a cam făcut plinu‘!
(Gică Prescure) : – A propos de dincolo… Finule, am venit să-i spui lu‘ Angheluţă, groparu‘, că mai am nevoie de cinzeci de cranii… Am o comandă pentru Franţa, la o casă de vacanţă, şi pe care tre‘ s-o onorez pân‘ la Crăciun… Iar de săptămâna viitoare ne diversificăm: o să trecem pe confecţionarea de lampadare.
(Preotul Demirel) : – Şi ce-ţi trebuie pentru astea?
(Gică Prescure) : – Cât mai multe oase de la palme şi labele picioarelor, pentru franjuri.
(Preotul Demirel) : – Da‘, cum o să le-atârni? se băgă în vorbă şi arhitectul.
(Gică Prescure) : – Cu nailon de undiţe… Am încheiat deja contract cu un depozit de scule de pescuit, că ştiam că pentru tine, finule,e floare la ureche să faci rost de „catalige”.
(Preotul Demirel îi ia mâna şi-l felicită) : – Dom‘le, eşti tare!… Nu credeam că şi morţii se pot recicla… Ăsta da comerţ pentru export!
(Gică Prescure) : – Se vede că dumneata nu prea dădeai pe la învăţământu‘ politic, pe vremea Împuşcatului… N-ai cum să ştii de lozinca Nimic nu se pierde, totu‘ se transformă! … Dacă mai trăia, cre‘ că eram acu‘ fruntaş în întrecerea socialistă! se lăudă Gică Prescure.
(Preotul Demirel, mieros, ca să-i facă plăcere) : – Ce fruntaş, sigur erai declarat erou al muncii socialiste şi mai primeai şi medalie cu şnur din aur!
(Gică Prescure) : – Finule, ia strigă la fina să aducă nişte cafele la băieţii veseli, că eu am uitat că n-am venit cu mâna goală.
(Scoate dintr-o sacoşă, lăsată lângă el, o pungă de cafea şi o sticlă cu whisky).
(Arătând spre sticlă) : – Asta e ca să bem aldămaşul.
(Preotul Demirel) : – Fulvina nu-i acas‘!… E plecată la şcoală.
(Gică Prescure) : – Ei, cum aşa? A găsit-o şcolarizarea pe nepusă masă?!
(Preotul Demirel) : – Face nişte cursuri speciale, că dacă tot ne privatizăm, tre‘ să fie cineva ca să vândă bilete la intrare…
(Gică Prescure, supărat) : – O să se supere naş-ta, că la ea nu vă gândiţi deloc!
(Preotul Demirel, împăciuitor) : – Lasă, naşule, c-o să-i treacă… O punem să rupă biletele şi-i dăm juma‘ din încasări!
Se aude soneria telefonului. Preotul ridică receptorul şi notează ceva într-un carnet. În acest timp, Gică Prescure dă semne de nerăbdare: îi face preotului semne din mâini, întrebând cine e. Preotul îl calmează, tot prin gestica mâinii. Gică nu se lasă şi insistă cu gestica mâinilor. Lasă telefonul şi văzând mirarea naşului, explică:
– O să facem la subsol un bar de noapte, să nu se plictisească lumea care vine aici!
Se aude iar soneria telefonului. (Acelaşi joc al gesticii: preotul ridică receptorul şi notează ceva într-un carnet. În acest timp, Gică Prescure dă semne de nerăbdare: îi face preotului semne din mâini, întrebând cine e. Preotul îl calmează, tot prin gestica mâinii. Gică nu se lasă şi insistă cu gestica mâinilor). Lasă telefonul şi văzând mirarea naşului, explică:
(Preotul Demirel) :- Şeful de lucrări, le-a cerut oamenilor să se-apuce de săpat în hol… Ştii, pentru baru-acela de la subsol… Săpăturile au dat la iveală cel mai mare osuar din sud-estul Europei, având o vechime estimată de specialişti (Aici, preotul ia carnetul în mână şi citeşte rar) la aproximativ cinci mii de ani.
Gică Prescure dă la o parte pergamentele de pe birou. Ia un marker şi o coală mare de hârtie pe care va scrie cu litere de tipar: INVENTAR LA NOUA GROAPĂ COMUNĂ! Apoi, va arăta afişul spre public.
ACTUL III
La ridicarea cortinei, preotul stă la biroul său şi notează ceva de zor pe nişte hârtii. Gică Prescure stă într-o parte. Are în mână un ziar, pe care îl lasă deoparte. Cască plictisit. Se uită insistent la preot, întinzând gâtul, să vadă ce scrie. Acesta îţi dă seama că „e filat” şi se fereşte, acoperind cu mâna ce scrie.
Gică Prescure ia din nou ziarul, ca să citească. Preotul nu-i dă atenţie: notează de zor. Se mai uită, când şi când la cel care scrie. Nemulţumit, arucă ziarul cu zgomot.
(Gică Prescure) : – Ştiai că Iisus a fost vândut a doua oară?
(Preotul Demirel) : – Asta de unde-ai mai scornit-o?
(Gică Prescure) : – N-am scornit-o eu, am citit şi eu ce-au scris alţii.
(Preotul Demirel) : – Şi ce-au scris alţii, iar eu nu ştiu?
(Gică Prescure) : – Dacă nu citeşti?… Mai documentează-te şi tu, finule, că doar e domeniul tău şi ar trebui să fii documentat!
(Preotul Demirel, plictisit) : – În legătură cu ce anume ar trebui să mă documentez?
(Gică Prescure) : – Am citit în cel mai prestigios ziar american ă NEW YORK TIMES – că la o grădiniţă din America, educatoarea le-a promis copiilor 10 dolari dacă vor răspunde la o întrebare: Cine a fost persoana cea mai importantă din istoria omenirii?
Se scoală Sean, irlandezul, şi zice că Sfântul Patrick.
„Greşit, a spus educatoarea. Următorul la rând!”
Se scoală Mc.Queen, scoţianul, şi zice: Sfântul Andrew.
„Greşit, următorul”…
Se scoală Shlom, evreul, şi zice: Iisus Cristos.
Educatoare îi da cei 10 dolari, în aplauzele colegilor, pentru răspunsul corect, şi-l întreabă cum se face că evreii îl recunosc pe Iisus ca cel mai important om din istorie.
Răspunsul e bestial:
„Eu ştiu de fapt că cel mai tare din istoria omenirii a fost MOISE… BUSINESS IS BUSINESS!”
(Preotul Demirel, plictisit) : – Mare scofală!
(Gică Prescure) : – Bancul a luat premiul întâi la festivalul internaţional al bancurilor… Motivaţia juriului: Un evreu îl vinde a doua oară pe Iisus!
(Preotul Demirel) : – Vecinul meu, Iţic, e mai tare…
(Gică Prescure) : – Nu ştiam de vecinu’-ăsta…
(Preotul Demirel) : – Mai bine!… Nici nu e nevoie…
(Gică Prescure) : – Da’, de ce zici că e mai tare?
(Preotul Demirel) : – Iţic vroia neapărat să-l întâlnească pe Papa… Şi îi scria el, îi tot scria… Papa nimic! Nu-l băga în seamă!… Şi trec aşa 30 de ani, până când, întro-o zi, Papa face o vizită în Israel…
Toate bune şi frumoase… Se întâlneşte Papa cu Primul-Ministru, discută cu acela pe teme de religie… La un moment dat, Primul-Ministru zice:
„Sfinţia Voastră, înainte de a pleca, aţ avea o rugăminte…”
„Despre ce-i vorba?”
„Avem aici pe unul, Iţic… Se plânge că de 30 de ani vă scrie şi vă roagă să-l primiţi în audienţă… Dar nu l-aţi băgat în seamă… În spiritul creştinătăţii, n-aţi vrea, dacă tot sunteţi aici, să-l primiţi şi să vedeţi ce vrea, de insistă de 30 de ani să vă vorbească!?
„Bine, zice Papa, să vină!”
Vine Iţic, sărută mâna Papei şi-i zice:
„Ştiţi, eu de 30 de ani vreau să vă întâlnesc… Am o problemă şi aş vrea să mă ajutaţi.”
„Spune, Iţic!”
„Ştiţi, eu am un restaurant… Mare, frumos, mâncare bună, băutură la fel…Toată lumea vine la mine…”
„Bravo Iţic, eşti un spirit întreprinzător!” – îl laudă Papa…
„Da… Dar eu am restaurantul de la tatăl meu…”
„Foarte frumos, ai preluat afacerea, ai dezvoltat-o…”
„Da… Dar tatăl meu îl avea de la tatăl lui…”
„Bine Iţic, înţeleg, e o afacere de familie… Aţi muncit din greu, şi tu şi tatăl tău…”
„Da… Dar tatăl tatălui meu îl avea de la tatăl lui…”
„Iţic, am înţeles – mai zice Papa – comerţul este ca o moştenire de familie… Foarte frumos!”
„Da… Dar şi tatăl tatălui tatălui meu îl avea de la tatăl lui…”
„Iţic, mă exasperezi, nu înţeleg, unde vrei să mă duci, pe vremea lui Cristos?
„Exact, vedeţi, aţi înţeles… E vorba despre Cina Cea de Taină… A rămas neplătită… Dumneavoastră, ca succesor al Sfântului Petru, ar trebui să achitaţi nota… Cum facem?”
(Gică Prescure râde zgomotos) : – Jidanu’ l-a-ntrecut pe scoţian la zgârcenie!… Ia, să mi-l arăţi şi mie pe Iţic acesta!
(Preotul Demirel) : – Nu pot, am treabă!
Preotul îşi vede mai departe de foile sale. Notează de zor. Şterge, nemulţumit de ce notase… Reciteşte, ridicând arătătorul şi vânturându-l ca un metronom. Apoi, se opreşte, parcă ameninţând cu degetul şi continuă să noteze, fără a-l băga în seamă pe Gică Prescure. Acesta a luat iar ziarul. Iar îşi lungeşte gâtul, să vadă ce scrie preotul. Văzând preocuparea aceluia, aruncă zgomotos ziarul şi se îndreaptă spre birou.
(Gică Prescure, nemulţumit) : – Finule, ce te-agiţi atâta cu discursu’-ăla de campanie !? Lumea te ştie ca pe-un cal breaz!… Te mai îndoieşti?
(Preotul Demirel) : – Nu mă-ndoiesc d-asta, naşule, cum să mă-ndoiesc că n-ar şti lumea cine trage la caleaşcă!
(Gică Prescure) : – Eu mă gândeam la candidatură şi c-o să ieşi a cincia oară consilier local…
(Preotul Demirel, continuând să noteze, să taie şi iar să noteze în carnetul său) : – Una gândeşti dumneata şi alta glăsuieşti!
(Gică Prescure, curios) : – Da’, ce mai pui la cale?…
– ’Ai,mai bine, fă o pauză şi scoate şi tu ceva, să bem un pa’ar de vin, că mi s-au uscat ochii, de când mă uit la tine!
Preotul se ridică de la birou şi revine cu o sticlă cu vin şi două pahare, pe care le pune mai mult în silă pe o tavă.
(Preotul Demirel, comandând) : – Fă şi dumneata pe cavaleru’ şi umple-le!
Gică Prescure se conformează. În timp ce el pune vin în pahare, preotul îşi reia lucrul la birou. Stă cu capul plecat spre carnetul său de notiţe.
Văzând că preotul tot taie nervos ceea ce scrisese, încearcă să intre în vorbă:
(Gică Prescure) : – Ia zi, finule, ce mai pui la cale!
(Preotul Demirel, după ce lasă pixul din mînă) : – Eşti curios ca o fată mare, naşule!
(Gică Prescure) : – Astea-s la modă, în ziua de azi!
(Preotul Demirel, repetînd) : – Cum adică la modă?
(Gică Prescure, sentenţios) : – Păi, fata mare tre’ s-o pui piesă într-un muzeu!
(Preotul Demirel) : – ’Ai, că mă faci curios!
(Gică Prescure) : – Da, mă, finule, astea-au dispărut ca brăţările dacice şi cine are una a dat norocu’ peste el de-o aşa comoară!… D-aia am zis că sunt piese de muzeu.
(Preotul Demirel, cu mândrie, ridicându-se în picioare) : – Las’ că propunerile mele din campania-asta vor revitaliza categoria-asta de alegători.
(Gică Prescure) : – Zău, că m-ai făcut curios. Dau în clocot de nerăbdare!
(Preotul Demirel, cu aceeaşi mândrie, ţinând palma, ca şi când ar citi de pe un afiş electoral) : – Din toamna-asta, vom organiza concursul Miss fata de cartier… În felu’-ăsta dăm posibilitatea tuturor fetelor să se facă şi ele remarcate.
(Gică Prescure bate din palme şi fluieră aprobativ, băgând două degete în gură)
(Gică Prescure, după ce preotul îi face semn să se calmeze) : – Să ştii că ai dreptate: concursu’-ăsta tre’ să pună capăt discriminării locale – hegemonia centrului asupra periferiei!
(Preotul Demirel, cu aceeaşi mândrie) : – A venit vremea ca raportu’ de forţe să se schimbe!
(Gică Prescure, vădit curios) : – Şi cum o să faci, finule, inversarea raportului de forţe?
(Preotul Demirel, cu modestie) : – Io n-o să fac nimic, fetele…
(Gică Prescure, la fel de curios) : – Eşti prea misterios, părinte!
(Preotul Demirel) : – Proba cea mai importantă, care va decide clasamentul final – bomboana de pe tort (era să spun de pe colivă, de, veche meteahnă profesională!) – o să fie dansu’ la bară…
(Gică Prescure, foarte bucuros) : – Poate o-nscriu şi eu pe Jana-mea!
(Preotul Demirel, speriat) : – Naşule, nu te supăra, o să dea peste cap acu’ de la cântar!
(Gică Prescure, rugător) : – Măcar să evolueze hors concours, ce zici?
(Preotul Demirel, evaziv) : – Să vedem ce putem face…
(Gică Prescure, luminat de o nouă idee) : – Da’, dacă îi ia naş-ta locu’, ce-are?
(Preotul Demirel, enigmatic) : – Să ştii c-ar fi o soluţie…
(Gică Prescure, foarte sigur în argumentaţie) : – Cu experienţa ei la bară… Ca avocat, nici nu mă-ndoiesc să nu ia locu’-ntâi!
(Preotul Demirel) : – Naşule, dacă ia concursu’, fac toate demersurile la Comitetu’ Olimpic Mondial, ca dansu’ la bară să fie recunoscut ca probă sportivă, promise solemn preotul Demirel.
(Gică Prescure, mândru şi încrezător) : – Finule, să ştii că numai ea ne mai poate salva onoarea naţiei, pe seceta-asta de medalii!
Sună telefonul. În timp ce preotul vorbeşte la telefon, Gică Prescure dă semne de nerăbdare. Se apropie de finul său şi încearcă să asculte conversaţia. De câteva ori, preotul îi face semn să se îndepărteze şi să aştepte.
(Preotul Demirel) : – Da… Ooo, să trăiţi, dom’ primar! (se scoală în picioare). Vă salut şi eu cu onoare şi respect!… Da!… Ascult… O clipă, să notez. (Se aşază pe scaun, la birou).
Gică Prescure face semne cu mâinile, întrebând despre ce e vorba. Preotul, după ce-i face semn să mai aştepte, îi arată, frecând degetele, că e vorba de bani.
(Preotul Demirel) : – Se rezolvă, staţi liniştit… Vorbesc eu cu naşu, că e la mine, şi vă face el rost… Da, sigur, îi spun că nu vă uitaţi la bani!… Am onoarea să vă salut!
(Gică Prescure, foarte curios) : – Ce voia primaru’ de la tine, finule?
(Preotul Demirel) : – De la mine mai nimic… De la domnu’ Gică Prescure, adică de la tine, naşule.
(Gică Prescure, respingător şi sigur pe el) : În campania electorală nu mă bag, că nu iese mai nimic de la ăsta… De la un mort, te-alegi cu o beşină, da’, de la primaru’ vostru nici atât!
(Preotul Demirel) : – Păi, tocmai de mort e vorba…
(Gică Prescure, respingător, face semn cu mâna că nu-i trebuie o asemenea afacere)
(Preotul Demirel insistă) : – Ia murit soacra…
(Gică Prescure, indiferent) : – Să-i fie de bine!
(Preotul Demirel nu dă atenţie glumei. Serios): – Plăteşte gras!… Are nevoie de un sicriu, în trei zile!
(Gică Prescure, aceeaşi indiferenţă) : – Să ia de la tine, că doar te-ai privatizat!
(Preotul Demirel) : – Eu n-am ce vrea el…
(Gică Prescure) : – Cum îl vrea, poleit în aur?
(Preotul Demirel) : – Nu!… Vrea ceva mai simplu…
(Gică Prescure) : – Zi o dată, nu mă mai fierbe!
(Preotul Demirel) : – Vrea un sicriu frigorific…
(Gică Prescure, nu cedează, e la fel de indiferent) : – Să-i pună şi el nişte gheaţă în coşciug…
(Preotul Demirel) : – Nu-nţelegi c-o vrea rece tot timpu’ ?
(Gică Prescure, luminat) : – Aaa, păi zi aşa!… Uite cum face… Io îi fac rost de-un coşciug cu aer condiţionat…
(Preotul Demirel) : – Frigorific!
(Gică Prescure) : – Dacă tu vrei aşa, frigorific să fie…Da’, să facă şi el ceva pentru cimitir… Adică pentru tine…
(Preotul Demirel, mândru) : – Sunt în echipa lui de consilieri!
(Gică Prescure) : – La valoarea ta, finule, meriţi mai mult, crede-mă!
(Preotul Demirel) : – Ce-ar putea face mai mult?
(Gică Prescure) : – Fiecare cavou să aibă şi cantină!… Ăla al soacrei să fie ca autoservire!
(Preotul Demirel) : – Ăsta da cimitir privatizat!… Mai scoatem şi noi un ban!
(Gică Prescure) : – Finule, o să te-ngrop în bani!
(Preotul Demirel) : – Doamne-ajută! (Repetă de mai multe ori, în timp ce cortina se lasă)
METAMORFOZE 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.