Calea dreptei credinţe

Cosmin ŞTEFĂNESCU

Autorul volumului „Theologhisiri literare”, prof. Dr.Constantin Miu, ne îndeamnă să pătrundem într-o lume de visare. Astfel descoperim lumi ale autorilor din vechime care nu au fost nicicând uitate doar că trebuie studiate şi abordate într-o multitudine de moduri pentru a descoperi chintesenţe de cunoaştere.

 

Pe măsură ce pătrundem în lumea de visare prin care ne poartă scriitorul, descoperim că este posibilă o nouă descifrare a poemelor lui Mihai Eminescu: „Luceafărul”, „Scrisoarea I”, ” Scrisoarea II”, ” Rugăciunea unui dac”, ” Odă (în metru antic)” etc . Acest volum se dovedeşte a fi un instrument util pentru studiu al tinerilor elevi şi nu numai. Lucrările mai sus amintite pot fi abordate în alt mod şi pot fi privite în profunzime până la descătuşarea esenţei.
În „Teologia necazurilor în Luceafărul”, autorul porneşte pe un drum anevoios şi ne arată o cale prin care putem privi această lucrare şi din punct de vedere teologic. Poemul mai sus amintit poate fi studiat din cu totul altă perspectivă şi poate fi descătuşat din noianul de metafore / versuri pentru a fi mai clar, mai pe înţelesul tuturor: ” Din perspectiva celor spuse până aici, având în vedere fabulaţia poemului Luceafărul, putem sesiza strategia Demiurgului ca Părinte duhovnicesc: pentru ca Fiul să-şi poată începe urcuşul spiritual, era nevoie ca acesta să treacă inevitabil prin faza încercărilor. Recunoaştem aici similitudini cu Iisus, care a trebuit şi el să cunoască mai toată gama necazurilor, înainte de a reveni la veşnicie. În poemul eminescian, faza încercărilor are mai multe etape.
Prima etapă este ispitirea.
Luceafărul este ispitit de frumuseţea fetei de împărat,aceasta fiind prezentată de către poet la proporţii hiperbolice:”A fost odată ca-n povesti,/A fost ca niciodată/Din rude mari imparătesti,/ O prea frumoasă fată .//Şi era una la părinţi -n / Şi mândră-n toate cele,/Cum e Fecioara între sfinţi/Şi luna între stele.”
A doua etapă este consimţirea.
În cazul protagoniştilor poemului Luceafărul,dacă ispitirea este realizată de fata de împărat,consimţirea aparţine atât  fetei cât şi astrului nemuritor:”ÎI vede azi,îl vede măni,/Astfel dorinţa-i gata; /El iar privind de săptămâni,/Îi cade dragă fata.”Spuneam că din ambele părţi (a fetei de împărat si a astrului nemuritor) consimţirea vine în egală măsură.
A treia etapă este cea în care consimţirea se transformă în patimă”.
Luceafărul acceptă fără ezitare să se lepede,în semn de dragoste pentru frumoasa fată de împărat,de nemurirea sa:”Da,mă voi naşte din păcat,/Primind o altă lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.”Din versurile citate transpare un paradox : acceptând să renunte la”legea” sa,astrul nemuritor crede că-şi manifestă libertatea de acţiune faţă de Părintele său spiritual;dar ”primind o altă lege”-cea a muritorilor-,Hyperion nu-şi va putea impune propria lege,ci ve deveni robul legii ce tutelează profanul.Acest aspect nu este sesizat de către protagonist,el fiind orbit de patima sa devoratoare pentru Cătălina,patimă care îi robeşte cugetul.

În dialogul său cu Demiurgul-Părintele său duhovnicesc-,Hyperion îşi mărturiseşte păcatul,dar fără a-l conştientiza:”De greul negrei vecinicii,/Părinte,mă dezleagă/Şi lăudat pe veci să fii/Pe-a lumii scară-ntreagă;//O,cere-mi,Doamne,orice preţ;/Dar dă-mi o altă soarte,/Căci tu izvor eşti de vieti/Şi dătător de moarte, //Reia-mi al nemuririi nimb/Şi focul din privire,/Şi pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire…”.
Răspunsul Demiurgului evidenţiază cu pregnanţă rolul Părintelui duhovnicesc,darul discernământului. Adevărat Părinte duhovnicesc ,Demiurgul îşi ceartă Fiul,nu dojenindu-l pentru îndrăzneala de a vrea să-şi schimbe legea(care ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autoritatea Tatălui),ci afişând o ironie înţelegătoare atât faţă de Hyperion,cât şi faţă de lumea în care acesta dorea să intre:”Tu vrei un om să te socoţi,/Cu ei să te asemeni?/Dar piară oamenii cu toţi, / S-ar naşte iarăşi oameni.//Ei numai doar durează-n vânt/Deşerte idealuri-/(…)Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.//(…)Iar tu, Hyperion rămâi/Oriunde ai apune…/Cere-mi cuvântul meu de-ntâi-/Să-ţi dau inţelepciune?”Din versurile citate,putem decela scopul atitudinii Părintelui spiritual: paza minţii Fiului,pentru ca acesta să nu fie robit de patimă,la căderea în păcat.
Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea mântuirii Fiului. Căci –se spune în   Proverbe,11-14-”măntuirea este sfătuire multă”.Cu alte cuvinte,Tatăl Ceresc ,înţelegând atitudinea lui Hyperion,acceptă ispitirea de care acesta a avut parte,pentru că ştie că numai aşa Fiul se va smeri:acesta nu poate ajunge la epectază decât după ce va fi căzut în ispită.
Cititorii prin intermediul acestei cărţi fac o călătorie iniţiatică în cuvântul lăsat de înaintaşii noştri.
Calea dreptei credinţe descoperită de autor în poemele mai sus amintite şi în multe altele ne arată încă o dată că este momentul să ne întoarcem la credinţă, aşa cum ne-au învăţat străbunii şi scriitorii noştri de la începuturi şi până în prezent. Personal, îi invit pe toţi să citească această carte care vibrează de studii pe teme teologice.