SĂPĂTURI

Const. MIU

Nea Dumi e acasă? întrebă femeia.

Tânărul nu-i răspunse. Trase din ţigară, după care apucă sticla de gât şi turnă alene în pahar. Bău cu sete, pe nerăsuflate, aproape tot paharul. Se şterse cu dosul palmei,luă apoi între degete câteva alune, pe care le aruncă în gură, dând capul pe spate.

Femeia se apropie din spate şi-i puse palma pe umăr. Abia atunci acesta tresări şi, după ce dădu mai încet sonorul aparatului la care asculta manele, întoarse capul.

– Marcelică, nea Dumi e acasă?

– Doarme, tanti,doarme, repetă tânărul, părând deranjat de cea care îl întrebase de tată.

– Cum o fi putând să doarmă pe hărmălaia-asta?! se minună femeia.

– Cu spume la gură, după ce-a dat gata două sticloanţe de Săniuţă! veni explicaţia.

– Ia, dă fuga şi scoală-l!

– Nu pot, bre, tanti Maria, că abia ce-a aţipit.

– Şi ce dacă…

– Face urât dacă-l scol înainte să-şi fi făcut efectu Săniuţa! O ia ca medicament şi-i trece de toate alea!… Dacă nu-şi face efectu siropu’, face urât moşu!… Odată, am luat-o pe coajă, că tot aşa, m-a frecat la icre un vecin, să-l scol…

– Las că n-o iei pe coajă, că i-am adus pensia, lămuri poştăriţa.

– Tanti, ştii ceva?… Mai bine lasă-mi mie cuponu şi banii, că moşu nu-şi face somnu, ne ia p-amândoi la ture, iar pentru mata nu răspund!…

Pentru că femeia nu dădea semne că s-ar învoi, Marcel Pestriţu insistă:

– Ai, că-ţi las de-o prăjitură şi-o ciocolată…

– La pensia lu dom colonel, zău c-ar merge un Garone!… Mi-e frică, zău, să nu dau în diabet, că pensionarii ăştialalţi din cartier, cân le duc pensia, în ziua respectivă, mă tratează ba c-o prăjitură, ba c-o şarlotă, cu multă frişcă…

Marcel Pestriţu se uită atent la poştăriţă, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă diabetul decare-i tot vorbea şi-a arătat vreun semn.

– Dacă-mi dai pensia lu moşu, îţi las şi matale d-un Martini, încercă el să negocieze.

*

– Ce tot mă baţi la cap, mă nea Fichiret, şi vrei să ştii unde-i Marcel? se răţoi Gina Priboianu la cel care o sunase.

– Cocoană, am o urgenţă! mai insistă omul.

– Ai greşit număru. Sună la 112 ! Şi-i închise în nas.

De felul ei, Gina Priboianu era iute, dar în acea zi, când a fost sunată de turcu-ăla, băşit, cum îi spunea ea în secret, era chiar nervoasă. Îi spusese soţului să nu-ntârzie cu transportu-ăla, pentru că avea de gând s-o ducă în piaţă, să facă mai multe cumpărături.

Telefonul sună iar.

– Ţi-am spus, abi, că nu ştiu pe unde golăneşte Marcel! ţipă femeia. O fi la biliard, cu golanii lui, dracu să-l pieptene!… La noi vine numa cân are nevoie de ceva, şi nu face pui p-aci…

– Sigur nu ştii unde-o fi?

– Alaltăieri, l-a rugat pe soţu să vină cu furgonu la Altex, că voia să ia un frigider pe cuponu de pensie a lu nea Dumi… Nici nu l-am întrebat p-al meu dacă l-a rezolvat pe Marcel…

– Cocoană, e belea mare! Avertiză Fichiret, d-aia întrebam la tine de Marcel.

– Ce dracu o mai fi făcut?! se sperie femeia.

– Nu el, moşu

– La câtă votcă bagă-n el, o fi căzut pe stradă. Nu e prima oară! vorbi sentenţios cea care fusese sunată.

– Căzut, căzut, repetă grav tătarul. Sculat la el, nu puteam!

– Ai dreptate, abi, cine să poată urni matahala-aia?!

– Cocoana, nu puteam sculam… E mort, cocoană!

– E, pă dracu!… A dat colţu‘ ‘nea Dumi?…Ai dă mine şi dă mine!

– Cocoana, vino repede, să iei ploconu!… Io musuluman eram şi nu putem să-l ţin în casă… L-am târât în curte. Aman-aman, tare greu era!

Ai dă mine şi dă mine! se văicări femeia. Bine că m-ai sunat, nea Fichi… Vin cât pot de repede, numa să dau dedeşteptu-ăsta, al meu. Nu-ş pe unde umblă, că nu răspunde la telefon…

Gina Priboianu se lăsă moale pe pat. Nepoata lu‘ ‘nea Dumi (cum îi spunea omului toată lumea din oraş colonelului Dumitru Pestriţu, fost comandant al unităţii de rachete) era cea care avea grijă de bătrân – de când aceluia îi murise soţia de inimă rea – şi de unicul fiu, care la aproape 40 de ani n-avea loc de muncă, mulţumindu-se să trăiască din pensia tatălui. Mergea o dată pe săptămână acasă la bătrân (impropriu spus „acasă”, căci după moartea soţiei vânduse repede vila, iar banii îi băgase într-un cont, la o bancă, mulţumindu-se să stea în gazdă la un tătar, într-un cartier mărginaş), pentru menaj: gătit, spălat şi călcat. De mai bine de un an, trecea tot mai rar – la două, trei săptămâni –, căci Dumitru Pestriţu, cicălitor din fire, stătea cu gura pe ea, cât femeia trebăluia. „Decât să mă freci pe mine toată ziua, bună-ziua, mai bine-ai face instrucţie cu fi-tu, că l-ai scutit de-armată, repede-repede, şi-acum a ajuns un necioplit cu burtă de popă!” îi mai întorcea Gina vorba.

Puse mâna pe telefon şi sunăla Protoierie.

– Săru-mâna, părinte!… Te deranjez şi eu… Am dat de necaz…

– Ce s-a-ntâmplat?

– A murit nea Dumi…

– Dumnezeu să-l odihnească!

– M-a sunat nea Fichiret Osman, la care stătea în gazdă… Cică l-ar fi găsit înţepenit în casă, de unde nu mai ieşise de trei zile…

– Fi-su ştie?

– De trei zile, nu-i de găsit! De când a pus mâna pe banii de pensie ai moşului… Cine ştie pe unde-i toacă?!…

– Păcat, mare păcat… Mai făcea donaţii pentru biserică…

– Nu ştiam…

– S-au mai văzut cazuri de atei, care la bătrâneţe au găsit Calea Domnului

– Părinte, n-am timp de necrolog!… N-am un să-l duc! Ajută-mă, că nici nu ştiu ce trebuie pentru înmormântare!…

– Adu-l la noi, la capela mortuară… Am acolo o rezervă, unde am toate facilităţile: îl îmbăiem, îl ferchezuim şi-l îmbrăcăm în paltonu de scânduri… Nu mai pierde vremea! Adu-l acolo; de rest, ne ocupăm noi!…

– Da, părinte,aşa o să fac, săru-mâna!

– Chiar dacă nu o să fiu eu, îl găseşti pe administrator. Îi spui că eu te-am trimis… Nu-i dai nimic!… Ne socotim după aia, că şi-aşa ai de alergat… Acutre să merg la un botez; naş e frate-miu şi mai schimbăm şi noi o vorbă,două acolo, că nu ne-am mai întâlnit la sindrofii cam de multişor. De, fiecare cu afacerile lui…

Gina Priboianu se mai linişti. Preotul paroh era un om de inimă. Dr, după numai cinci minute o sună el pe femeie.

– Doamna Gina, să ştii că nu facem nicio scofală!

– Cum adică, părinte? se sperie femeia.

Păi, dacă zici că Fichiret l-ar fi găsit după trei zile, tre să suni mai întâi la Poliţie, să preia ei cazu… După ia îl aduci la noi…

– Da, părinte, bine că mi-ai zis. O să-l sun pe adjunct. E văr primarcu soţul meu şi cre că până vii de la botez, ne rezolvă el.

– Aşa să fie!

 

*

De trei ore stăteau la poarta de la Morgă şi nu-i băga nimeni în seamă… De sute de ori au apăsat butonul soneriei şi tot nimic! Soţul Ginei Priboianu aţipise. Îi dădu un cot.

– Cum poţi să dormi cu mortu lângă tine?

– Pe nea Dumi l-am pus în spate. Doar tu eşti lângă mine!… Io-te, s-apropie cineva, mai spuse omul, frecându-se la ochi.

Într-adevăr, cineva se apropiase de poartă şi le făcu semn să coboare din maşină.

– A sunat dom doctor şi a spus să vă-ntreb dacă aveţi hârtia…

– Ce hârtie?

– Trimiterea dela Poliţie; fără ea nu puteţi intra! avertiză paznicul.

– Stăm aci de-atâta timp şi n-ai ieşit să ne spui de treaba-asta?

– Nu-i mare scofală, dar nu sunase doctoru!… Aşa că vă duceţi frumos la Poliţie ţi veniţi cu hârtia-aia. Pân-atunci, poate apare şi don doctor. Zicea că seducesă-şi cumpere un şorţ nou…

 

La Poliţie, era doar ofiţerul de serviciu. Îi spuseră pentru ce-au venit, iar acesta îi avertiză că mai întâi trebuie îndeplinite câteva formalităţi.

– Nu-i bine c-aşi mişcat mortu din loc!

– Subcomisarul Abagiu zicea să ne ducem la Morgă

– O fi zis, dar mai întâi se cuvenea întocmit un proces-verbal de constatare… Ei, lasă, că n-o fi foc! Daţi şi voi un coniac şi ne înţelegem… Dacă tot l-aţi cărat pân aci, tre să scriu cum l-am găsit…

Ai mai repede, mai repede! îl zori femeia.

– Bine că e întreg! remarcă bucuros ofiţerul.

– Da‘, ce, domle, voiai să ţi-l aducem tranşat? se interesă vădit supărat soţul Ginei.

– În cazu-ăsta, era nevoie să daţi şi voi declaraţii: cine, cum şi cu ce?

Cei doi soţi se uitară miraţi.

– Nu vă mai uitaţi aşa la mine, că mă deochiaţi!… Vă duceţi înapoi, unde-aţi găsit mortu şi luaţi declaraţii de la ăia care l-au văzut.

– Cu-atâtea referinţe, parcă-i facem dosar de angajare, fu de părere Gina.

– Să le luaţi în dublu exemplar: un rând la noi şi altu îl puneţi în coşciug, că poate o avea nevoie pe lumea-ailaltă…

– Vorbeşti prostii, domle! se apără Gina Priboianu. Acolo, nu se munceşte!

– Până dimineaţă, mă găsiţi tot pe mine aci! Mai spuse ofiţerul.

 

*

La poartă, a ieşit o persoană necunoscută.

–    Păi, unde-i nea Fichi? se interesă Gina.

– S-a mutat d-aci. A vândut de grabă tot şi dusa fost! Unde anume, nu pot şti, că n-a spus la nimeni!

– Ei, cum aşa?… A plecat… Şi n-a spus la nimeni!…

– Nu… La nimeni!

– Şi când a plecat?

– Are câteva ore bune… A-ncărcat tot calabalâcul în trei camioane şi p-aci ţi-e drumu

 

S-au întors din noula Poliţieşi i-au spus ofiţerului ce-au păţit.

– De, ce să-i faci; sigur n-aveţi noroc, conchise acesta. Legea e lege!

– Acu, ce facem?

– Fără declaraţii, nu po să vă dau nimic la mână!… Să găsiţi nişte martori… Aşa că, faceţi săpături! îndemnă el. Da, nu vă grăbiţi, că tot pe mine mă găsiţi. Aci sunt până dimineaţă!

Ai, nevastă, să luăm un târnăcop şi două lopeţi.

Gina Priboianu se uită la ceas.

– Are dreptate omu… La Fero-metale n-a-nchis… Ai auzit ce-a zis – ne-aşteaptă…

– Da, şefu, facem săpături.

– Şi nu ne grăbim…

– Aşa e, oameni buni: Graba strică treaba!… Eu v-aştept. Până dimineaţă sunt aci!… Da numa să faceţi săpături!…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s