CIMITIR PRIVATIZAT

Const. MIU

1.

Când a primit fax-ul, nu i-a venit să creadă. L-a mai citit o dată şi încă o dată, rămânând înmărmurit.

Fără întârziere, a sunat la Mitropolie, spre a cere lămuriri. I-a răspuns secretarul, care i-a spus că Înalt Preasfinţitul e plecat din ţară, la un simpozion ecumenic. Prea multe nici el nu ştie şi, până la întoarcerea aceluia, să se descurce cum o şti. Şi i-a trântit telefonul în nas.

Preotul Demirel nu-l înghiţea deloc pe acest demnitar, care cu toate că îi fusese coleg de studii, îl pizmuia rău de tot, trimiţându-i pe cap controale peste controale. De ce? Doar pentru simplul motiv c-ar fi vrut să-i ia scaunul, pe care stătea „de când lumea şi pământul” – cum explica el înciudat, după a treia tentativă. Acel secretar era vestit pentru comerţul ilicit cu icoane vechi, care an de an luau calea străinătăţii. Presa locală publicase numeroase articole despre această afacere oneroasă, cu filieră în toată ţara, şi chiar dacă Poliţia demarase o anchetă, iar Patriarhia se autosesizase, făcând propria anchetă, nu se dovedise nimic adevărat. Nici când au apărut în presă tot felul de articole despre felul dubios cum se făcea admiterea la Teologie sau cum promovau cei mai mulţi studenţi – pe bani, fără măcar să fi dat măcar pe la vreun curs, nimeni nu l-a putut clinti din loc pe acest Teofil Şpagoveanu – cum îi spunea lumea, bănuit fiind că numai el ar fi în spatele acestor afaceri mai puţin ortodoxe.

Fax-ul cu pricina preciza că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuia făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile. În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Atât şi nimic mai mult!… Termenul era împovărător: trei zile!…Preotul a chemat administratorul, groparul, clopotarul şi pe coana preoteasă, şi au întors situaţia şi pe faţă şi pe dos, o noapte întreagă:

– Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte!  s-a văicărit administratorul.

  – Nea Lucică, vociferă preotul îmbufnat, dumneata nu spui nimic clar şi concret şi te văicăreşti mai ceva ca o babă! Lasă presupunerile…

– Nu mai avem locuri! avertiză Angheluţă, groparul.

– Aşa e! interveni coana Fulvina – preoteasa. La Adresa înaintată la Primărie, în care solicitam extinderea cimitirului, consilierii n-au răspuns de mai bine de şapte ani!.. Nu se poate face redimensionare prin extindere!

– Aşa e, aşa e, încuviinţară ceilalţi în cor.

– Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? vru să ştie clopotarul. Că ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora  de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…

– Tu nu eşti în toate minţile, Bebe?! se supără Angheluţă. Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss!… Şi desenă în aer dimensiunile cu pricina.

– Să ştiţi că ăsta micu are dreptate, interveni Demirel.

– Adică de ce, părinte? se miră Angheluţă.

– Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!

Toţi făcură ochii mari, aşteptând explicaţii.

– Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi

Preotul Demirel luă o foaie de hârtie şi notă:

1. Ţinuta la intrarea în cimitir va fi decentă.

„Nu poţi veni aici ca acasă”, mai explică el.

– Da, la cine se referă ţinuta decentă, părinte, la mort sau la însoţitori, sări administratorul.

– Normal că la însoţitori, că pe mort îl îmbraci frumos, ca pentru ultimu drum… E la mintea cocoşului!

2. Cei care primesc pomană vor avea în dotare o singură sacoşă (nu mai mult!), comercializată prin serviciile noastre funerare.

La acest punct, preotul fu nevoit să dea alte lămuriri: „Nu poţi spune cerşetori, că ăia din UE stau cu ochii pe noi şi iar or să ne bălăcărească în parlamentu lor şi în presă… Ca să evităm discriminările şi îmbulzeala – ştiţi şi voi că unii        se-ngrămădesc, de se calcă-n picioare, să ia pomană de mai multe ori –, pomanagii trebuie musai să aibă la ei o sacoşă nici prea mică, nici prea mare, că noi nu încurajăm obezitatea!”

2. A. Primitorii de pomană vor achita o taxă lunară de staţionare. Vor purta un ecuson la vedere!

2. B. Pentru cei fideli (care nu se duc şi-n altă parte), punem la dispoziţie abonamente. Pentru pensionari, veterani de război, elevi şi studenţi – reducerile sunt de cincizeci la sută!

3. Se va plăti o taxă de groapă, iar la solicitarea clientului, firma noastră de servicii funerare va efectua lucrări pentru morminte supraetajate, în funcţie de numărul membrilor de familie.

4. Din momentul publicării prezentului Regula-ment în Monitorul Oficial, morţii se îngroapă numai în picioare!

„O să scoatem pe piaţă sicrie cilindrice şi va trebui să facem o campanie serioasă, ca oamenii să înţeleagă avantajele acestei poziţionări strategice, în mormânt. Vor fi primii la înviere!” atenţionă preotul asistenţa, ridicând arătătorul spre tavan.

– Asta înseamnă că noi o să avem cilindru la poarta cimitirului, se bucură Fulvina.

– Ajungem şi acolo, nu te grăbi!

Uite, să vă zic acu cum facem restructurarea… Morţii vor fi dezgropaţi şi puşi în ordine alfabetică. Nu de când au decedat, că la unii nu se mai ştie!… Ăsta va fi punctul cinci în Regulament.

– Nu e bine! interveni administratorul. Sunt de acord să-i dezgropăm, că mai facem şi noi un ban cu parastasele, motivă el acordul, da nu să-i aşezăm apoi în ordine alfabetică!

– Da, de ce nu vrei matale, nea Lucică? se supără Bebe clopotarul.

– Ăştia din ziua de azi sunt nişte analfabeţi!

– Ai dreptate! făcu împăciuitor preotul. Nu cunosc literele şi o să avem bătaie de cap…

– Atunci, ce propui nene? interveni şi Angheluţă.

– Le dăm numere, ca la Loto

– Ştii că e o idee grozavă! se veseli preotul Demirel. Săptămânal, organizăm o tombolă, iar câştigătoru va fi înmormântat gratis de noi!… La punctu şase, trecem tombola!… O să-l invităm pe Înaltu’, să tragă el, cu mânuţa lui, că tot îi place să fie băgat în seamă, şi în felu ăsta ne are şi pe noi în vedere…

– Cu osuaru cum rămâne?

– Că bine zici, nea Lucică. Nimic nu-ţi scapă!… Eu cred că ăsta e bun pentru a treia treaptă prevăzută în ordonanţa de urgenţă.

Se făcu linişte. Fiecare dintre cei prezenţi se gândea ce i-o fi trecut preotului prin minte cu Reciclarea-aia! Demirel se uită la ei şi observă că stăteau gură-cască, aşteptând minunea.

– Tot eu să vă luminez, că întunericu’ iadului vă mănâncă! psalmodie el pe nas… Punctu următor e crematoriul… O să calcinăm oasele!

– Cu aprobarea cui? ceru alte lămuriri administratorul.

– Cum a cui?… A Sanepidului şi a Primăriei… În Nota explicativă o să trecem – MOTIVE ECO: igienizare şi salubrizare. Doar e la modă !… Va fi primu cimitir privatizat şi ecologic din lume: igienă la standarde nu europene, ci mondiale!

– Să nu uitaţi că pentru cenuşă o să avem nevoie de spaţiu pentru depozitare, fu de părere coana Fulvina. Alţi bani, altă distracţie…

– Banii or să curgă – gârlă, nu alta!… Iar de distrat, om vedea pe unde… Lumea e mare!

– Pân la urmă, ce facem cu cenuşa, părinte? întrebă Angheluţă, vădit interesat.

– O vindem… Afară!… Am citit undeva că americanii au descoperit o metodă ieftină şi eficientă, prin care fac diamante din cenuşa morţilor… Noi le dăm materia primă, iar ei produsu finit… Deschidem şi un magazin, de care o să se ocupe Fulvina.

Pe când preotul Demirel se pregătea să dea forma finală a Regulamentului de ordine interioară a cimitirului privatizat  Eternitatea, coana preoteasă se trezi vorbind:

– Avem o problemă, părinte… Săptămâna trecută,  mi-am făcut analizele, povesti ea. Şi mi-a ieşit rezultatu că am sânge verde!… Mi-au zis să nu intrăm în panică, pentru că e ceva normal: o dată cu încălzirea globală, cică primele modificări se văd în sânge…

– Dimineaţă, pleci cu nea Lucică la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele! hotărî preotul.

Cazul ei făcuse vâlvă. Mai întâi în oraş, apoi în tot judeţul şi datorită ziarelor şi televiziunilor cu programe de ştiri – în toată ţara. La scurt timp, toate agenţiile de ştiri de pe mapamond relatau cu lux de amănunte acest caz unic în istoria medicinei. S-a crezut mai întâi că e o făcătură, o farsă, spre a ieşi din anonimatul cotidian. Însă, după ce a fost supusă unor investigaţii amănunţite la Institutul de Medicină legală, specialiştii au ajuns la concluzia că acest caz trebuie luat în serios. Singura ei explicaţie dată celor care au chestionat-o dacă are habar de unde i se trage, a fost că este vegetariană. Fiind singura în viaţă şi nemaiavând rude – e de la sine înţeles că de sânge –, a fost întrebată de părinţi, bunici şi străbunici. S-a format o altă comisie care a identificat în comuna sa natală  locul de odihnă al răposaţilor. Rămăşiţele pământeşti ale acelora au fost testate la mai multe centre medicale din străinătate, iar concluziile au arătat la fel:  numai ea are sânge verde. Visul i se repetase preotului trei nopţi la rând.

*

 Cu rezultatul analizelor în mână, preotul Demirel se întreba acum dacă n-ar fi mai bine să se declare şi el vegetarian. Citise un nou articol, unde se menţiona că cele mai căutate diamante sunt cele provenite din cenuşa oamenilor cu sânge verde. Cu greu se hotărî să-şi ţină preoteasa numai pe verdeţuri. Apoi, pregăti banii: o să meargă la piaţă, să cumpere salată, o ladă cu banane, două de portocale şi alte citrice, iar pentru el – o friptură, pe care o s-o facă la grătar, cum îi place lui – în sânge!

 


2.

De când obţinuse aprobările de la Arhiepiscopie şi de la Primărie pentru cimitirul privatizat, la care visase atât, preotul Demirel nu mai avea somn. Voia ca totul să fie ca la carte!

A chemat de la Bucureşti un arhitect şi i-a spus cum vrea el să fie Casa Ceremoniilor, pe care avea s-o ridice în apropiere de Casa Parohială, poate chiar lipită, cu uşă care să dea dintr-una într-alta. Nici nu apucase bine omul să despacheteze bagajele, că preotul nerăbdător a început să deseneze pe o coală de hârtie cum avea să arate „casa” cu pricina, după ce mai înainte pusese pe masa din sufragerie un teanc de schiţe. Explicaţiile dovedeau simţ practic şi rafinament:

– Uite, domle Manlache, a început preotul să turuie, trăgând primele linii paralele, la capătul cărora scrise deasupra  unei săgeţi – CORIDOR –, uite-aicea dovadă că fac ceva cu cap, nu cu tărâţaru! şi indică apoi cu arătătorul cele două locuri diametral opuse ale corpului. Nu ca ăştia dup-acilea, care se prefac doar, însă habar n-au cum se face o fundaţie, mai adăugă el.

– Părinte, zău că ai ochi buni: vezi şi detaliile şi ansamblul! l-a complimentat admirativ arhitectul, după ce Demirel a desenat câte un dreptunghi în stânga şi în dreapta liniilor ce închipuiau „coridorul de acces”.

Preotul mâzgăli în fiecare dreptunghi câte o cifră. În dreapta trecu 1, iar în stânga 2. Reluă aceste cifre într-o legendă, pe care o notă în josul paginii.

– Ştii ce sunt astea? se interesă el, punând degetul în dreptul fiecărei cifre.

– Ia, să vedem ce fantezii mai ai, părinte! mimă arhitectul o curiozitate vădit exagerată.

– Uite, la număruunu o să fie Salonu’ Cununiilor şi al Botezurilor, preciză el şi desenă apoi în aer o arcadă, pe care „scrise” cu degetul frontispiciul.

– Ai, că e interesant…

– Păi, cum să nu fie!… Tot salonu-ăsta va fi în lambriu alb. O să punem peste tot oglinzi de Veneţia: la uşi, la  ferestre, pe tavan şi pereţi, să poată vedea lumea mireasa, că o dată-n viaţă are parte de aşa ceva… Iar la botez, să-i vadă naşu lu ăla micu puţa mare!

Domnul Manolache râse cu poftă.

– Am zis eu că ai fantezii!… Da, ia, zi, la număru doi ce-o să fie?

– Exact pe dos: Popasu’ spre eternitate. În capela mortuară, adică în salonu-ăsta, pe care l-am botezat Popas, o să fie depus mortu pentru priveghere. Sala va fi la fel de mare, ca la număruunu. Acolo, punem mese pentru nuntaşi, aici pentru parastas.

– Ai că te iau în echipa mea, că eşti bun ca proiectant! explodă arhitectul, într-un entuziasm nedisimulat. Trebuie să dai de băut!

Pe când gazda se pregătea să îndeplinească solicitarea musafirului său, se auzi soneria de la intrare.

– Ooo, damunceşti, părinte, nu te-ncurci! remarcă noul venit, văzând hârtiile împrăştiate pe masa mare din sufragerie.

– Naşule, proiectăm cu domnu arhitect Manlache ceea ce-ţi spusesem c-am de gând să fac: o Casă a Ceremoniilor, se grăbi gazda să dea explicaţii. Ţi-am vorbit de proiectu-ăsta, de când făceam demersurile la cimitirul privatizat. Dacă tot ne privatizăm, trebuie şi o casă din asta!

Gică Prescure dădu aprobativ din cap. De când cu noul proiect pentru cimitir, îşi deschisese o nouă afacere profitabilă cu craniile de la groapa comună. Înjghebase un atelier unde prelucra materia primă, confecţionând din cranii felinare şi veioze pentru nunţi, botezuri şi parastase. Ajunsese să aibă şi comenzi din străinătate.

– Da, nu te-ai gândit ce-o să facă lumea până construieşti tu casa-asta? vru să ştie Gică Prescure.

Şi adresându-se arhitectului, adăugă:

– Primăria interzice oamenilor să mai facă nunţi şi parastase la restaurant! Au înfiinţat o comisie de control, care merge din casă în casă, să-i amendeze pe ăia care nu plătesc o taxă de întreţinere. Nu poţi să ai o casă ca asta – de ceremonii – cum îi spune finu, fără s-o întreţii!

– Nu cred că nu s-a gândit părintele la o soluţie chiar şi provizorie, fu de părere arhitectul. De când am venit, mi-a dovedit că are fantezie!…

– Au la dispoziţie, deocamdată, sala de festivităţi de la Primărie, ţinu preotul să lămurească. Asta doar până deschidem noi.

– Pentru nunţi şi botezuri, mai treacă-meargă, da cum o să bagi mortu în sala-aia, că primaru ştii doar ce culoare e?! se supără Gică Prescure.

– Să-i dea carnet de partid, pe care să i-l pună în coşciug. Poate face şi dincolo o filială şi-l votează ăia, că aici şi-a cam făcut plinu, fu de părere Demirel.

– A propos de dincolo…  Finule, am venit să-i spui lu Angheluţă, groparu, că mai am nevoie de cinzeci de cranii… Am o comandă pentru Franţa, la o casă de vacanţă, şi pe care tre s-o onorez pân la Crăciun… Iar de săptămâna viitoare ne diversificăm: o să trecem pe confecţionarea de lampadare.

– Şi ce-ţi trebuie pentru astea?

– Cât mai multe oase de la palme şi labele picioarelor, pentru franjuri.

– Da, cum o să le-atârni? se băgă în vorbă şi arhitectul.

– Cu nailon de undiţe… Am încheiat deja contract cu un depozit de scule de pescuit, că ştiam că pentru finue floare la ureche să facă rost de „catalige”.

– Domle, eşti tare! îl felicită Manolache. Nu credeam că şi morţii se pot recicla… Ăsta da comerţ pentru export!

– Se vede că dumneata nu prea dădeai pe la învăţământu politic, pe vremea Împuşcatului… N-ai cum să ştii de lozinca Nimic nu se pierde, totu se transformă! … Dacă mai trăia, cre că eram acu fruntaş în întrecerea socialistă! se lăudă Gică Prescure.

– Ce fruntaş, sigur erai declarat erou al muncii socialiste şi mai primeai şi medalie cu şnur din aur! plusă preotul, ca să-i facă plăcere.

– Finule, ia strigă la fina să aducă nişte cafele la băieţii veseli, comandă naşul, că eu am uitat că n-am venit cu mâna goală.

Scoase dintr-o sacoşă, lăsată lângă el, o pungă de cafea şi o sticlă cu vin.

– Asta e ca să bem aldămaşul, mai explică el.

– Fulvina nu-i acas!… E plecată la şcoală, se scuză Demirel.

– Ei, cum aşa? A găsit-o şcolarizarea pe nepusă masă?!

– Face nişte cursuri speciale, că dacă tot ne privatizăm, tre să fie cineva ca să vândă bilete la intrare…

– O să se supere naş-ta, că la ea nu vă gândiţi deloc! avertiză Gică Prescure.

– Lasă, naşule, c-o să-i treacă… O punem să rupă biletele şi-i dăm juma din încasări!

 

*

 În ziua ştiută, Gică Prescure şi soţia s-au trezit cu noaptea-n cap şi-au început să se gătească de inaugurare. Ajunşi la faţa locului, nu mică le-a fost mirarea de ce-au găsit…

La mai puţin de trei zile, înainte de inaugurare, preotul avusese o idee genială. Stând tot timpul pe capul muncitorilor şi zorindu-i să termine mai repede cu finisatul, şi-a dat seama că holul care desparte cele două „saloane” este prea mare şi nefolosit la capacitatea maximă. Fără să anunţe proiectantul sau şeful de lucrări, le-a cerut oamenilor să         se-apuce de săpat în hol.

– O să facem la subsol un bar de noapte, să nu se plictisească lumea care vine aici, s-a lăudat Demirel.

Săpăturile au dat la iveală cel mai mare osuar din sud-estul Europei, având o vechime estimată de specialişti la aproximativ cinci mii de ani. Bucuros, preotul a lipit la repezeală, pe toate uşile şi geamurile noii clădiri afişe, pe care scrisese acelaşi anunţ: INVENTAR LA NOUA GROAPĂ COMUNĂ!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s