POALE-N BRÂU

Const. MIU

Carmen Ţibanu era încântată că venise ziua când Sorinel al ei îmbrăca vestimentaţia de gală pentru un absolvent de liceu. După ce a aflat de la colegii flăcăului linia vestimentaţiei – croiala şi culoarea, a dat fuga în Milano şi a făcut o comandă specială: pantofi, cămaşă, cravată, sacou şi pantaloni – toate de la firma Armani. Merita Sorinache un asemenea cadou-surpriză! Ştia foarte bine că odrasla ei fusese favorizată la notare de către colegi, mai cu seamă că în tot acest răstimp mama a fost la conducerea şcolii. Notarea e subiectivă – toată lumea e conştientă de asta, însă pentru Carmen Ţibanu puiuţu ei e mai ceva decât un geniu. Dovadă sunt diplomele ce i s-au conferit acestuia şi pe care, după ce le-a înrămat, mama a avut grijă să le afişeze la intrarea în şcoală.

În cei patru ani de liceu, Sorinel strânsese peste cinci sute de diplome, fără a mai pune la socoteală cele alte câteva sute primite pe vremea când era elev la gimnaziu. Majoritatea o forma categoria diplomelor de participare la diverse concursuri, doar câteva erau menţiuni. Cea mai valoroasă era o diplomă, ale cărei dimensiuni fuseseră voit mărit printr-un program IT, pentru ca lumea să vadă de la o poştă că Sorinel a obţinut MENŢIUNEA a XII-a, la Concursul internaţional de FITOTERAPIE PRIN TELEPATIE.

– Mami, ştii ce-ai uitat să-mi iei? întrebă flăcăul, în timp ce se uita în oglindă cum îi stă sacoul comandat pentru ora festivă a absolvenţilor de liceu.

– Dragule, eu însămi am verificat de trei ori conţinutul coletului, înainte de a-l sigila, spuse mama, vizibil deranjată că fiul îndrăznise să-i reproşeze aşa ceva.

– Dar e la mintea cocoşului…

– Cum poţi să spui aşa ceva!… Adică, e la mintea cocoşului că sunt uitucă?

Flăcăul veni şi îşi sărută mama la tâmplă,     mângâind-o apoi afectuos.

– Cum ai putea crede asta?

– Ia, zi, repede, ce-am uitat? spuse nerăbdătoare mama.

– Păi, ai uitat chiloţii, spuse flăcăul cu jenă.

– Am văzut prognoza meteo: sâmbătă va fi foarte cald!… Aşa că poţi să te duci fără! decretă mama.

– Ei, cum o să mă duc fără? repetă Sorinel, parcă nevenindu-i să creadă că mama îi poate da un asemenea sfat.

– Las că nu te dezbracă nimeni acolo, să vadă: ai sau nu chiloţi!

– Mami, tu realizezi ce sfat îmi dai?… Nu posă cred!…

– Ba să crezi!

– Te cred, dacă-mi răspunzi la o-ntrebare…

– Ce vrei să mai ştii?

– Ai avut sau nu aşa ceva, la ora ta festivă?

– Ei, nu mai ţin minte, dao să mă uit la pozele făcute atunci, promise Carmen Ţibanu.

– Ce, v-aţi pus poalele-n brâu, spre a saluta publicul?

– Nu te obrăznici! îl repezi femeia pe flăcăul curios. Du-te, mai bine, la magazinul de peste drum şi i-aţi o pereche de chiloţi chinezeşti… Am văzut că le-a adus marfă…

*

Aştepta cu sufletul la gură afişarea rezultatelor la probele de la bacalaureat. La întoarcerea de la coafor, probase zeci de rochii, care mai de care mai decoltată, pentru că la un asemenea eveniment şi ea avea de gând să fie mărinimoasă cu privitorii – avea ce să le arate.

– Mami, ce-i cu panarama-aia? ceru Sorinel lămuriri, privind la caleaşca oprită în faţa vilei.

– O dată-n viaţă ai dat bacu şi la valoarea ta, m-am gândit să-ţi fac o surpriză: vom merge în caleaşcă, pân la liceu, să vedem mediile afişate, explică mama, aruncând o ultimă ocheadă în oglindă.

Flăcăul urcă în mijlocul de locomoţie, vizibil afectat de alegerea ciudată a mamei.

– Domle, uite, pe unde trebuie s-o iei, pân la liceu, preciză Carmen Ţibanu, întinzându-i o hârtie celui aflat pe capră. Da, mai bine, las că-ţi zic eu: de-aici, mergi pân la Balada, faci stânga spre Stadion, urci spre unitatea militară, apoi imediat o iei la dreapta, treci pe lângă cimitir, de-acolo, cobori spre Catanga, în intersecţie o ţii drept înainte, la colţ, o ţii spre Casa de cultură şi de-acolo mergem direct la liceu.

– Nu ocolim cam mult? îndrăzni flăcăul să-şi exprime nedumerirea.

– Lasă, dragă, să vadă lumea ce absolvent are mă-sa! se lăudă Carmen Ţibanu.

 *

Îl trase forţat de mână. Şi, aproape împingându-l, îl depărtă de mulţimea ce se îmbulzea în faţa ferestrelor unde fuseseră afişate mediile.

Ai că m-am lămurit. Mergem acasă! comandă ferm femeia.

– Nu mai facem o tură în caleaşcă? întrebă Sorinel.

– La media-asta – şase zero trei – o să mergi pe jos. Asta ţi-e valoarea… Eu am programare la sală – am ora de fitness…     O iei pe jos, că n-am plătit şi drumu de întoarcere…  Abia-ţi mai scade şi ţie burtica, trântorulu mami, trântor! şi-i mângâie respectuos abdomenul ţuguiat.

CIMITIR PRIVATIZAT

Const. MIU

1.

Când a primit fax-ul, nu i-a venit să creadă. L-a mai citit o dată şi încă o dată, rămânând înmărmurit.

Fără întârziere, a sunat la Mitropolie, spre a cere lămuriri. I-a răspuns secretarul, care i-a spus că Înalt Preasfinţitul e plecat din ţară, la un simpozion ecumenic. Prea multe nici el nu ştie şi, până la întoarcerea aceluia, să se descurce cum o şti. Şi i-a trântit telefonul în nas.

Preotul Demirel nu-l înghiţea deloc pe acest demnitar, care cu toate că îi fusese coleg de studii, îl pizmuia rău de tot, trimiţându-i pe cap controale peste controale. De ce? Doar pentru simplul motiv c-ar fi vrut să-i ia scaunul, pe care stătea „de când lumea şi pământul” – cum explica el înciudat, după a treia tentativă. Acel secretar era vestit pentru comerţul ilicit cu icoane vechi, care an de an luau calea străinătăţii. Presa locală publicase numeroase articole despre această afacere oneroasă, cu filieră în toată ţara, şi chiar dacă Poliţia demarase o anchetă, iar Patriarhia se autosesizase, făcând propria anchetă, nu se dovedise nimic adevărat. Nici când au apărut în presă tot felul de articole despre felul dubios cum se făcea admiterea la Teologie sau cum promovau cei mai mulţi studenţi – pe bani, fără măcar să fi dat măcar pe la vreun curs, nimeni nu l-a putut clinti din loc pe acest Teofil Şpagoveanu – cum îi spunea lumea, bănuit fiind că numai el ar fi în spatele acestor afaceri mai puţin ortodoxe.

Fax-ul cu pricina preciza că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuia făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile. În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Atât şi nimic mai mult!… Termenul era împovărător: trei zile!…Preotul a chemat administratorul, groparul, clopotarul şi pe coana preoteasă, şi au întors situaţia şi pe faţă şi pe dos, o noapte întreagă:

– Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte!  s-a văicărit administratorul.

  – Nea Lucică, vociferă preotul îmbufnat, dumneata nu spui nimic clar şi concret şi te văicăreşti mai ceva ca o babă! Lasă presupunerile…

– Nu mai avem locuri! avertiză Angheluţă, groparul.

– Aşa e! interveni coana Fulvina – preoteasa. La Adresa înaintată la Primărie, în care solicitam extinderea cimitirului, consilierii n-au răspuns de mai bine de şapte ani!.. Nu se poate face redimensionare prin extindere!

– Aşa e, aşa e, încuviinţară ceilalţi în cor.

– Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? vru să ştie clopotarul. Că ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora  de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…

– Tu nu eşti în toate minţile, Bebe?! se supără Angheluţă. Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss!… Şi desenă în aer dimensiunile cu pricina.

– Să ştiţi că ăsta micu are dreptate, interveni Demirel.

– Adică de ce, părinte? se miră Angheluţă.

– Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!

Toţi făcură ochii mari, aşteptând explicaţii.

– Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi

Preotul Demirel luă o foaie de hârtie şi notă:

1. Ţinuta la intrarea în cimitir va fi decentă.

„Nu poţi veni aici ca acasă”, mai explică el.

– Da, la cine se referă ţinuta decentă, părinte, la mort sau la însoţitori, sări administratorul.

– Normal că la însoţitori, că pe mort îl îmbraci frumos, ca pentru ultimu drum… E la mintea cocoşului!

2. Cei care primesc pomană vor avea în dotare o singură sacoşă (nu mai mult!), comercializată prin serviciile noastre funerare.

La acest punct, preotul fu nevoit să dea alte lămuriri: „Nu poţi spune cerşetori, că ăia din UE stau cu ochii pe noi şi iar or să ne bălăcărească în parlamentu lor şi în presă… Ca să evităm discriminările şi îmbulzeala – ştiţi şi voi că unii        se-ngrămădesc, de se calcă-n picioare, să ia pomană de mai multe ori –, pomanagii trebuie musai să aibă la ei o sacoşă nici prea mică, nici prea mare, că noi nu încurajăm obezitatea!”

2. A. Primitorii de pomană vor achita o taxă lunară de staţionare. Vor purta un ecuson la vedere!

2. B. Pentru cei fideli (care nu se duc şi-n altă parte), punem la dispoziţie abonamente. Pentru pensionari, veterani de război, elevi şi studenţi – reducerile sunt de cincizeci la sută!

3. Se va plăti o taxă de groapă, iar la solicitarea clientului, firma noastră de servicii funerare va efectua lucrări pentru morminte supraetajate, în funcţie de numărul membrilor de familie.

4. Din momentul publicării prezentului Regula-ment în Monitorul Oficial, morţii se îngroapă numai în picioare!

„O să scoatem pe piaţă sicrie cilindrice şi va trebui să facem o campanie serioasă, ca oamenii să înţeleagă avantajele acestei poziţionări strategice, în mormânt. Vor fi primii la înviere!” atenţionă preotul asistenţa, ridicând arătătorul spre tavan.

– Asta înseamnă că noi o să avem cilindru la poarta cimitirului, se bucură Fulvina.

– Ajungem şi acolo, nu te grăbi!

Uite, să vă zic acu cum facem restructurarea… Morţii vor fi dezgropaţi şi puşi în ordine alfabetică. Nu de când au decedat, că la unii nu se mai ştie!… Ăsta va fi punctul cinci în Regulament.

– Nu e bine! interveni administratorul. Sunt de acord să-i dezgropăm, că mai facem şi noi un ban cu parastasele, motivă el acordul, da nu să-i aşezăm apoi în ordine alfabetică!

– Da, de ce nu vrei matale, nea Lucică? se supără Bebe clopotarul.

– Ăştia din ziua de azi sunt nişte analfabeţi!

– Ai dreptate! făcu împăciuitor preotul. Nu cunosc literele şi o să avem bătaie de cap…

– Atunci, ce propui nene? interveni şi Angheluţă.

– Le dăm numere, ca la Loto

– Ştii că e o idee grozavă! se veseli preotul Demirel. Săptămânal, organizăm o tombolă, iar câştigătoru va fi înmormântat gratis de noi!… La punctu şase, trecem tombola!… O să-l invităm pe Înaltu’, să tragă el, cu mânuţa lui, că tot îi place să fie băgat în seamă, şi în felu ăsta ne are şi pe noi în vedere…

– Cu osuaru cum rămâne?

– Că bine zici, nea Lucică. Nimic nu-ţi scapă!… Eu cred că ăsta e bun pentru a treia treaptă prevăzută în ordonanţa de urgenţă.

Se făcu linişte. Fiecare dintre cei prezenţi se gândea ce i-o fi trecut preotului prin minte cu Reciclarea-aia! Demirel se uită la ei şi observă că stăteau gură-cască, aşteptând minunea.

– Tot eu să vă luminez, că întunericu’ iadului vă mănâncă! psalmodie el pe nas… Punctu următor e crematoriul… O să calcinăm oasele!

– Cu aprobarea cui? ceru alte lămuriri administratorul.

– Cum a cui?… A Sanepidului şi a Primăriei… În Nota explicativă o să trecem – MOTIVE ECO: igienizare şi salubrizare. Doar e la modă !… Va fi primu cimitir privatizat şi ecologic din lume: igienă la standarde nu europene, ci mondiale!

– Să nu uitaţi că pentru cenuşă o să avem nevoie de spaţiu pentru depozitare, fu de părere coana Fulvina. Alţi bani, altă distracţie…

– Banii or să curgă – gârlă, nu alta!… Iar de distrat, om vedea pe unde… Lumea e mare!

– Pân la urmă, ce facem cu cenuşa, părinte? întrebă Angheluţă, vădit interesat.

– O vindem… Afară!… Am citit undeva că americanii au descoperit o metodă ieftină şi eficientă, prin care fac diamante din cenuşa morţilor… Noi le dăm materia primă, iar ei produsu finit… Deschidem şi un magazin, de care o să se ocupe Fulvina.

Pe când preotul Demirel se pregătea să dea forma finală a Regulamentului de ordine interioară a cimitirului privatizat  Eternitatea, coana preoteasă se trezi vorbind:

– Avem o problemă, părinte… Săptămâna trecută,  mi-am făcut analizele, povesti ea. Şi mi-a ieşit rezultatu că am sânge verde!… Mi-au zis să nu intrăm în panică, pentru că e ceva normal: o dată cu încălzirea globală, cică primele modificări se văd în sânge…

– Dimineaţă, pleci cu nea Lucică la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele! hotărî preotul.

Cazul ei făcuse vâlvă. Mai întâi în oraş, apoi în tot judeţul şi datorită ziarelor şi televiziunilor cu programe de ştiri – în toată ţara. La scurt timp, toate agenţiile de ştiri de pe mapamond relatau cu lux de amănunte acest caz unic în istoria medicinei. S-a crezut mai întâi că e o făcătură, o farsă, spre a ieşi din anonimatul cotidian. Însă, după ce a fost supusă unor investigaţii amănunţite la Institutul de Medicină legală, specialiştii au ajuns la concluzia că acest caz trebuie luat în serios. Singura ei explicaţie dată celor care au chestionat-o dacă are habar de unde i se trage, a fost că este vegetariană. Fiind singura în viaţă şi nemaiavând rude – e de la sine înţeles că de sânge –, a fost întrebată de părinţi, bunici şi străbunici. S-a format o altă comisie care a identificat în comuna sa natală  locul de odihnă al răposaţilor. Rămăşiţele pământeşti ale acelora au fost testate la mai multe centre medicale din străinătate, iar concluziile au arătat la fel:  numai ea are sânge verde. Visul i se repetase preotului trei nopţi la rând.

*

 Cu rezultatul analizelor în mână, preotul Demirel se întreba acum dacă n-ar fi mai bine să se declare şi el vegetarian. Citise un nou articol, unde se menţiona că cele mai căutate diamante sunt cele provenite din cenuşa oamenilor cu sânge verde. Cu greu se hotărî să-şi ţină preoteasa numai pe verdeţuri. Apoi, pregăti banii: o să meargă la piaţă, să cumpere salată, o ladă cu banane, două de portocale şi alte citrice, iar pentru el – o friptură, pe care o s-o facă la grătar, cum îi place lui – în sânge!

 


2.

De când obţinuse aprobările de la Arhiepiscopie şi de la Primărie pentru cimitirul privatizat, la care visase atât, preotul Demirel nu mai avea somn. Voia ca totul să fie ca la carte!

A chemat de la Bucureşti un arhitect şi i-a spus cum vrea el să fie Casa Ceremoniilor, pe care avea s-o ridice în apropiere de Casa Parohială, poate chiar lipită, cu uşă care să dea dintr-una într-alta. Nici nu apucase bine omul să despacheteze bagajele, că preotul nerăbdător a început să deseneze pe o coală de hârtie cum avea să arate „casa” cu pricina, după ce mai înainte pusese pe masa din sufragerie un teanc de schiţe. Explicaţiile dovedeau simţ practic şi rafinament:

– Uite, domle Manlache, a început preotul să turuie, trăgând primele linii paralele, la capătul cărora scrise deasupra  unei săgeţi – CORIDOR –, uite-aicea dovadă că fac ceva cu cap, nu cu tărâţaru! şi indică apoi cu arătătorul cele două locuri diametral opuse ale corpului. Nu ca ăştia dup-acilea, care se prefac doar, însă habar n-au cum se face o fundaţie, mai adăugă el.

– Părinte, zău că ai ochi buni: vezi şi detaliile şi ansamblul! l-a complimentat admirativ arhitectul, după ce Demirel a desenat câte un dreptunghi în stânga şi în dreapta liniilor ce închipuiau „coridorul de acces”.

Preotul mâzgăli în fiecare dreptunghi câte o cifră. În dreapta trecu 1, iar în stânga 2. Reluă aceste cifre într-o legendă, pe care o notă în josul paginii.

– Ştii ce sunt astea? se interesă el, punând degetul în dreptul fiecărei cifre.

– Ia, să vedem ce fantezii mai ai, părinte! mimă arhitectul o curiozitate vădit exagerată.

– Uite, la număruunu o să fie Salonu’ Cununiilor şi al Botezurilor, preciză el şi desenă apoi în aer o arcadă, pe care „scrise” cu degetul frontispiciul.

– Ai, că e interesant…

– Păi, cum să nu fie!… Tot salonu-ăsta va fi în lambriu alb. O să punem peste tot oglinzi de Veneţia: la uşi, la  ferestre, pe tavan şi pereţi, să poată vedea lumea mireasa, că o dată-n viaţă are parte de aşa ceva… Iar la botez, să-i vadă naşu lu ăla micu puţa mare!

Domnul Manolache râse cu poftă.

– Am zis eu că ai fantezii!… Da, ia, zi, la număru doi ce-o să fie?

– Exact pe dos: Popasu’ spre eternitate. În capela mortuară, adică în salonu-ăsta, pe care l-am botezat Popas, o să fie depus mortu pentru priveghere. Sala va fi la fel de mare, ca la număruunu. Acolo, punem mese pentru nuntaşi, aici pentru parastas.

– Ai că te iau în echipa mea, că eşti bun ca proiectant! explodă arhitectul, într-un entuziasm nedisimulat. Trebuie să dai de băut!

Pe când gazda se pregătea să îndeplinească solicitarea musafirului său, se auzi soneria de la intrare.

– Ooo, damunceşti, părinte, nu te-ncurci! remarcă noul venit, văzând hârtiile împrăştiate pe masa mare din sufragerie.

– Naşule, proiectăm cu domnu arhitect Manlache ceea ce-ţi spusesem c-am de gând să fac: o Casă a Ceremoniilor, se grăbi gazda să dea explicaţii. Ţi-am vorbit de proiectu-ăsta, de când făceam demersurile la cimitirul privatizat. Dacă tot ne privatizăm, trebuie şi o casă din asta!

Gică Prescure dădu aprobativ din cap. De când cu noul proiect pentru cimitir, îşi deschisese o nouă afacere profitabilă cu craniile de la groapa comună. Înjghebase un atelier unde prelucra materia primă, confecţionând din cranii felinare şi veioze pentru nunţi, botezuri şi parastase. Ajunsese să aibă şi comenzi din străinătate.

– Da, nu te-ai gândit ce-o să facă lumea până construieşti tu casa-asta? vru să ştie Gică Prescure.

Şi adresându-se arhitectului, adăugă:

– Primăria interzice oamenilor să mai facă nunţi şi parastase la restaurant! Au înfiinţat o comisie de control, care merge din casă în casă, să-i amendeze pe ăia care nu plătesc o taxă de întreţinere. Nu poţi să ai o casă ca asta – de ceremonii – cum îi spune finu, fără s-o întreţii!

– Nu cred că nu s-a gândit părintele la o soluţie chiar şi provizorie, fu de părere arhitectul. De când am venit, mi-a dovedit că are fantezie!…

– Au la dispoziţie, deocamdată, sala de festivităţi de la Primărie, ţinu preotul să lămurească. Asta doar până deschidem noi.

– Pentru nunţi şi botezuri, mai treacă-meargă, da cum o să bagi mortu în sala-aia, că primaru ştii doar ce culoare e?! se supără Gică Prescure.

– Să-i dea carnet de partid, pe care să i-l pună în coşciug. Poate face şi dincolo o filială şi-l votează ăia, că aici şi-a cam făcut plinu, fu de părere Demirel.

– A propos de dincolo…  Finule, am venit să-i spui lu Angheluţă, groparu, că mai am nevoie de cinzeci de cranii… Am o comandă pentru Franţa, la o casă de vacanţă, şi pe care tre s-o onorez pân la Crăciun… Iar de săptămâna viitoare ne diversificăm: o să trecem pe confecţionarea de lampadare.

– Şi ce-ţi trebuie pentru astea?

– Cât mai multe oase de la palme şi labele picioarelor, pentru franjuri.

– Da, cum o să le-atârni? se băgă în vorbă şi arhitectul.

– Cu nailon de undiţe… Am încheiat deja contract cu un depozit de scule de pescuit, că ştiam că pentru finue floare la ureche să facă rost de „catalige”.

– Domle, eşti tare! îl felicită Manolache. Nu credeam că şi morţii se pot recicla… Ăsta da comerţ pentru export!

– Se vede că dumneata nu prea dădeai pe la învăţământu politic, pe vremea Împuşcatului… N-ai cum să ştii de lozinca Nimic nu se pierde, totu se transformă! … Dacă mai trăia, cre că eram acu fruntaş în întrecerea socialistă! se lăudă Gică Prescure.

– Ce fruntaş, sigur erai declarat erou al muncii socialiste şi mai primeai şi medalie cu şnur din aur! plusă preotul, ca să-i facă plăcere.

– Finule, ia strigă la fina să aducă nişte cafele la băieţii veseli, comandă naşul, că eu am uitat că n-am venit cu mâna goală.

Scoase dintr-o sacoşă, lăsată lângă el, o pungă de cafea şi o sticlă cu vin.

– Asta e ca să bem aldămaşul, mai explică el.

– Fulvina nu-i acas!… E plecată la şcoală, se scuză Demirel.

– Ei, cum aşa? A găsit-o şcolarizarea pe nepusă masă?!

– Face nişte cursuri speciale, că dacă tot ne privatizăm, tre să fie cineva ca să vândă bilete la intrare…

– O să se supere naş-ta, că la ea nu vă gândiţi deloc! avertiză Gică Prescure.

– Lasă, naşule, c-o să-i treacă… O punem să rupă biletele şi-i dăm juma din încasări!

 

*

 În ziua ştiută, Gică Prescure şi soţia s-au trezit cu noaptea-n cap şi-au început să se gătească de inaugurare. Ajunşi la faţa locului, nu mică le-a fost mirarea de ce-au găsit…

La mai puţin de trei zile, înainte de inaugurare, preotul avusese o idee genială. Stând tot timpul pe capul muncitorilor şi zorindu-i să termine mai repede cu finisatul, şi-a dat seama că holul care desparte cele două „saloane” este prea mare şi nefolosit la capacitatea maximă. Fără să anunţe proiectantul sau şeful de lucrări, le-a cerut oamenilor să         se-apuce de săpat în hol.

– O să facem la subsol un bar de noapte, să nu se plictisească lumea care vine aici, s-a lăudat Demirel.

Săpăturile au dat la iveală cel mai mare osuar din sud-estul Europei, având o vechime estimată de specialişti la aproximativ cinci mii de ani. Bucuros, preotul a lipit la repezeală, pe toate uşile şi geamurile noii clădiri afişe, pe care scrisese acelaşi anunţ: INVENTAR LA NOUA GROAPĂ COMUNĂ!

ONOARE SALVATĂ

Const. MIU

De când cu descoperirea osuarului, preotul Demirel avea treabă până peste cap! Cu cât săpau, muncitorii – oameni de la periferie, angajaţi cu ziua – dădeau peste alte şi alte zeci şi sute de gropi comune.

Aşa încât, preotul a fost nevoit să închidă capela şi  s-o transforme în şantier de lucru. Dacă a văzut că zilnic erau descoperite noi alte gropi comune, a concediat zilierii şi a făcut rost de două excavatoare, spre a continua săpăturile. A spart unul din zidurile din lateral ale capelei, ca să poată intra mai uşor mastodonţii din fier, iar în paralel cu această activitate, pentru că nu putea amâna nunţile, botezurile şi mai ales înmormântările, a obţinut toate aprobările spre a putea ridica o altă capelă. De astă dată, clădirea a fost mult mai bine compartimentată: sală de priveghi, salon de nunţi, scăldători pentru 50 de botezuri concomitente, bar de zi şi bar de noapte şi trei parcări supraetajate, subterane.

Pentru că în spatele vechii capele se ridicaseră munţi de oase, în urma excavaţiilor, preotul Demirel l-a rugat pe naşul său, Gică Prescure, să-i găsească experţi, care să examineze acest „tezaur” nemaiîntâlnit. Naşul i-a adus numaidecât, de la Bucureşti, mai multe grupe de studenţi de la Arheologie, care şi-aşa aveau de făcut practică pe teren. Lor, li s-au alăturat altele de la Medicină şi de la Arte Moderne. Mediciniştii aveau ca sarcină sortarea oaselor, cărora arheologii puteau apoi să le estimeze vârsta şi epoca istorică presupusă a le fi aparţinut, iar cei de la Arte Moderne, cu imaginaţia lor debordantă, aveau ocazia să dea fiecărui os fie utilitate ca obiecte casnice (de la ţepuşe pentru frigărui, până la seturi de tacâmuri cu mâner din os), fie ca obiecte pentru diferite jocuri sportive (se primiseră mii de comenzi pentru crose de golf şi cricket), ori accesorii de pescuit subacvatic.

Cele mai multe oase desperecheate luau calea celor şase crematorii, spre a fi calcinate. Cenuşa rezultată intra în compoziţia unor unguente necesare în tratarea unei largi game de boli reumatice, dar şi în compoziţi a două sortimente de paste de dinţi: pentru copii şi adulţi.

 

*

– Finule, ce te-agiţi atâta cu discursu-ăla de campanie !? îi reproşă Gică Prescure într-o seară preotului Demirel, arătându-se parcă nemulţumit de zelul aceluia. Lumea te ştie ca pe-un cal breaz!… Te mai îndoieşti?

– Nu mă-ndoiesc d-asta, naşule, cum să mă-ndoiesc că n-ar şti lumea cine trage la caleaşcă!

– Eu mă gândeam la candidatură şi c-o să ieşi a cincia oară consilier local…

– Una gândeşti dumneata şi alta glăsuieşti, spuse preotul, continuând să se uite în notiţele sale.

– Da, ce mai pui la cale?…Ai,mai bine, fă o pauză şi scoate şi tu ceva, să bem un paar de vin, că mi s-au uscat ochii, de când mă uit la tine!

Preotul nu răspunse. Ieşi din cameră pentru câteva minute, revenind cu o sticlă cu vin şi două pahare, pe care le puse mai mult în silă pe o tavă.

– Fă şi dumneata pe cavaleruşi umple-le! comandă el, vădit deranjat că a fost solicitat pentru ceva ce n-are de-a face cu preocuparea sa de moment: realizarea unui nou discurs pentru alegerile locale, vizând postul de consilier, pentru domeniile social-cultural.

– Ia zi, finule, ce mai pui la cale! îndemnă Gică Prescure.

– Eşti curios ca o fată mare, naşule! remarcă preotul, făcând cu ochiul.

– Astea-s la modă, în ziua de azi!

– Cum adică la modă, repetă Demirel.

– Păi, fata mare tre s-o pui piesă într-un muzeu, făcu sentenţios naşul.

Ai, că mă faci curios!

– Da, mă, finule, astea-au dispărut ca brăţările dacice şi cine are una a dat norocu peste el de-o aşa comoară!…    D-aia am zis că sunt piese de muzeu.

-Las că propunerile mele din campania-asta vor revitaliza această categorie de alegători, spuse mândru candidatul la funcţia de consilier local.

 – Ai, că m-ai făcut curios. Dau în clocot de nerăbdare!

– Din toamna-asta, vom organiza concursul Miss fata de cartier… În felu-ăsta dăm posibilitatea tuturor fetelor să se facă şi ele remarcate.

– Să ştii că ai dreptate: concursu-ăsta tre să pună capăt discriminării locale – hegemonia centrului asupra periferiei!

– A venit vremea ca raportu de forţe să se schimbe! decretă mândru preotul Demirel.

– Şi cum o să faci, finule, inversarea raportului de forţe? vru să ştie Gică Prescure.

– Io n-o să fac nimic, fetele…

– Eşti prea misterios, părinte!

– Proba cea mai importantă, care va decide clasamentul final – bomboana de pe tort (era să spun de pe colivă, de, veche meteahnă profesională!) – o să fie dansu’ la bară

– Poate o-nscriu şi eu pe Jana-mea! se bucură Gică Prescure.

– Naşule, nu te supăra, o să dea peste cap acu de la cântar! se sperie preotul.

– Măcar să evolueze hors concours, ce zici? se rugă naşul.

– Să vedem ce putem face, veni răspunsul evaziv.

– Da, dacă îi ia naş-ta locu, ce-are?

– Să ştii c-ar fi o soluţie…

– Cu experienţa ei la bară… Ca avocat, nici nu      mă-ndoiesc să nu ia locu-ntâi!

– Naşule, dacă ia concursu, fac toate demersurile la Comitetu Olimpic Mondial, ca dansu la bară să fie recunoscut ca probă sportivă, promise solemn preotul Demirel.

– Finule, să ştii că numai ea ne mai poate salva onoarea naţiei, pe seceta-asta de medalii!

VINOVAT FĂRĂ VINĂ

prof. dr. Const. MIU

 

IN MEMORIAM ADRIAN PĂUNESCU

În romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) Adrian Păunescu valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186).

Doctorul Ionescu (un renumit psihoterapeut, la un sanatoriu din apropierea Braşovului) este şi el, în felul său, un bolnav: „…spre a-mi cicatriza propria mea durere, am deprins o boală nouă. Mă îmbolnăvesc de bolile bolnavilor mei. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec.” (s. n., p. 7). Din aceste considerente, jurnalul actorului şi poetului Andrei Ionescu – unul din pacienţii săi, care propune şi acceptă o terapie intensivă, prin somn, timp de un an – este, în fond, şi jurnalul doctorului Ionescu: „I-am citit jurnalul, mi l-am însuşit. E şi al meu. Măcar pentru un an (…) Acum, el şi eu împărtăşim acelaşi destin. El e partea mea adormită. Eu sunt partea lui trează (…) îmi preiau rolul aşa cum reiese el din jurnalul pacientului meu.” (s. n., p. 10, 11).

Celălalt Andrei Ionescu – actorul şi poetul – doreşte să noteze în jurnalul său „poveştile” iubirilor sale adolescentine, deoarece conştiinţa sa era terorizată de un vădit complex de vinovăţie: „ Mă simt vinovat de iubire.” (p. 13). Spre finalul romanului, când „tsunami-ul” Revoluţiei din decembrie 1989 ajunge şi la sanatoriul doctorului Ionescu, iar acesta este nevoit să suporte reproşurile şi chiar maltratările pacienţilor şi ale angajaţilor revoltaţi, aceeaşi „culpă” o mărturiseşte şi medicul: „…îmi recunosc o singură vină. Aceea că v-am slujit şi v-am iubit. Mă simt vinovat de iubire.” (s. n., p. 183).

Doctorul revine de mai multe ori, în „acest jurnal paralel” (p. 81) asupra culpei morale a pacientului său (despre care spune că „nu e o vinovăţie creştinească, acceptabilă, ci o vinovăţie agresivă” – p. 125) şi conştientizează melanjul celor două biografii – a sa şi a pacientului, care şi-a asumat terapia prin somn: „Călătoresc prin jurnalul lui Andrei Ionescu. Şi mi-l asum. Se observă, cred, că în destule momente, biografiile ni se amestecă. Ele merg împreună şi parcă biografia mea nu mai există.” (s. n., p. 52).

Spuneam la începutul consideraţiilor noastre critice că în romanul Vonovat de iubire avem de-a face şi cu o dedublare a individului. Având în vedere cele menţionate până aici, se cuvine să detaliem acest aspect: „Atât de straniu mi se pare mie, acum să am propria mea viaţă personală, încât în acest jurnal paralel, în care încerc să mă smulg din îmbrăţişarea personajelor mele, a bolnavilor mei, de la care am dorit să împrumut viaţă, constat că am ajuns la o performanţă aproape unică: eu, doctorul Andrei Ionescu, ajung să vorbesc despre mine, doctorul Andrei Ionescu, la persoana a treia.” (s. n., p. 81). De fapt, doctorul înţelege că are o nouă viaţă personală, ţinând cont că „a împrumutat” biografiile pacienţilor săi. Repetarea numelui şi a prenumelui, când vorbeşte despre sine (involuntar?!) la persoana a treia este o temere de a nu-şi pierde sinele, depersonalizându-se în felul acesta.

Romanul acesta al lui Adrian Păunescu poate fi socotit ca o pledoarie despre pericolul pierderii identităţii omului contemporan, într-o societate bezmetică. Andrei Ionescu este un vinovat fără vină. Titlul cărţii ascunde un paradox şi trimite, indirect, la vorbele Sf. Ap. Pavel – „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”.

TREAPTĂ SPRE CER

Const. MIU

 

Stai în stânga sau în dreapta?

Asta-i întrebarea mea

Doar spre inimă e treapta,

Fii acolo, lângă ea!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Inima-i treaptă spre cer –

Cerul sufletului meu –

Treapta asta îţi ofer,

În urcuş să fii mereu.

 

Înapoi nu te uita

Ameţeala te va lua!

Aşa sus te-oi ridica,

Fii acolo, pururea!

INIMA TA NU BATE…

Const. MIU

Viaţa toată am să-ţi fiu

Candelă în suflet viu

Doar acolo luminează,

Inima o ţină trează!

 

Lacrima îmi e curată,

Pentru tine e păstrată;

Sufletul ea sfinţeşte,

Căci pe tine te iubeşte.

 

 

 

 

 

 

 

Inima  nu-ţi bate – cântă

Tot ce sufletu-ţi cuvântă,

Toate ce pe el s-au pus

Şi aievea nu s-au spus…

Cel mai pribeag dintre călători

Mihaela BOTEZATU

 

Călătorii înrăiţi sunt ca şoaptele, se pierd în braţele gigantice ale lumii. La o bătaie a vântului, devin haotici, fără scop, fără escală…fără liman. Viaţa lor este ca o particulă de nisip purtată departe, pe fundul genunii. Nimic nu îi aduce înapoi sau îi ţine în loc. Viaţa pare să le fie dezordonată şi plină de incertitudini. Aici mănâncă, dincolo îşi adapă setea din gura unui izvor cu apă limpede, sub ramurile protectoare ale unui copac se odihnesc, pe iarba proaspătă şi frumos mirositoare şi apoi îşi continuă drumul.

Şi totuşi, nu toţi sunt eterni. Alţii îşi pierd drumul vieţii, alţii se sting de singurătate şi de umblet necontenit, alţii îşi găsesc adăposturi pe când alţii îşi formează familii si devin oameni aşezaţi, la casa lor.

Exista totuşi un călător fără seamăn, un călător ce rămâne pentru totdeauna pribeag. Se întâmplă adesea să aibă locuinţă şi totuşi rămâne călător. Îşi chinuieşte în asemenea hal gazda, încât îi nimiceşte sufletul şi o face să se prăpădească în numele lui.

Se instalează atunci când nimeni nici măcar nu se gândeşte. La început e palid şi iluzoriu. Uşor, uşor, se conturează şi apoi prinde culoare. El, locuieşte în sufletele oamenilor. Le soarbe roua fericirii şi asemenea unui foc aprig, usucă până şi ultima picătură de speranţă. Îşi decorează încăperea cu iluzii şi o umple de fantasme, rămâne singurul color, căci şterge orice pată de culoare din crenelul sufletului, seamănă în grădina lui sămânţa disperării şi aduce alinare prin amintire. Şi cu toate că este aducător de durere şi de suferinţă, nu poate fi exilat nicicând din ţara sufletului. Rămâne acolo veşnic pentru că mereu se găseşte câte o ocazie care să îi dea aripi, rost şi împlinire.

El, călătoreşte mereu acolo unde învaţă sufletul să tânjească. Colindă veşnic locurile dragi sau aducătoare de chin din trecutul gazdei sale, pentru a păstra amintirea, amintire ce îi dă lui posibilitatea să existe o eternitate.

El are multe locuinţe, mii de suflete. Este uzurpatorul sufletelor căci le goleşte de linişte şi fericire, luând el rolul conducerii şi schimbând modalităţile de guvernare. Domneşte în aceste regate, până când o raza de speranţă, poate, îl orbeşte, dar nu pleacă niciodată sau până când omul se ofileşte şi nu mai poate rezista în faţa suferinţei. Astfel chiriaşul pleacă şi îşi găseşte imediat o noua casă.

Exista un singur leac împotriva sa… Un singur antidot care îl pune la pământ şi totuşi îl păstrează în odăile inimii, pentru orice eventualitate. Elixirul binefăcător, este dragostea. Ea unge cărările sufletului cu miere şi chiar şi pe nelipsitul chiriaş îl îndulceşte şi îl face mai plăcut, mai dorit. Chiar dacă pribeagul călător îşi urmează în continuare traiectoriile, aducând amintirea în gândurile gazdei, reuşeşte totodată să picteze un zâmbet larg pe chip, căci amintirea se află sub sfânta oblăduire a dragostei şi gândurile toate sunt conduse către fiinţa iubită.

Aşadar, că aduce bine sau rău, zâmbete sau lacrimi, grindină sau ploaie roditoare, el nu pleacă niciodată din imperiul sufletului. Îşi extinde domnia şi peste cetăţile gândurilor. E cel mai pribeag dintre călători dar şi cel care are cele mai multe aşezăminte şi totuşi continuă să se avânte în vâltoare drumeţiilor.  E veşnic!

Se întrupează din negura trecutului, vieţuieşte sub stema amintirii şi dăinuie în timp ca un vindecător sau ca un barbar, căruia nu îi pasă că face rău.

E dorul, dorul care ne poartă paşii gândului şi ai inimii către cei ce ne lipsesc sau pur si simplu către obiceiurile şi lucrurile vremurilor de mult apuse. Dulce- amăruie este existenţa lui.

Tu, neînduplecatule, eşti veşnic în viaţa noastră. Tu, măreţule, eşti cel mai pribeag dintre călători!

RUGĂCIUNEA INIMII

Const. MIU

 

Rugăciunea ta eu sunt

Şi în cer şi pe pământ.

Iar lumina din ochi – vie

Luminează numai ţie !

 

 

 

 

Alinare am să-ţi dau

Şi tristeţea o să-ţi iau.

Duminecă toată fie

Viaţa ta. Cu bucurie

 

Sufletul crezul îşi cântă

Pentru inima ta sfântă.

Ruga ta e şi a mea,

Luminoasă ca o stea.

POARTA DESCHISĂ

Const. MIU

Sufletu-mi mereu suspină

După inima ta plină,

Cum e luna-n plină vară –

Luminoasă de cu seară.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un pocal de apă vie

Cupa inimii să-ţi fie,

Pentr-un suflet însetat –

Ca să bea, să-i dai pe dat’!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Inima fie-ţi deschisă

Către lumea viselor;

Steaua ochilor aprinsă,

Pentru mine-un muritor…