VIRTUŢILE CRITICULUI şi ale TEOLOGULUI

Daniela VASILE

Prof. Dr. Const. Miu ne oferă în THEOLOGHISIRI LITERARE o perspectivă teologică a mai multor personalităţi ale culturii româneşti. Dintre aceştia, cel mai reprezentativ este poetul-nepereche Mihai Eminescu şi harul său de a ilustra poetic frumosul ca suferinţă transfigurată. Aici convertirea suferinţei în frumos determină caracterul filosofic al confesiunii, încât marile probleme ale existenţei (cunoaşterea, relaţia eului cu universul, erosul si thanatosul) devin motive lirice şi motive filosofice.

 

Mă voi opri la capodopera eminesciană – Luceafărul – unde se relevă strategia Demiurgului ca Părinte duhovnicesc: ”pentru ca Fiul să-şi poată începe urcuşul spiritual, era nevoie ca acesta să treacă inevitabil prin faza încercărilor. Recunoaştem aici similitudini cu Iisus, care a trebuit şi el să cunoască mai toată gama necazurilor, înainte de a reveni la veşnicie”. Faza încercărilor are mai multe etape:

Prima etapă este ispitirea. Luceafărul este ispitit de frumuseţea fetei de împărat, aceasta fiind prezentată de către poet la proporţii hiperbolice:

”A fost odat ca-n poveşti,

A fost ca niciodată

Din rude mari împărăteşti,

O preafrumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră în toate cele,

Cum e fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.”

A doua etapă este consimţirea. Fără aceasta ispitirea nu ar mai avea niciun rost. În cazul protagoniştilor poemului Luceafărul, dacă ispitirea este realizată de fata de împărat, consimţirea aparţine atât fetei cât şi astrului nemuritor:

”Il vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorinţa-i gata;

El iar privind de săptămâni,

Îi cade dragă fata.”

A treia etapă este cea în care consimţirea se transformă în patimă.

Autorul Theologhisirilor… arată că Pr. Ioan C. Teşu, în cartea sa TEOLOGIA NECAZURILOR, face distincţia între păcat şi patimă, astfel: ”Spre deosebire de păcat, care are caracter accidental, patima e păcatul generalizat, devenit obişnuinţă”.

Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea mântuirii Fiului. Căci – se spune în Proverbe, 11:14 – ”mântuirea este sfătuire multă”. Tatăl Ceresc astfel înţelege atitudinea lui Hyperion şi acceptă ispitirea de care acesta a avut parte, pentru că ştie că numai aşa Fiul se va smeri: acesta nu poate ajunge la epectază decât după ce va fi căzut în ispită. Acesta este scopul teologiei necazurilor.

Versurile din finalul Luceafărului îmbracă haina pocăinţei ca smerită cugetare. Conştientizând căderea sa în păcat, după ce a văzut idila Cătălinei cu pajul Cătălin şi după ce a înţeles că între lumea profană şi cea sacră există o distanţă uriaşă în planul aspiraţiilor, Hyperion se pocăieşte, pregătindu-şi astfel viaţa autentică, duhovnicească. Această conştientizare a pocăinţei, ca izvor al căinţei, este o dovadă de autocunoaştere: ”Pe o treaptă superioară, această cunoaştere obiectivă de sine dobândeşte un sens moral mai accentuat, constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţiile, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere şi trăire în Dumnezeu.

În poemul Iisus, criticul Const. Miu sesizează că din punct de vedere mistic, se poate detecta ”drumul vieţuirii duhovniceşti: împreuna-pătimire cu Hristos, cu nădejdea mântuirii, calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului”.

O dovadă a faptului că poetul Mihai Eminescu avea cunoştinţă de concepţia Sfinţilor Părinţi referitoare la Frumuseţea spiritual, arhetipală este versul ”Un mort frumos cu ochii vii”, ce reprezintă o definiţie metaforică a Frumosului divin. Spre acest inefabil Frumos divin, Cătălina a rămas în faza comtemplării Frumosului divin, fără a cunoaşte vârsta unirii spiritual, ceea ce relevă neputinţa omului de a-şi depăşi propria condiţie, cu alte cuvinte, neputinţa de a se purifica.