IZVODITORUL DE MIR întru iubire şi lumină

Prof. Dr. Const. MIU

Poeziile care intră în corpus-ul noului tom – Nopţile mele, Casa editorială Amurg sentimental, Bucureşti, 2011 –, semnat de dl Doru Ion Lazăr sunt – aşa cum arată şi titlul – rodul nopţilor de veghe şi inspiraţie, dăruite cu iubire cititorilor. În acest sens, moto-ul cărţii este elocvent: „N-a fost şi nu va fi nicicând/ Iubirea o minciună/ Chiar dac-o porţi mumai în gând/  În nopţile cu Lună!” (p. 3).

Volumul de care ne ocupăm acum este structurat pe două dimensiuni spirituale: una vizând trecutul, în speţă neamul nostru geto-dac, cealaltă – rolul şi rostul creatorului de frumos – poetul – în lumea contemporană.

Ideea fundamentală detectabilă în poeziile din prima categorie amintită este aceea că istoria o fac oamenii: „Noi facem istorie/ (…) Pământul acesta prin noi este viu!” (Noi suntem istorie, p. 78). Pentru oamenii acestor meleaguri, glia strămoşească înseamnă MUMA: „Aşa suntem noi, Dacii/ Uniţi ca Pădurea/ Adunaţi într-un singur Trunchi/ (…) Pentru această singură,/ Unică Ţară,/ Care pentru Noi/ Înseamnă/ <<Mamă şi Doamnă>>.” (Dacii d-aci, p. 6). Imperfectul evocării din primele două părţi ale poeziei Suflet dac aduce în prim-plan bunăstarea unui popor trăitor într-un spaţiu edenico-paradiziac: „Acum mai multe mii de ani,/ Când noi eram Poporul Dac,/ N-aveam nevoie nici de bani,/ Dar nici n-aveam vreun om sărac.” (p. 25). Acest spaţiu sacru a fost jinduit din timpuri imemoriale. Ideea aceasta este relevată în manieră eminesciană: „Şi-au tot venit din lumea largă,/ Mulţimi ce nu aveau hotar,/ Fiinţa, Limba să ne şteargă,/ Dar le-a fost truda în zadar!” (p. 27). Pasajul referitor la „iubita Europa” este un aspru rechizitoriu la adresa adepţilor globalizării, care jinduiesc după acest teritoriu binecuvântat, şi fac tot ce le stă în putinţă să fie depopulat: „Cum ne aştepţi, Iubită Europă/ Când ştii c-am fost aici din veac?/ Aducerea-ţi aminte e-n sincopă?/ Ai vrea doar Ţara fără Suflet Dac?” (p. 28). În ultimii ani, teza daciştilor – aceea că NOI NU SUNTEM URMAŞII ROMEI (dr. Napoleon Săvescu, fondatorul revistei Dacia magazin a publicat o carte cu acest titlu – n. n.) – prinde contur cu pregnanţă. Ea transpare din două creaţii ale lui Doru Ion Lazăr, incluse în volumul Nopţile mele. Prima este Conştiinţa de sine: „Am fost făcuţi din lutul/ Care hrăneşte viaţa/ Şi-nvredniciţi cu harul/ De-a fi stăpâni pe noi,/ Că suntem începutul/ Şi suntem dimineaţa/ Care-mplineşte darul/ În ziua de apoi!” (s. n., p. 70). A doua – Testamentul lui Burebista – accentuează păstrarea conştiinţei naţionale: „Suntem la răscruce de vânturi,/ Puşi de dulcele destin,/ Între ape şi pământuri…/ Ştim ce suntem: cer senin, / Ştim şi astfel dăinuim!” (s. n., p. 100).

*

Spuneam la începutul acestor consideraţii că a doua dimensiune spirituală detectabilă în noua carte semnată de dl Doru Ion Lazăr se referă la rolul şi rostul poetului în cetate. Prima poezie, care deschide volumul mai sus amintit – Autograf – ar fi putut foarte bine să ţină locul cuvântului înainte, unul plin de platitudini şi semnat de editor. Prin ironia înţelegătoare, autorul invită la lectură cititorul aflat sub tutela calculatorului şi a televizorului – două „instrumente” inerente pseudo-culturii şi pseudo-valorilor. Salvarea se poate realiza prin întoarcerea la lectură: „Omule rătăcitor,/ Subjugat de viitor,/ Sedus de calculator,/ Drogat de televizor…/ (…) Omule, fost cititor,/ Reînvie CITITORU’/ Eu semnez şi-ţi dau onoru’/ Mulţumindu-ţi… AUTORU’ ” (p. 9).

Nopţile mele – poezia care dă titlu volumului în discuţie – o considerăm un veritabil crez artistic, pentru că defineşte personalitatea poetului, care dăruie şi se dăruie oamenilor, cu iubirea izvorâtoare din candela inimii: „Sunt nopţile mele/ Ca pulberi de stele/ (…) Adesea nu le dorm,/ (…) Le dărui iubirii/ De oameni şi lume,/ (…) Căci sufletul meu,/ Când e lună plină,/ Străbate – mereu –/ Cărări de lumină” (p. 10-11).

Prin problematica abordată – întoarcerea fiului risipitor la credinţă, Prizonierul aminteşte de fronda argheziană. Teologul din tinereţe recunoaşte un paradox ce i-a marcat existenţa spirituală – cu cât se credea liber-cugetător, cu atât era PRIZONIER, LEGAT DE DUMNEZEU: „L-am alungat, am vrut ca să mă rup de El,/ Mi-am căutat, hai-hui, un alt model,/ (…) Am căutat, am căutat – mereu –/ Să nu fiu dependent de Dumnezeu…/ Ca să-L implor, doar când îmi este greu!…/ Croindu-mi masca propriului zeu,/ Chiar L-am negat şi-am spus că sunt ateu!/ Negând, de fapt, atunci am afirmat,/ Tot Adevărul ce l-am căutat…” (p. 23). Mai întâi, să spunem că din orgoliu, poetul se disociază de omul comun, care-L caută şi-L imploră pe   Dumnezeu, doar atunci când îi e greu. Apoi, recunoaştem în aceste versuri mărturisitoare că gestul de frondă, de „rupere” de Tatăl Ceresc aminteşte de Nice, care prin declaraţia nonşalantă – „Dumnezeu e mort!” – recunoaşte de fapt EXISTENŢA lui Dumnezeu, aici fiind vorba, în fond, de afirmaţia prin negaţie.

Recunoscând că are o personalitate aparte, prin două negaţii cu valoare stilistică ce-l singularizează pe iubitorul de poezie („N-am fost – niciodată –  un tip solitar/ Şi – totuşi – n-am spirit de turmă/ (…) Iubesc Poezia cu Duh selenar/ Nu-s primul, nici cel de pe urmă” – …Şi totuşi, p. 97), Doru Ion Lazăr se declară mulţumit în poezia Aştept cuminte dacă mesajul din poeziile sale a fost limpede înţeles şi ajunge la inima fiecăruia: „Eu n-am ştiinţa verbelor moderne,/ Eu sunt produsul tipului citit/ Care pe buchea scrisă a trudit/ Să afle taina trecerii eterne/ (…) Dar am credinţa că am reuşit/ Ce-am scris să înţeleagă şi un prost.” (p. 115).

Mimând naivitatea, în poezia Scriu, autorul este ironic – pe alocuri caustic – faţă de cei ce cred că numai cei şcoliţi au ştiinţa prozodiei. „SCRIU înseamnă că sunt viu/ (…) SCRIU dar nu-s de meserie/ SCRIU mi-e interzis a scrie?!?/ (…) SCRIU şi eu cum scriu destui/ SCRIU dar nu visez statui/ SCRIU şi-ntreb fără ocol:/ SCRISUL e un monopol?!?/ E doar pentru literaţi/ Nu şi pentru cei chemaţi/ Care nu ştiu iambi, trohei/ Dar au Duhul Sfânt cu ei” (p. 136, 137).

Din cele arătate până aici, putem spune că dl Doru Ion Lazăr este unul din cei chemaţi a sluji în Templul Poeziei şi, fiind atins de aripa Harului Sfânt, îl putem socoti drept IZVODITOR DE MIR întru iubire şi lumină.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s