Const. MIU
Puf de stele am să pun
Peste umerele goale,
Ca să te iubesc, nebun
De la creştet până-n poale!
Străluceşti precum o stea,
Calea vieţii luminând
Aşa sufletul te vrea,
Căci cu tine sunt în gând.
Iar lumina din ochi fie
Pentru inima-nsetată
Un izvor de apă vie,
Ca să mi te sorb pe toată!
29.06.2012
Prof. Dr. Const. MIU
Cartea Nu suntem singuri (convorbiri cu Artur Silvestri), apărută sub îngrijirea dnei Mariana Brăescu Silvestri, la Editura Carpathia, Bucureşti, 2012 (ediţia a II-a) are în corpus-ul său 9 convorbiri cu diverşi scriitori, oameni de cultură şi jurnalişti, avute între 1984-2005 relevă componentele teoretice şi practice ale doctrinei România Tainică numită şi România Profundă, concept iniţiat şi susţinut de distinsul om de cultură – Artur Silvestri.
Într-un interviu consemnat de Veronica Balaj, pentru Radio Timişoara, Artur Silvestri, vorbind despre necesitatea păstrării valorilor tradiţiei, făcea distincţie netă între o Românie de suprafaţă, unde răul proliferează de la o zi la alta, având drept caracteristic spiritul risipitor (şi distructiv – considerăm noi, Const. MIU), şi România Tainică/ România Profundă, unde primează Fapta Mare săvârşită de Oameni Mari.
În alt loc (un interviu realizat de Radu Căjăvanu), aducând în discuţie ideea că la noi, „meritul este înlocuit de cu totul altceva şi nici nu ştii măcar cu ce anume şi care ar fi de fapt această pseudovaloare”, Artur Silvestri opinează cu regret că „Fapta Mare ori nu se cunoaşte, ori nu se recunoaşte” (p. 102). Tot aici, el mai precizează că „De la Vlădica Antonie (e vorba de marele teolog şi om de cultură Antonie Plămădeală – n. n.) am înţeles că pentru Fapta Mare nu trebuie să te aştepţi la nimic.” (p. 108(.
Cum era şiI firesc, într-un alt interviu (realizat de Anca Bărbulescu), fondatorului Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP) – desigur, infatigabilul Artur Silvestri – i s-a cerut să precizeze „ce înseamnă Oameni Mari?” (p. 140). Aceştia sunt „cei ce lasă în urmă o Faptă (…), constituind un model istoric şi social” (p. 140). Toate aceste concepte se regăsesc în cartea lui Artur Silvestri – Cuvinte pentru urmaşi. Autorul arată cum a ajuns la concretizarea acestui op: „… adunând în primăvară, câteva zeci de Oameni Mari (la decernarea premiilor anuale ARP – n. n.), mi-am dat seama că sunt atât de diferiţi şi că faptele lor sunt atât de neasemănătoare (…), încât apare, prin ei, un fel de Românie Tainică )…) Şi când am înţeles că în fiecare există o concluzie de viaţă (…), o povaţă, am iniţiat această carte (…) Dar însumate toate aceste contribuţii mărunte conduc la un gen de fluid, care circulă pretutindeni şi care ne dă o uimitoare stabilitate. Aceasta arată că noi nu suntem într-o criză istorică şi că există, dincolo de Româniile de suprafaţă (România lor, a politicienilor şi a magnaţilor, şi România noastră, a oamenilor obişnuiţi – n. n.), o Românie Tainică.” (p. 140-143).
Aici, se impune să precizăm că în interviurile sale, Artur Silvestri discută despre două categorii de Oameni Mari: cei de ieri (intraţi în conştiinţa naţiei) şi cei de azi, „ilustrând Modelul (şi care) sunt lăsaţi deoparte, fiindcă vremurile noastre tulburate nu cultivă continuitatea (…), truda dedicată faptei, ci dimpotrivă – spiritul risipitor, consumismul inutil…” (p. 146). Din prima categorie, Artur Silvestri aminteşte pe cei a căror contribuţie în plan social-istoric şi cultural a devenit publică şi, în anumite împrejurări, destinele lor s-au intersectat cu al său. E vorba despre Dinu Adameşteanu (reputat arheolog – n. n.), scriitorii Emil Cioran, Mircea Eliade şi Adrian Marino, precum şi teologul şi omul de cultură Antonie Plămădeală. Din a doua categorie, fac parte oameni care, prin faptele lor, sfinţesc locul. Prin cartea sa, Artur Silvestri îi face cunoscuţi publicului larg. În interviul acordat Ancăi Bărbulescu, autorul enumără (printre alţii) pe Traian Galetaru, „un învăţător din Comloşu Mic, din Banat, care conduce o revistă sătească, veche de 70 de ani”; „preotul Al. Stănciulescu-Bârda, din Mehedinţi, dintr-un sat, Molovăţ (care) a edita în 15 ani, la editura lui, Cuget românesc, peste 200 de volume (…) şi pe care le-a răspândit în toată ţara şi uneori chiar şi în străinătate”; „Gligor Popi, de 85 de ani, din Banatul Sârbesc, acelaşi gen de cărturar fără vârstă”; stareţul „Modest Ghinea, de la Mănăstirea Cetăţuia din Argeş, care a fondat acum cinci ani o publicaţie (…) – Murmurul Sihaştrilor” (p. 147-148).
Prin activitatea sa prodigioasă: prozator, critic şi istoric literar, foiletonist, istoric al civilizaţiilor, expert imobiliar, ca şi preşedinte al ARP – calitate în care a făcut donaţii de peste 20.000 de cărţi la peste 350 de biblioteci orăşeneşti şi comunale (chiar şi Bibliotecii municipale din Medgidia, ca şi celei de la Liceul teoretic „N. Bălcescu”, din acelaşi oraş, unde noi profesăm), îl putem considera şi pe Artur Silvestri un OM MARE, iar Fapta sa Mare este una Sfinţitoare pentru spiritualitatea românească.
Mihaela BOTEZATU
Când sufletul va plânge-n noapte,
Pe-o notă de vioară,
Să-ţi suspine calde şoapte,
Când îngeri se coboară.
Să-ţi aducă-n gând lumină
Şi-n suflet primăvară,
Să ai viaţa mult senină
Şi-un dor de te-nfioară
Şi-n vers sufletul închină,
E sufletu-mi ce te alină
Pe-o notă de vioară…
Când sufletul sfios zâmbeşte,
Pe-o notă de vioară,
Şi sufletu-mi de drag păleşte,
De dor ce-l înfăşoară.
Const. MIU
– Părinţele, iar am păcătuit!
– Măcar eşti sinceră, fata mea…, aprecie părintele Demirel.
– Dar, Părinţele, ştii şi dumneata cum se spune: „Greşala recunoscută e pe jumătate iertată!”
– Dumnezeu nu umblă cu jumătăţi de măsură!… N-ai cum să fii pe jumătate curată sufleteşte.
– Aşa o fi, aprobă femeia, cu jumătate de gură, da’ ce să fac, Părinţele, că parcă e o boală, încercă ea să se apere de mustrare.
– Când eşti bolnavă, te duci la medic să te trateze?
– Desigur, da’ de ce-ntrebi?
– Şi preotul e medic, numai’ că e unu’ de suflete.
– Că bine zici, Părinţele, da’ la mine „boala” asta recidivează…
– Ţi-am dat canon?
– Da, Părinţele… Să nu mai pun mâna pe bani şase luni! Spuse femeia, ca şi cum s-ar fi lăudat.
– Aşa ţi-am zis să faci, păru preotul că-şi aminteşte. Te pomeneşti c-ai încălcat canonul şi d-aia ai venit la mine!? se sperie duhovnicul.
– Nu, să ştii că nu l-am încălcat! Şase luni ai zis, şase luni bătute-n cap n-am mai pus mâna pe bani!
– Ei, şi-atunci, cum zici c-ai păcătuit?
– Păi, canonul s-a sfârşit în august, iar eu am avut corigenţe în septembrie, mai spuse femeia, ca şi cum îi părea nespus de rău c-au venit corigenţele aşa repede după terminarea canonului.
– Asta nu înseamnă că dacă ţi-ai făcut canonul, gata, ai voie să te ţii de prostii şi să păcătuieşti iar, că degeaba îţi dau eu şi o sută de canoane, spuse supărat preotul Demirel. La dumneata, năravul e din cale-afară de mare!
– Părinţele, nu cred că e nărav!… Păcat o fi, da’ unu’ mai mititel, că doar am recunoscut…
– Oi vrea să-ţi dau binecuvântare pentru sinceritate?!
– Nu, Doamne-apără-mă şi păzeşte-mă!
– Trebuia să te fi păzit singură şi nu mai ajungeai la mine spăşită…
– Dacă am venit, nu mă mai dojeni şi dumneata, se rugă femeia.
Preotul Demirel se uită lung la femeia care îngenunchiase în faţa sa. Auzise de la lumea care venea la spovedit că profesoara de chimie este o şpăgăriţă ce nu s-a mai pomenit! „Măi oameni buni, le spunea de fiecare dată părintele, nu vă mai luaţi după gura lumii, şi aşa slobodă, şi daţi crezare la tot ce se spune pe la colţuri!” Cineva îi spuse foarte revoltat: „Asta a inventat şpaga oficializată!” Preotul îşi făcuse cruce şi ceru lămuriri. „Ca să nu bată la ochi, i-a fraierit pe părinţi să-şi trimită copiii la un curs opţional de Igiena alimentaţiei.” „Şi ce vezi rău în asta?” „Păi, tot meditaţie e, dar cu alt nume, că e pe bani la cursu-ăla. Şi-aşa de opţional e, că săracii părinţi, după ce le buşeşte plozii cu doi şi cu trei, se văd nevoiţi să-i înscrie la curs.” Preotul încercase o explicaţie: „O fi cu taxă, după noile reglementări europene…” Altcineva îi spusese că prin oraş, lumea şuşoteşte că doamna profesoară Dalida Grigorescu strânge bani pentru fi-su, ca să-l trimită în Anglia, după terminarea liceului, ca să continue acolo cu masteratu’ şi doctoratu’… „Nu mai exageraţi şi voi, oameni buni, îi dojenea părintele. Ştiţi şi voi că la profesori li s-au tăiat salariile, care şi-aşa erau vai de mama lor!” „Ce faci, părinte, îi iei apărarea lu’ madam ŞPAGARETA?!” se supărase o persoană mai în vârstă.
– Ţi-am spus să nu mai pui mâna pe bani! se răsti omul în sutană.
Femeia bătu repede trei mătănii.
– N-am mai pus mâna pe bani, Părinţele, doar ţi-am mărturisit.
– Şi-atunci, de ce mi-ai spus c-ai păcătuit?… Vezi că şi minciuna tot păcat e!
– Ştiu, Părinţele, cum să nu ştiu…
– Ai luat sau nu ai luat bani?
– N-am luat, am primit, se apără profesoara.
– Ia, uimeşte-mă cu o explicaţie savantă!
– Eu nu pun mâna pe bani, de când am primit canon. Vin în plic şi ăla-ntr-un buchet de flori, că-mi place să primesc flori, de ziua mea… Ce să fac, Părinţele, dacă statu’-ăsta a fixat corigenţele toamna, în septembrie, de ziua mea!?… Vai de păcatele mele, eu nu am nicio vină!
Mihaela BOTEZATU
Eu nu voi s-ajung în rai,
Raiul tău mi-ajunge mie!
Sufletul dacă mi-l dai,
Pentru mine-i bucurie
Raiul meu îţi aparţine,
Tot ce-i rău, devine bine,
Când în suflet cuvântezi,
Dorul greu mi-l luminezi.
Dac-ar fi s-ajungi în rai,
Lângă mine tu să stai,
Să fii buna călăuză
Şi inspiratoare muză!
Dac-ar fi s-ajungi in rai,
Suflet bun, alături ai,
Fii lumina din Lumină,
Pe bolta de cer senină.
Ştiu că eşti lumina mea –
Luminoasă ca o stea.
Calea vieţii nu se pierde,
Căci e luminată-n verde.
Calea vieţii luminată,
Este dragostea mea toată
Sufletul mi-e martor sfânt,
Pentru dorul ce-l cuvânt!
Dorul tău e călător,
Dorul meu e până mor!
Şi mi-e dor de dor de tine,
Dorul ăsta-mi face bine!
De mi-i dorul călător,
Pribegit e până mor,
Căci mi-e dor de suflet sfânt,
Coborât pe ăst pământ!
Dorul tău, acum pribeag,
Mie-mi este foarte drag.
Şi să-mi fie-nsoţitor
În al inimii pridvor.
În pridvorul luminat,
De gând prin lume plecat,
Mi-este drag sufletul blând,
Privegheat de ochi bătând!
Când ochiul ţi se bate,
De e stângul sau e dreptul,
De iubire tu ai parte;
Ea îţi înfloreşte pieptul.
Pieptul de îmi înfloreşte,
Lângă mine te doreşte,
Viaţa mea de dor se-anină,
Pentru cel ce mă alină.
Alinare şi tu-mi eşti,
Dacă asta îţi doreşti.
Eşti bobocul meu de dor –
Asta îmi doresc de zor!
26 iunie 2012
– Voi nu ştiţi noţiuni elementare de chimie şi vreţi să promovaţi? tună profesoara, trântind extemporalele pe catedră.
– Doamna profesoară, lecţia aia nici nu ne-aţi predat-o! îndrăzni şefa clasei să găsească o scuză pentru notele mici încasate „pe capete”.
– Fetiţo, vezi că eşti cam obraznică! atenţionă profesoara, vădit deranjată.
– V-am spus un adevăr, şi aşa ceva nu înseamnă obrăznicie, se apără fata.
– Ex-tra-or-di-nar! Apăsă cea de la catedră fiecare silabă a cuvântului. Extraordinar! repetă ea… Nu se poate! mai spuse, făcându-şi cruce… Adică, mă prosteşti în faţă!… Bineee!
– Dar…
– Fără dar! ţipă profesoara… Ai un tupeu fantastic!
– Totuşi, am vrea să ne ascultaţi şi pe noi, încercă aceeaşi elevă s-o îmbuneze pe cea supărată.
– V-am ascultat destul! Aveţi în catalog câte o notă şi cu cea de-acum – două, socoti aceasta.
– Doamnă, Cătălina a vrut să vă spună că pentru lecţia-aia ne-aţi promis c-o să vedem un film didactic, îi luă apărarea Andrei Lupescu- un coleg mai îndrăzneţ.
– Aşa e, doamna profesoară, confirmă Iulia Roşculeţ, colega de bancă a lui Andrei Lupescu. Să ştiţi că şefa noastră nu are obiceiu’ să mintă.
– Las’, c-aveţi şi-n manual o groază de fotografii explicative, nu-i mai lua tu apărarea.
– Spuneţi şi voi ceva! ceru flăcăul colegilor. Staţi ca muţii şi după ce pleacă profa, o faceţi pe Cătălina în fel şi chip, că nu v-a luat apărarea.
– Nu mai face pe viteazu’, ca să te dai mare în faţa donşoarei… Mai bine ţi-ai şterge mucii de la nas, cân’ vorbeşti cu mine! îl apostrofă femeia, vădit deranjată.
Iar tu, donşoară, se întoarse profesoara spre şefa clasei, să-i spui dirigintei voastre c-am cerut de urgenţă o şedinţă cu părinţii… Cu încă două perle de lucrări ca asta şi o să faceţi coadă la olimpiada din toamnă! Ba unii dintre voi o să biseze clasa!…
*
La şedinţa cu părinţii, profesoara Dalida Grigorescu a fost foarte înfiptă. Diriginta n-a scos o vorbă. Se uita cum colega sa se străduia din răsputeri să convingă pe cei din sală despre necesitatea implementării conceptului modern de scool after scool, în conformitate cu noua Lege a Învăţământului.
– Oameni buni, plozii dumneavoastră, pentru o clasă de specialitate, cum e a lor – de chimie-biologie –, să ştiţi că nu cunosc cele mai simple noţiuni şi formule.
– Daţi exemple, cu nume şi prenume! au cerut părinţii.
– Păi, uite, Maricica nu ştie că bioxidu’ de carbon are formula CO2 , da’ bine că scrie corect după dictare – codoi!
– Asta ştim şi noi, se auzi vocea unui părinte, aflat în spatele clasei. Mi-a zis fata.
– Aaa, care va să zică ştiaţi că nu ştiu?! făcu nedumerită profesoara.
– Exemple, exemple concrete! ceru altcineva.
– Aşaaa… Taifun, nu ştie că hidrogenului sulfurat i se mai spune în popor beşină şi că arde.
– Aşa e doamna, aşa e, că l-aţi ars la notă, încuviinţă tatăl băiatului amintit.
– Eu propun, continuă doamna Dalida Grigorescu, fără să-l ia în seamă pe acel bărbat, ca de săptămâna viitoare să vă trimiteţi copiii la noul meu curs opţional.
– Şi un’ să încapă opzeci de persoane? se interesă o mămică aflată în prima bancă. Mi-a zis Mădălina că atâţia s-au înscris deja pentru sculu-ăsta, că cică le-aţi fi spus că-i ca la olimpiada de toamnă.
– Am găsit deja o locaţie specială. O să ne-adunăm la măcelăria domnului Abibula, că elevii dumneavoastră au optat pentru Igiena alimentaţiei.
*
Dumă câteva luni bune, părinţii au aflat că la meditaţie profesoara de chimie îşi bârfeşte colegii, iar copiilor, dacă tot le lua banii, le dădea gogoşi – fetelor – şi pişcoturi de bere – băieţilor –, pe care tot ei le aduceau „la pachet” – cum li se cerea insistent.
Părinţii au început să vocifereze nemulţumiţi, deoarece li se promisese meniu bogat. „Măcar o ciorbă de oase-afumate sau o supă de legume şi crutoane, nu uscăturile-alea, că şi-aşa s-a-nvăţat la bani mulţi, fără să gătească!”
„O şcoală de menaj ar fi utilă, credeau cei mai mulţi. Da’ mai întâi, cucoana-asta simandicoasă, tre’ să treacă la cratiţă şi după aia să dea lecţii la alţii – şi unde mai pui, contra cost!”
Prof. Dr. Const. MIU
Dacă ar fi să dea crezare spuselor prefaţatorului cărţii sale, Magda Bădoiu ar ajunge la o suficienţă păguboasă. Pentru cel care semnează prefaţa – Editorul I. M. –, progresul unui scriitor înseamnă cantitate şi nu calitate: „Urmărind de ani buni evoluţia scriitoricească a Magdei Bădoiu se observă că aceasta cunoaşte progrese de invidiat pentru unii şi de elogiat pentru alţii. Şi nu-s doar nişte impresii personale, ci o realitate demonstrată prin cărţile pe care le-a publicat până în acest moment. „ (Prefaţă la cartea Magdei Bădoiu, Înserări sihastre, Casa de editură Amurg sentimental, Bucureşti, 2011, p. 7).
Şi ca să nu se dezmintă în inepţii, sus numitul editor recidivează. „Parcurgând etapă cu etapă cariera sa literară, citind în cenaclu, publicând în culegeri colective, dar mai ales în revista cu acelaşi nume a editurii, sub egida căreia i-au apărut cărţile, ca şi cea de acum, câştigul domniei sale pe linie de creaţie fiind de-a dreptul surprinzător, rezultatele fiind de mare perspicacitate în confruntarea cu alţi poeţi, cu oameni de carte, de profesii şi vârste diferite.” (p. 7). Acest pseudo-grămătic ar trebui să ştie că în limba română nu există frază fără predicaţie! Fragmentul pe care l-am reprodus abundă în gerunzii, dar nu are predicat! În plus, acelaşi semnatar al prefeţei, în entuziasmul său facil, nu explică şi nu justifică de ce consideră câştigul autoarei ca fiind „de-a dreptul surprinzător”! Dacă tot e aşa darnic în afirmaţi, care nu au de-a face cu judecata critică, l-am întreba ce înseamnă pentru un poet a avea „rezultate de mare perspicacitate în confruntarea cu alţi poeţi…” ? Oare aceste „rezultate” apar numai la cei cu mare perspicacitate, iar la cei cu perspicacitatea mai mică nu? Numai editorul poate şti răspunsul, dacă a devenit un bun măsurător al perspicacităţii scriitorilor care se încumetă să publice la editura sa.
Două aspecte sunt definitorii pentru cartea semnată de Magda Bădoiu: rolul şi rostul cărţii, al poeziei şi al cuvântului, precum şi prezenţa unui topos afectiv – câmpia.
Poezia care defineşte metaforic poziţia eu-lui faţă de Cuvânt, Poezie şi Carte este Sunt doar un pelerin la curtea rigăi Timp. Aflată în căutarea perfecţiunii artistice, poeta este conştientă de propriile-i limite: „Sunt (…) / Un pelerin perpetuu spre cetatea Cuvânt7 (…) Şi caut calea limpede spre stele, / Dar mă lovesc de pragul neputinţei mele” (p. 71). În alt loc – poezia Mereu pui între noi fiori de gheaţă – , Magda Bădoiu recunoaşte că deşi se consideră „Roasă de gânduri şi-ndoieli”, salvarea o află doar în cuvântul scris, ca şi în poezie: „Eu în cuvânt găsesc tămăduiri” (p. 26). Aşa se justifică accentele de rugă pe care le capătă versurile poeziei O clipă albastră de îmi dăruieşti: „Descântă şi umple-al creaţiei chin/ Cu tot ce-i firesc şi fără cusur” (p. 12). În atari condiţii, poezia devine vindecătoare de nevroze, iar cuvintele ei – balsam de suflet –, căci ele vin din sufletul „spiţerului” (eul poetic) pentru sufletul „pacientului” (cititorul): „Doar poezia poate să-mi aline/ Izvorul nesecat dar trist, din mine/, / Găsind cuvintele vindecătoare” (p. 22). La Magda Bădoiu, cartea de poezie capătă accepţiunea pe care Arghezi o dă în Testament, aceea de legătură indestructibilă între generaţii: „Poezia nu-i o cetate doar pentru-o noapte/ (…) Ea e (…) / Un lung suspin printre cuvinte-şoapte// (…) Mereu se va-nălţa spre cer măiastră; / Cu rotunjimi de flacără albastră,/ Sfinţită de-a strămoşilor oseminte.” (p. 27).
*
În volumul Magdei Bădoiu, întâlnim un topos afectiv – câmpia. Ea este subsumată perimetrului satului – un alt topos ce implică afectivitate şi care sub aspect spiritual aminteşte de versul blagian, cu valoare de maximă, definitorie pentru spaţiul mioritic. „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. Aspectul acesta transpare din poezia Bătrânul meu sat nu doarme niciodată: „Bătrânul meu sat nu doarme niciodată!/ A strâns în el veşnicia câmpiei,/ Parfumul salcâmilor dând glas bucuriei/ Şi Borcea în valuri, de Domnul lăsată,/ Când prinde-a miji primăvara în zori” (p. 77).
Toposul acesta afectiv capătă uneori dimensiuni stranii, ca în poeziile Umbrele zilei, în luna lui Cuptor şi Pacea câmpiei se înalţă stăpână: „Câmpia-n căldurile mari aiurează, / În neliniştea umbrei scăpare cătând, / Trupu-i de holde în vânt legănând, / Ea se-ntrupează-n copaci, ea visează” (p. 79). Nemişcarea modifică dimensiunile peisajului contaminat caloric: „Bărăganul se-ntinde în clocotu-i stins, / (…) Nici o umbră de copac, tremurândă, / Sub cerul de văpaie încins. / pacea câmpiei în mine-aşteptarea/ Şi vântul adoarme, ţinându-şi suflarea” (p. 81).
Din aceste considerente, o putem socoti pe doamna Magda Badoiu drept o poetă a câmpiei, având certe înclinaţii spre pictural şi straniul peisajului.
Mihaela BOTEZATU
Murmur de gând,
Mă fură plăpând,
E doru-mi fugar,
Prin lume hoinar.
Murmur de gând,
Profund lăcrimând,
În colţul de suflet,
Ca dulce descântec.
Murmur de gând,
Mi-aduce plângând,
Un zambet pe faţă,
Un dram de speranţă.
în proza lui V. VOICULESCU
Prof. Dr. Const. MIU
Miraculosul de factură păgână sau creştină, detectabil în basme, în povestirile lui Vasile Voiculescu devine miraculos magic. Magia – formă a păgânismului ce nu s-a constituit încă în mituri – reprezintă stratul străvechi propice inspiraţiei voiculesciene.
Lumea povestirilor scriitorului este una atât a pescarilor şi vânătorilor, cât şi a solomonarilor, o lume care conservă o matrice originară, având o curgere a timpului proprie.
În proza lui V. Voiculescu remarcăm prezenţa aproape constantă a două orizonturi spaţiale, definitorii pentru lumea arhaică ce le populează: muntele şi apa, în ipostaza lac sau iezer.
Bunăoară, în povestirea În mijlocul lupilor, râpile imense, săpate de ape în roca vânătă, şi gurile negre ce se deschideau în pereţii malurilor, asemenea gurilor unor străvechi peşteri, toate acestea dau „o impresie de arhaism şi primitivitate tulburătoare”. În acest spaţiu sălăşluieşte Luparul, omul-lup, făptură bizară şi singuratică. Vânător, magician şi artist (pe pereţii peşterii lui se văd, zugrăvite cu cărbune sau humă roşie, felurite chipuri de animale, iar pe vatră se zăresc „alte chipuri de fiare plăsmuite din lut”), Luparul e, în felul său, un paria evitat de oameni, răspunzând urii lor tot cu ură. Deşi trăiesc în acelaşi orizont spaţial, între oamenii comuni şi omul-lup există un raport de non-comunicare, deoarece între aceia şi acesta se întrerupe orizontul temporal: ei sunt oamenii prezentului, el este omul preistoriei.
Ceea ce-l apropie pe călugărul Sofonie din Schimnicul de Lupar este tocmai dorinţa lui de a deveni schimnic într-o peşteră din vârful unui munte, dorinţă venită din aspiraţia acestuia spre autoizolare, dar mai ales pornită dintr-un abia ascuns sentiment de protest faţă de societatea păcătoasă, mărginită, care nu-i oferea o perspectivă de elevare spirituală. Ca şi Luparul, misteriosul călugăr cunoaşte limbajul lupilor. şi unul şi celălalt sunt singurii în măsură să oprească invazia animalului prădalnic, care pune în primejdie oameni şi animale: „… era de ajuns ca el (Sofonie – n. n.) să se ridice şi să facă un semn, pentru ca acolo departe, dihăniile să se dea numaidecât înapoi şi să fugă“.
Dar nu numai aceşti doi lycantropi „vorbesc” cu animalele, ci şi Bujor din povestirea Misiune de încredere, care este, şi el, un izolat, un sihastru al codrilor, căruia îi place să trăiască slobod, fără să-i pese de legile şi rânduielile obştii. La rugămintea celui care primise „misiunea de încredere” de a-i prinde şi lui nişte cocoşi de munte, Bujor „s-a târât ca un şarpe până la trunchiul copacului, de care s-a ţinut făcându-se una cu el (…) şi, deodată, din inima tăcerilor crunte, a început să răsune cântecul magic al cocoşului de munte”.
Aceeaşi repulsie faţă de oameni manifestă şi Charles, din Sezon mort. Ca orice vânător (numai că el e unul modern, căci nu a pierdut total contactul cu ceilalţi oameni), şi el este adeptul singurătăţii, trăind într-o castitate de pustnic, alăturându-i-se câinele Azor, câine „cu caracter şi foarte educat”, care împrumută ceva din comportamentul stăpânului. În inima pădurii, Charles şi-a amenajat o crescătorie de fazani, dar această modalitate de refulare preferată de el este hibridă: ea „trădează o formă de ignorare a naturii în chiar mijlocul ei” (I. Apetroaie).
Hârjoana câinelui cu o „roşcată“ determină o modificare de 1800 în comportamentul stăpânului: pornirile erotice ale acestuia supus până atunci orbeşte abstinenţei – sunt focalizate asupra soţiei omului său de încredere, Simion, femeia fiind, până atunci, repudiată de către Charles.
Adevăratul vânător este Simion, deoarece el cunoaşte valoarea simbolurilor, aidoma Luparului. Prin urmare, el va împuşca vulpea simbolul femeii viclene. Simion manifestă înţelegere faţă de soţia sa, care „l-a tradus” cu stăpânul; el reacţionează potrivit înţelepciunii lumii lui patriarhale: în asemenea circumstanţe, vinovata trebuie să suporte funcţia coercitivă a bărbatului: „Avea doar câteva vânătăi pe obraz şi o pleoapă mai umflată“.
Muntele, ca orizont spaţial, apare şi în povestirea Sakuntala. De reţinut faptul că aici se întâlnesc trei spaţii distincte: moşia de pe plaiurile Buzăului, unde „treburile mergeau anapoda” de la plecarea, proprietarului, Dionis; piscul muntelui – noua reşedinţă a acestuia şi tabăra ţiganilor. Dacă primul spaţiu e supus degradării, cel de-al doilea este unul hibrid: întocmindu-şi un program de instrucţie spartană, Dionis încearcă să copieze ceva din modul original de viaţă a ţiganilor. Apare astfel evidentă tentativa de conciliere dintre cele două spaţii. Excentricul Dionis îşi converteşte anglomania la existenţa patriarhală a ţiganilor, de dragul oacheşei Rada. În faţa spectacolului de „viaţă slobodă“ oferit de liota lăieţilor, naratorul conştientizează intruziunea sa în această lume: „Am simţit cu umilinţă că nu eram făcut pentru existenţa măreaţă, dar aspră şi austeră a piscurilor”.
Impactul arhaic-modern este mult mai pregnant în Ultimul Berevoi. Aici, lumea muntelui se-ntoarce la „era lemnului şi vârsta pietrei”, vârste impuse de bătrânul solomonar, al cărui nume s-a topit în negura anilor pe care-i duce-n spate. El este singurul la care caută izbăvire colectivitatea, ameninţată de invazia fiarelor. Recuzita din arsenalul magic al vraciului aminteşte de cea a Luparului, cu care acesta îndepărta animalul feroce. Vestitul solomonar nu reuşeşte să supună monstrul prin intermediul ritualului magic. Revelaţia o are în urma invocării totemului muntelui, care-i solicită autosacrificiul: „Acum ştia. Taurul magic vrea bărbăţie adevărată, potrivnic viu, nu o sperietoare.” Moartea unchiaşului are valoare de simbol: extincţia unei civilizaţii bazate pe magia de tip arhaic. Tragismul eroului provine din faptul că are o biografie zbuciumată: strămoşii săi fuseseră prigoniţi de autorităţi; el însuşi, prigonit de colectivitate, fusese nevoit să se sihăstrească, să trăiască departe de oameni.
Dincolo de intenţia moralizatoare, din povestirea Ciobănilă transpare o atenuare a acestui impact: universului infantil (surprins în câteva aspecte ale vieţii de şcoală) îi este asociat un mesager din lumea păstorească – un câine.
Dar impactul de care vorbeam poate fi dedus şi din celalalt orizont spaţial prezent în proza lui V. Voiculescu, şi anume apa. Pescarul Amin, din povestirea cu acelaşi nume e un „as” în materie de pescuit, aşa cum Luparul şi toţi ceilalţi vânători se disting prin competenţa desăvârşită în ale vânătorii. Aici se confruntă două mentalităţi – expresie a două moduri de a înţelege tehnica pescuitului: cea a brigadierului sosit la Pocioveliştea, care e adeplul pescuitului cu dinamita, mijloc modern şi comod – ce-i drept -, dar decimator, şi cea a lui Amin, cunoscător al pravilelor nescrise ale pescarilor de pe acele meleaguri, care va respinge propunerea: El nu poate accepta „încălcarea legilor sacre ale lumii lui şi are senzaţia de a fi fost lezat într-o fibră sufletească intimă“ (Elena Zaharia Filipaş).
Revolta neputincioasă a lui Amin faţă de „venetic” este asemănătoare cu cea a personajelor sadoveniene din Împărăţia apelor. Eroul voiculescian trăieşte o stare de extaz, încercând să dea răspuns problemei ce ţine de propria-i sorginte: este sau nu uriaşul morun, care-şi făcuse apariţia în balta Nazârului, totemul spiritual al neamului său de pescari? Ca şi în celelalte povestiri, şi din aceasta transpare legătura om-animal. Dacă ultimul Berevoi, Luparul sau chiar Sofonie recurgeau la magie pentru a supune animalul, Amin, având în întreaga sa făptură ceva de mare amfibie, aidoma unor personaje de basm (înzestrate cu puteri miraculoase), se dă de trei ori peste cap şi se metamorfozează – la modul imaginar – într-un gând. Spre a-şi satisface setea de revelare a absolutului, el se eliberează de limitele prezentului (care-l încorsetează), prin puterea gândului care-l poartă în trecut (ca Dan Dionis).
În timp ce Amin aspiră la identificarea cu totemul său, Gheorghieş, din Lacul rău, se îndepărtează de acesta; ba mai mult chiar, îi nesocoteşte legile nescrise. Divorţul de duhul lacului e urmarea faptului că, ajuns în armată, flăcăul ia contact cu o lume decăzută moral, care-i întinează sufletul: „Dar de la armată flăcăul se întorsese schimbat, îngâmfat, năbădăios, nărăvit la băutură şi neruşinat cu fetele. Nu mai ţinea datinile, călca opreliştile”.
Tehnica modernă, folosită de jandarmi pentru recuperarea lui Gheorghieş, care fusese înghiţit de apele iezerului – dinamita – tulbură echilibrul acestei lumi primare, încât nu e de mirare că duhul apei, în loc de trupul înecatului, aruncă din adâncuri o sumedenie de peşti.
De observat faptul că dacă în lumea montană vânătorul era de obicei şi solomonar recurgând la magie pentru supunerea animalului (În mijlocul lupilor, Schimnicul, Ultimul Berevoi) în lumea acvatică aceste două îndeletniciri nu se întâlnesc la unul şi acelaşi individ. Deoarece tehnica modernă se dovedeşte a fi ineficace în tentativa de recuperare a lui Gheorghieş, intervine Savila, strămoaşa satului de pescari. Conservând intacte legile străvechi ale neamului de pescari, bătrâna reuşeşte, prin practici magice, a îndupleca duhul lacului să elibereze trupul neînsufleţit.
Inedită, în seria povestirilor din lumea acvatică, este Lostriţa. Aici, V. Voiculescu conjugă tema vânătorii cu una erotică. Nota de arhaic conferită de autor rezidă în chiar în înfaţişarea lostriţei, aceea de „peşte străvechi, aproape fabulos”. Atâta timp cât se află sub oblăduirea duhului apelor sau a lostriţei, Gheorghieş, respectiv Aliman au parte de peşte abundent. Dar, când protectorii sunt trădaţi (primul încalcă legile, cel de-al doilea o părăseşte pe frumoasa bucălată, „şuie, cu trup lung”), cei doi sfârşesc tragic.
În proza voiculesciană, impactul dintre arhaic şi modern apare nu numai în spaţiul montan sau acvatic, ci şi în cel uman, mai exact în lumea monahală. Personajele sunt groteşti, iar gestica lor e de-a dreptul hilară, amintind de celebrele pamflete argheziene din volumul Icoane de lemn.
În lumea prelaţilor, impactul se manifestă prin incompatibilitatea dintre canoanele bisericeşti şi liberul arbitru.
Metamorfozarea călugărului Sofonie în lup îşi are rădăcinile în absurditatea vieţii monahale, silită să se supună canoanelor mănăstireşti. Fizionomia schimnicului nu aduce cu cea a unui ascet, ci mai degrabă cu cea a unui om viguros: „Treaz, puternic, neabătut tot timpul, el sta în fruntea soborului, pe care-l târa după sine, atlet prin marile osteneli evlavioase…”
Prin intermediul serviciilor unei tinere văduve (grecoaică frumoasă, dar agresivă), excentricul părinte Evtichie intenţionează să-şi pună-n valoare rezistenţa sa faţă de ispitele femeii. Exorcismul acestui călugăr este mai aproape de comportamentul unui clovn decât al unui om al cărui suflet e chinuit de diavol: „El înfăşca de toartă ligheanul de aramă unde-şi spăla trupul înaintea împărtăşaniei (…), prindea ciocănelul de fier (…) tot timpul la îndemână (… ) şi pornea să bată cumplit darabana, într-un fel de şarjă, căreia nimeni şi nimic nu i se putea împotrivi” (Ispitele părintelui Evtichie).
În Chef la mănăstire ospăţul pantagruelic şi discuţiile cuvioşilor despre posibilitatea de a-i găsi un culcuş peste noapte Lizei, iapa preotului Bolindache, după ce convivii o aşezaseră în capul mesei, dezvăluie seninătatea cu care sunt încălcate interdicţiile impuse prin canoanele bisericeşti.
Dacă în creaţia eminesciană şi sadoveniană se poate vorbi de relaţia osmotică erou liric-natură, între cei doi termeni existând o perfectă similitidine, transferul de simţăminte realizându-se ca în două vase comunicante, în proza lui V. Voiculescu omul modern apare în postura de intrus. Există totuşi unele figuri singulare (Luparul, Sofonie, Amin, Săbăilă, Doardă „geamănul celui dintâi cu două şchioape mai înalt şi mai truncheş”, şi Carloman, „mai pădureţ”- cei mai apropiaţi tovarăşi ai lui Dionis) care împrumută, în modul lor de manifestare, ceva din sălbăticia naturii. Apariţia tehnicii moderne în această lume arhaică duce la degradarea ei.
Const. MIU
Murmur de gând
S-aude plângând
În toi de noapte –
Suspin şi şoapte.
Gând rătăcit,
La mine ivit,
Te cată febril,
Pe tine tiptil…
Murmur de gând
Auzi-l căzând
Din colţ de stea
Pe inima ta!
20.06.2012,
ora 23, 55
METAMORFOZE 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.