ONOARE SALVATĂ

Const. MIU

De când cu descoperirea osuarului, preotul Demirel avea treabă până peste cap! Cu cât săpau, muncitorii – oameni de la periferie, angajaţi cu ziua – dădeau peste alte şi alte zeci şi sute de gropi comune.

Aşa încât, preotul a fost nevoit să închidă capela şi  s-o transforme în şantier de lucru. Dacă a văzut că zilnic erau descoperite noi alte gropi comune, a concediat zilierii şi a făcut rost de două excavatoare, spre a continua săpăturile. A spart unul din zidurile din lateral ale capelei, ca să poată intra mai uşor mastodonţii din fier, iar în paralel cu această activitate, pentru că nu putea amâna nunţile, botezurile şi mai ales înmormântările, a obţinut toate aprobările spre a putea ridica o altă capelă. De astă dată, clădirea a fost mult mai bine compartimentată: sală de priveghi, salon de nunţi, scăldători pentru 50 de botezuri concomitente, bar de zi şi bar de noapte şi trei parcări supraetajate, subterane.

Pentru că în spatele vechii capele se ridicaseră munţi de oase, în urma excavaţiilor, preotul Demirel l-a rugat pe naşul său, Gică Prescure, să-i găsească experţi, care să examineze acest „tezaur” nemaiîntâlnit. Naşul i-a adus numaidecât, de la Bucureşti, mai multe grupe de studenţi de la Arheologie, care şi-aşa aveau de făcut practică pe teren. Lor, li s-au alăturat altele de la Medicină şi de la Arte Moderne. Mediciniştii aveau ca sarcină sortarea oaselor, cărora arheologii puteau apoi să le estimeze vârsta şi epoca istorică presupusă a le fi aparţinut, iar cei de la Arte Moderne, cu imaginaţia lor debordantă, aveau ocazia să dea fiecărui os fie utilitate ca obiecte casnice (de la ţepuşe pentru frigărui, până la seturi de tacâmuri cu mâner din os), fie ca obiecte pentru diferite jocuri sportive (se primiseră mii de comenzi pentru crose de golf şi cricket), ori accesorii de pescuit subacvatic.

Cele mai multe oase desperecheate luau calea celor şase crematorii, spre a fi calcinate. Cenuşa rezultată intra în compoziţia unor unguente necesare în tratarea unei largi game de boli reumatice, dar şi în compoziţi a două sortimente de paste de dinţi: pentru copii şi adulţi.

 

*

– Finule, ce te-agiţi atâta cu discursu-ăla de campanie !? îi reproşă Gică Prescure într-o seară preotului Demirel, arătându-se parcă nemulţumit de zelul aceluia. Lumea te ştie ca pe-un cal breaz!… Te mai îndoieşti?

– Nu mă-ndoiesc d-asta, naşule, cum să mă-ndoiesc că n-ar şti lumea cine trage la caleaşcă!

– Eu mă gândeam la candidatură şi c-o să ieşi a cincia oară consilier local…

– Una gândeşti dumneata şi alta glăsuieşti, spuse preotul, continuând să se uite în notiţele sale.

– Da, ce mai pui la cale?…Ai,mai bine, fă o pauză şi scoate şi tu ceva, să bem un paar de vin, că mi s-au uscat ochii, de când mă uit la tine!

Preotul nu răspunse. Ieşi din cameră pentru câteva minute, revenind cu o sticlă cu vin şi două pahare, pe care le puse mai mult în silă pe o tavă.

– Fă şi dumneata pe cavaleruşi umple-le! comandă el, vădit deranjat că a fost solicitat pentru ceva ce n-are de-a face cu preocuparea sa de moment: realizarea unui nou discurs pentru alegerile locale, vizând postul de consilier, pentru domeniile social-cultural.

– Ia zi, finule, ce mai pui la cale! îndemnă Gică Prescure.

– Eşti curios ca o fată mare, naşule! remarcă preotul, făcând cu ochiul.

– Astea-s la modă, în ziua de azi!

– Cum adică la modă, repetă Demirel.

– Păi, fata mare tre s-o pui piesă într-un muzeu, făcu sentenţios naşul.

Ai, că mă faci curios!

– Da, mă, finule, astea-au dispărut ca brăţările dacice şi cine are una a dat norocu peste el de-o aşa comoară!…    D-aia am zis că sunt piese de muzeu.

-Las că propunerile mele din campania-asta vor revitaliza această categorie de alegători, spuse mândru candidatul la funcţia de consilier local.

 – Ai, că m-ai făcut curios. Dau în clocot de nerăbdare!

– Din toamna-asta, vom organiza concursul Miss fata de cartier… În felu-ăsta dăm posibilitatea tuturor fetelor să se facă şi ele remarcate.

– Să ştii că ai dreptate: concursu-ăsta tre să pună capăt discriminării locale – hegemonia centrului asupra periferiei!

– A venit vremea ca raportu de forţe să se schimbe! decretă mândru preotul Demirel.

– Şi cum o să faci, finule, inversarea raportului de forţe? vru să ştie Gică Prescure.

– Io n-o să fac nimic, fetele…

– Eşti prea misterios, părinte!

– Proba cea mai importantă, care va decide clasamentul final – bomboana de pe tort (era să spun de pe colivă, de, veche meteahnă profesională!) – o să fie dansu’ la bară

– Poate o-nscriu şi eu pe Jana-mea! se bucură Gică Prescure.

– Naşule, nu te supăra, o să dea peste cap acu de la cântar! se sperie preotul.

– Măcar să evolueze hors concours, ce zici? se rugă naşul.

– Să vedem ce putem face, veni răspunsul evaziv.

– Da, dacă îi ia naş-ta locu, ce-are?

– Să ştii c-ar fi o soluţie…

– Cu experienţa ei la bară… Ca avocat, nici nu      mă-ndoiesc să nu ia locu-ntâi!

– Naşule, dacă ia concursu, fac toate demersurile la Comitetu Olimpic Mondial, ca dansu la bară să fie recunoscut ca probă sportivă, promise solemn preotul Demirel.

– Finule, să ştii că numai ea ne mai poate salva onoarea naţiei, pe seceta-asta de medalii!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s