IMPACTUL ARHAIC – MODERN

în proza lui V. VOICULESCU

Prof. Dr. Const. MIU

Miraculosul de factură păgână sau creştină, detectabil în basme, în povestirile lui Vasile Voiculescu devine miraculos magic. Magia – formă a păgânismului ce nu s-a constituit încă în mituri – reprezintă stratul străvechi propice inspiraţiei voiculesciene.

Lumea povestirilor scriitorului este una atât a pescarilor şi vânătorilor, cât şi a solomonarilor, o lume care conservă o matrice originară, având o curgere a timpului proprie.

În proza lui V. Voiculescu remarcăm prezenţa aproape constantă a două orizonturi spaţiale, definitorii pentru lumea arhaică ce le populează: muntele şi apa, în ipostaza lac sau iezer.

Bunăoară, în povestirea În mijlocul lupilor, râpile imense, săpate de ape în roca vânătă, şi gurile negre ce se deschideau în pereţii malurilor, asemenea gurilor unor străvechi peşteri, toate acestea dau „o impresie de arhaism şi primitivitate tulburătoare”. În acest spaţiu sălăşluieşte Luparul, omul-lup, făptură bizară şi singuratică. Vânător, magician şi artist (pe pereţii peşterii lui se văd, zugrăvite cu cărbune sau humă roşie, felurite chipuri de animale, iar pe vatră se zăresc „alte chipuri de fiare plăsmuite din lut”), Luparul e, în felul său, un paria evitat de oameni, răspunzând urii lor tot cu ură. Deşi trăiesc în acelaşi orizont spaţial, între oamenii comuni şi omul-lup există un raport de non-comunicare, deoarece între aceia şi acesta se întrerupe orizontul temporal: ei sunt oamenii prezentului, el este omul preistoriei.

Ceea ce-l apropie pe călugărul Sofonie din Schimnicul de Lupar este tocmai dorinţa lui de a deveni schimnic într-o peşteră din vârful unui munte, dorinţă venită din aspiraţia acestuia spre autoizolare, dar mai ales pornită dintr-un abia ascuns sentiment de protest faţă de societatea păcătoasă, mărginită, care nu-i oferea o perspectivă de elevare spirituală. Ca şi Luparul, misteriosul călugăr cunoaşte limbajul lupilor. şi unul şi celălalt sunt singurii în măsură să oprească invazia animalului prădalnic, care pune în primejdie oameni şi animale: „… era de ajuns ca el (Sofonie – n. n.) să se ridice şi să facă un semn, pentru ca acolo departe, dihăniile să se dea numaidecât înapoi şi să fugă“.

Dar nu numai aceşti doi lycantropi „vorbesc” cu animalele, ci şi Bujor din povestirea Misiune de încredere, care este, şi el, un izolat, un sihastru al codrilor, căruia îi place să trăiască slobod, fără să-i pese de legile şi rânduielile obştii. La rugămintea celui care primise „misiunea de încredere” de a-i prinde şi lui nişte cocoşi de munte, Bujor „s-a târât ca un şarpe până la trunchiul copacului, de care s-a ţinut făcându-se una cu el (…) şi, deodată, din inima tăcerilor crunte, a început să răsune cântecul magic al cocoşului de ­munte”.

Aceeaşi repulsie faţă de oameni manifestă şi Charles, din Sezon mort. Ca orice vânător (numai că el e unul modern, căci nu a pierdut total contactul cu ceilalţi oameni), şi el este adeptul singurătăţii, trăind într-o castitate de pustnic, alăturându-i-se câinele Azor, câine „cu caracter şi foarte educat”, care împrumută ceva din comportamentul stăpânului. În inima pădurii, Charles şi-a amenajat o crescătorie de fazani, dar această modalitate de refulare preferată de el este hibridă: ea „trădează o formă de ignorare a naturii în chiar mijlocul ei” (I. Apetroaie).

Hârjoana câinelui cu o „roşcată“ determină o modificare de 1800 în comportamentul stăpânului: pornirile erotice ale acestuia supus până atunci orbeşte abstinenţei – sunt focalizate asupra soţiei omului său de încredere, Simion, femeia fiind, până atunci, repudiată de către Charles.

Adevăratul vânător este Simion, deoarece el cunoaşte valoarea simbolurilor, aidoma Luparului. Prin urmare, el va împuşca vulpea ­simbolul femeii viclene. Simion manifestă înţelegere faţă de soţia sa, care „l-a tradus” cu stăpânul; el reacţionează potrivit înţelepciunii lumii lui patriarhale: în asemenea circumstanţe, vinovata trebuie să suporte funcţia coercitivă a bărbatului: „Avea doar câteva vânătăi pe obraz şi o pleoapă mai  umflată“.

Muntele, ca orizont spaţial, apare şi în povestirea Sakuntala. De reţinut faptul că aici se întâlnesc trei spaţii distincte: moşia de pe plaiurile Buzăului, unde „treburile mergeau anapoda” de la plecarea, proprietarului, Dionis; piscul muntelui – noua reşedinţă a acestuia şi tabăra ţiganilor. Dacă primul spaţiu e supus degradării, cel de-al doilea este unul hibrid: întocmindu-şi un program de instrucţie spartană, Dionis încearcă să copieze ceva din modul original de viaţă a ţiganilor. Apare astfel evidentă tentativa de conciliere dintre cele două spaţii. Excentricul Dionis îşi converteşte anglomania la existenţa patriarhală a ţiganilor, de dragul oacheşei Rada. În faţa spectacolului de „viaţă slobodă“ oferit de liota lăieţilor, naratorul  conştientizează  intruziunea sa în această lume: „Am simţit cu umilinţă că nu eram făcut pentru existenţa măreaţă, dar aspră şi austeră a piscurilor”.

Impactul arhaic-modern este mult mai pregnant în Ultimul Berevoi. Aici, lumea muntelui se-ntoarce la „era lemnului şi vârsta pietrei”, vârste impuse de bătrânul solomonar, al cărui nume s-a topit în negura anilor pe care-i duce-n spate. El este singurul la care caută izbăvire colectivitatea, ameninţată de invazia fiarelor. Recuzita din arsenalul magic al vraciului aminteşte de cea a Luparului, cu care acesta îndepărta animalul feroce. Vestitul solomonar nu reuşeşte să supună monstrul prin intermediul ritualului magic. Revelaţia o are în urma invocării totemului muntelui, care-i solicită autosacrificiul: „Acum ştia. Taurul magic vrea bărbăţie adevărată, potrivnic viu, nu o sperietoare.” Moartea unchiaşului are valoare de simbol: extincţia unei civilizaţii bazate pe magia de tip arhaic. Tragismul eroului provine din faptul că are o biografie zbuciumată: strămoşii săi fuseseră prigoniţi de autorităţi; el însuşi, prigonit de colectivitate, fusese nevoit să se sihăstrească, să trăiască departe de oameni.

Dincolo de intenţia moralizatoare, din povestirea Ciobănilă transpare o atenuare a acestui impact: universului infantil (surprins în câteva aspecte ale vieţii de şcoală) îi este asociat un mesager din lumea păstorească – un câine.

Dar impactul de care vorbeam poate fi dedus şi din celalalt orizont spaţial prezent în proza lui V. Voiculescu, şi anume apa. Pescarul Amin, din povestirea cu acelaşi nume e un „as” în materie de pescuit, aşa cum Luparul şi toţi ceilalţi vânători se disting prin competenţa desăvârşită în ale vânătorii. Aici se confruntă două mentalităţi – expresie a două moduri de a înţelege tehnica pescuitului: cea a brigadierului sosit la Pocioveliştea, care e adeplul pescuitului cu dinamita, mijloc modern şi comod – ce-i drept -, dar decimator, şi cea a lui Amin, cunoscător al pravilelor nescrise ale pescarilor de pe acele meleaguri, care va respinge propunerea: El nu poate accepta „încălcarea legilor sacre ale lumii lui şi are senzaţia de a fi fost lezat într-o fibră sufletească intimă“ (Elena Zaharia Filipaş).

Revolta neputincioasă a lui Amin faţă de „venetic” este asemănătoare cu cea a personajelor sadoveniene din Împărăţia apelor. Eroul voiculescian trăieşte o stare de extaz, încercând să dea răspuns problemei ce ţine de propria-i sorginte: este sau nu uriaşul morun, care-şi făcuse apariţia în balta Nazârului, totemul spiritual al neamului său de pescari? Ca şi în celelalte povestiri, şi din aceasta transpare legătura om-animal. Dacă ultimul Berevoi, Luparul sau chiar Sofonie recurgeau la magie pentru a supune animalul, Amin, având în întreaga sa făptură ceva de mare amfibie, aidoma unor personaje de basm (înzestrate cu puteri miraculoase), se dă de trei ori peste cap şi se metamorfozează – la modul imaginar – într-un gând. Spre a-şi satisface setea de revelare a absolutului, el se eliberează de limitele prezentului (care-l încorsetează), prin puterea gândului care-l poartă în trecut (ca Dan Dionis).

În timp ce Amin aspiră la identificarea cu totemul său, Gheorghieş, din Lacul rău, se îndepărtează de acesta; ba mai mult chiar, îi nesocoteşte legile nescrise. Divorţul de duhul lacului e urmarea faptului că, ajuns în armată, flăcăul ia contact cu o lume decăzută moral, care-i întinează sufletul: „Dar de la armată flăcăul se întorsese schimbat, îngâmfat, năbădăios, nărăvit la băutură şi neruşinat cu fetele. Nu mai ţinea datinile, călca opreliştile”.

Tehnica modernă, folosită de jandarmi pentru recuperarea lui Gheorghieş, care fusese înghiţit de apele iezerului – dinamita – tulbură echilibrul acestei lumi primare, încât nu e de mirare că duhul apei, în loc de trupul înecatului, aruncă din adâncuri o sumedenie de peşti.

De observat faptul că dacă în lumea montană vânătorul era de obicei şi solomonar recurgând la magie pentru supunerea animalului (În mijlocul lupilor, Schimnicul, Ultimul Berevoi) în lumea acvatică aceste două îndeletniciri nu se întâlnesc la unul şi acelaşi individ. Deoarece tehnica modernă se dovedeşte a fi ineficace în tentativa de recuperare a lui Gheorghieş, intervine Savila, strămoaşa satului de pescari. Conservând intacte legile străvechi ale neamului de pescari, bătrâna reuşeşte, prin practici magice, a îndupleca duhul lacului să elibereze trupul neînsufleţit.

Inedită, în seria povestirilor din lumea acvatică, este Lostriţa. Aici, V. Voiculescu conjugă tema vânătorii cu una erotică. Nota de arhaic conferită de autor rezidă în chiar în înfaţişarea lostriţei, aceea de „peşte străvechi, aproape fabulos”. Atâta timp cât se află sub oblăduirea duhului apelor sau a lostriţei, Gheorghieş, respectiv Aliman au parte de peşte abundent. Dar, când protectorii sunt trădaţi (primul încalcă legile, cel de-al doilea o părăseşte pe frumoasa bucălată, „şuie, cu trup lung”), cei doi sfârşesc tragic.

În proza voiculesciană, impactul dintre arhaic şi modern apare nu numai în spaţiul montan sau acvatic, ci şi în cel uman, mai exact în lumea monahală. Personajele sunt groteşti, iar gestica lor e de-a dreptul hilară, amintind de celebrele pamflete argheziene din volumul Icoane de lemn.

În lumea prelaţilor, impactul se manifestă prin incompatibilitatea dintre canoanele bisericeşti şi liberul arbitru.

Metamorfozarea călugărului Sofonie în lup îşi are rădăcinile în absurditatea vieţii monahale, silită să se supună canoanelor mănăstireşti. Fizionomia schimnicului nu aduce cu cea a unui ascet, ci mai degrabă cu cea a unui om viguros: „Treaz, puternic, neabătut tot timpul, el sta în fruntea soborului, pe care-l târa după sine, atlet prin marile osteneli evlavioase…”

Prin intermediul serviciilor unei tinere văduve (grecoaică frumoasă, dar agresivă), excentricul părinte Evtichie intenţionează să-şi pună-n valoare rezistenţa sa faţă de ispitele femeii. Exorcismul acestui călugăr este mai aproape de comportamentul unui clovn decât al unui om al cărui suflet e chinuit de diavol: „El înfăşca de toartă ligheanul de aramă unde-şi spăla trupul înaintea împărtăşaniei (…), prindea ciocănelul de fier (…) tot timpul la îndemână (… ) şi pornea să bată cumplit darabana, într-un fel de şarjă, căreia nimeni şi nimic nu i se putea împotrivi” (Ispitele părintelui Evtichie).

În Chef la mănăstire ospăţul pantagruelic şi discuţiile cuvioşilor despre posibilitatea de a-i găsi un culcuş peste noapte Lizei, iapa preotului Bolindache, după ce convivii o aşezaseră în capul mesei, dezvăluie seninătatea cu care sunt încălcate interdicţiile impuse prin canoanele bisericeşti.

Dacă în creaţia eminesciană şi sadoveniană se poate vorbi de relaţia osmotică erou liric-natură, între cei doi termeni existând o perfectă similitidine, transferul de simţăminte realizându-se ca în două vase comunicante, în proza lui V. Voiculescu omul modern apare în postura de intrus. Există totuşi unele figuri singulare (Luparul, Sofonie, Amin, Săbăilă, Doardă „geamănul celui dintâi cu două şchioape mai înalt şi mai truncheş”, şi Carloman, „mai pădureţ”- cei mai apropiaţi tovarăşi ai lui Dionis) care împrumută, în modul lor de manifestare, ceva din sălbăticia naturii. Apariţia tehnicii moderne în această lume arhaică duce la degradarea ei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s