O POETĂ A CÂMPIEI

Prof. Dr. Const. MIU

Dacă ar fi să dea crezare spuselor prefaţatorului cărţii sale, Magda Bădoiu ar ajunge la o suficienţă păguboasă. Pentru cel care semnează prefaţa – Editorul I. M. –, progresul  unui scriitor înseamnă cantitate şi nu calitate: „Urmărind de ani buni evoluţia scriitoricească a Magdei Bădoiu se observă că aceasta cunoaşte progrese de invidiat pentru unii şi de elogiat pentru alţii. Şi nu-s doar nişte impresii personale, ci o realitate demonstrată prin cărţile pe care le-a publicat până în acest moment. „ (Prefaţă la cartea Magdei Bădoiu, Înserări sihastre, Casa de editură Amurg sentimental, Bucureşti, 2011, p. 7).

Şi ca să nu se dezmintă în inepţii, sus numitul editor recidivează. „Parcurgând etapă cu etapă cariera sa literară, citind în cenaclu, publicând în culegeri colective, dar mai ales în revista cu acelaşi nume a editurii, sub egida căreia i-au apărut cărţile, ca şi cea de acum, câştigul domniei sale pe linie de creaţie fiind de-a dreptul surprinzător, rezultatele fiind de mare perspicacitate în confruntarea cu alţi poeţi, cu oameni de carte, de profesii şi vârste diferite.” (p. 7). Acest pseudo-grămătic ar trebui să ştie că în limba română nu există frază fără predicaţie! Fragmentul pe care l-am reprodus abundă în gerunzii, dar nu are predicat! În plus, acelaşi semnatar al prefeţei, în entuziasmul său facil, nu explică şi nu justifică de ce consideră câştigul autoarei ca fiind „de-a dreptul surprinzător”! Dacă tot e aşa darnic în afirmaţi, care nu au de-a face cu judecata critică, l-am întreba ce înseamnă pentru un poet a avea „rezultate de mare perspicacitate în confruntarea cu alţi poeţi…” ? Oare aceste „rezultate” apar numai la cei cu mare perspicacitate, iar la cei cu perspicacitatea mai mică nu? Numai editorul poate şti răspunsul, dacă a devenit un bun măsurător al perspicacităţii scriitorilor care se încumetă să publice la editura sa.

Două aspecte sunt definitorii pentru cartea semnată de Magda Bădoiu: rolul şi rostul cărţii, al poeziei şi al cuvântului, precum şi prezenţa unui topos afectiv – câmpia.

Poezia care defineşte metaforic poziţia eu-lui faţă de Cuvânt, Poezie şi Carte este Sunt doar un pelerin la curtea rigăi Timp. Aflată în căutarea perfecţiunii artistice, poeta este conştientă de propriile-i limite: „Sunt (…) / Un pelerin perpetuu spre cetatea Cuvânt7 (…) Şi caut calea limpede spre stele, / Dar mă lovesc de pragul neputinţei mele” (p. 71). În alt loc – poezia Mereu pui între noi fiori de gheaţă – , Magda Bădoiu recunoaşte că deşi se consideră „Roasă de gânduri şi-ndoieli”, salvarea o află doar în cuvântul scris, ca şi în poezie: „Eu în cuvânt găsesc tămăduiri” (p. 26). Aşa se justifică accentele de rugă pe care le capătă versurile poeziei  O clipă albastră de îmi dăruieşti: „Descântă şi umple-al creaţiei chin/ Cu tot ce-i firesc şi fără cusur” (p. 12). În atari condiţii, poezia devine vindecătoare de nevroze, iar cuvintele ei – balsam de suflet –, căci ele vin din sufletul „spiţerului” (eul poetic) pentru sufletul „pacientului” (cititorul): „Doar poezia poate să-mi aline/ Izvorul nesecat dar trist, din mine/, / Găsind cuvintele vindecătoare” (p. 22). La Magda Bădoiu, cartea de poezie capătă accepţiunea pe care Arghezi o dă în Testament, aceea de legătură indestructibilă între generaţii: „Poezia nu-i o cetate doar pentru-o noapte/ (…) Ea e (…) / Un lung suspin printre cuvinte-şoapte// (…) Mereu se va-nălţa spre cer măiastră; / Cu rotunjimi de flacără albastră,/ Sfinţită de-a strămoşilor oseminte.” (p. 27).

 *

În volumul Magdei Bădoiu, întâlnim un topos afectiv – câmpia. Ea este subsumată perimetrului satului – un alt topos ce implică afectivitate şi care sub aspect spiritual aminteşte de versul blagian, cu valoare de maximă, definitorie pentru spaţiul mioritic. „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. Aspectul acesta transpare din poezia Bătrânul meu sat nu doarme niciodată: „Bătrânul meu sat nu doarme niciodată!/ A strâns în el veşnicia câmpiei,/ Parfumul salcâmilor dând glas bucuriei/ Şi Borcea în valuri, de Domnul lăsată,/ Când prinde-a miji primăvara în zori” (p. 77).

Toposul acesta afectiv capătă uneori dimensiuni stranii, ca în poeziile Umbrele zilei, în luna lui Cuptor şi Pacea câmpiei se înalţă stăpână: „Câmpia-n căldurile mari aiurează, / În neliniştea umbrei scăpare cătând, / Trupu-i de holde în vânt legănând, / Ea se-ntrupează-n copaci, ea visează” (p. 79). Nemişcarea modifică dimensiunile peisajului contaminat caloric: „Bărăganul se-ntinde în clocotu-i stins, / (…) Nici o umbră de copac, tremurândă, / Sub cerul de văpaie încins. / pacea câmpiei în mine-aşteptarea/ Şi vântul adoarme, ţinându-şi suflarea” (p. 81).

Din aceste considerente, o putem socoti pe doamna Magda Badoiu drept o poetă a câmpiei, având certe înclinaţii spre pictural şi straniul peisajului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s