ASPECTE ALE COMUNICĂRII NONVERBALE în O scrisoare pierdută

Prof. Dr. Const. MIU

 

Punerile în scenă ale Scrisorii pierdute, în interpretări memorabile, au vizat textul, comunicarea verbală. Comicul acestei capodopere rezidă şi în comunicarea nonverbală. În cele ce urmează, vom aduce în discuţie câteva fragmente bazate şi pe acest tip special de comunicare.

În piesă, la un moment dat, Trahanache vorbeşte de moralitate şi „prinţipuri”, dar ignoră cu seninătate încălcarea flagrantă a moralei de familie de către soţia sa. Fragmentul din Actul I, scena   IV îi oferă distinsului prezident prilejul de a observa comunicarea nonverbală a lui Tipătescu, al cărui comportament, la nivelul gesticii, spune mai mult dacă ar fi făcut-o în o mie de cuvinte. Fragmentul este elocvent şi pentru prefăcătoria lui neica Zaharia:

1. „Trahanache (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie… (Cu candoare): Bine, frate, înţeleg plastografie, până unde se poate dar până aici nu înţeleg… 2. Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (Oprindu-se şi privind pe Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă): Uită-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te  aprinzi aşa?  3. Aşa e lumea, n-ai ce – i face, n-avem s-o schimbăm noi.    4. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului!”

 

Comicul fragmentului are la bază inversarea rolurilor: în loc să se agite, pentru că se ştie a fi fost „tradus” de soţie, Trahanache aproape rămâne încremenit în placiditatea sa; cel care se comportă, prin agitaţia sa excesivă, mai rău ca un soţ încornorat este Tipătescu.

Un actor care joacă rolul lui Trahanache, citind cu atenţie acest fragment, va sesiza că dramaturgul, prin indicaţiile scenice şi regizorale, oferă sugestii de interpretare: până a se opri (adică a-şi întrerupe discursul) şi a-l privi pe Tipătescu, acesta plimbându-se cu pumnii încleştaţi, Trahanache pare a ignora prezenţa prefectului. Raţionamentul său făcut „cu candoare” este specific unui politician versat: după cum se poate observa din prima secvenţă, Trahanache nu exclude posibilitatea folosirii plastografiei în afaceri („până unde se poate”), însă nu şi în viaţa particulară („dar până aici nu înţeleg” ). De fapt, el ştie foarte bine care este adevărul: ce relaţii există între soţia sa şi prefect. Nedumerirea sa vine din faptul că nu se aştepta ca ,,secretul” familiei să fie cunoscut de altcineva din afara grupului guvernamentalilor.

În partea mediană a tiradei sale, Trahanache încearcă pe un ton aparent naiv (a se vedea şi indicaţiile regizorale din acest fragment) să-i dea prefectului de înţeles că nu este străin de intimităţile dintre acesta şi Zoe. Venerabilul prezident este un perfid desăvârşit: prin faptul că insistă asupra felului în care a fost imitată scrisoarea („să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, da să juri, nu altceva, să juri!“), el lasă să se înţeleagă că în ciuda amănuntelor grafologice, nu s-a lăsat indus în eroare de apareţe. De reţinut: abundenţa verbelor la condiţional relevă o ipoteză, pe care Trahanache nu o exclude, dar nu o acceptă în totalitate. Dacă verbele ar fi fost la indicativ sau imperativ (uite imitaţie de scrisoare, zici şi tu că e a ta, juri, nu altceva, juri), nu mai încăpea suspiciunea. De fapt, insistenţa cu care Trahanache vorbeşte despre posibila autenticitate: a „docomentului” îi dă posibilitatea să îşi verifice supoziţiile şi, mai mult, să observe reacţiile „prietenului” de familie.

Comicul acestui fragment constă – spuneam – în inversarea comportamentului celor doi bărbaţi (fiecare în parte cunoscând adevărul în legătură cu scrisoarea buclucaşă): în mod normal, cel care ar fi trebuit să aibă accese de furie, fie şi numai bănuind că „prietenul” său ar putea fi autorul misivei, ar trebui să fie Trahanache. El însă adoptă postura naivului care nu dă crezare la ceea ce i s-a arătat. Tipătescu însă se comportă mai ceva decât un soţ înşelat, iar accesele sale de furie (amănuntul regizoral este elocvent: „se plimbă cu pumnii încleştaţi”) îl dau de gol. Amănuntul acesta, în privinţa gesticii, nu-i scapă lui Trahanache: „Uită-te la el cum se turbură!(s.n).

Având confirmarea presupunerilor sale, şi temându-se ca nu cumva prefectul să-şi dea seama că el ştie care este în realitate adevărul, Trahanache avansează în a treia secvenţă o concluzie fatalistă, care în fond este filosofia  partidului  conservator:  „Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi”.

Continuând pe acelaşi ton compătimitor, nenea Zaharia îşi arată în ultima secvenţă veninul printr-o frază pe cât de inofensivă (datorită formulei generalizatoare: „Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului!“), pe atât de caustică. Nu la mişelia lui Caţavencu se referă aici venerabilul prezident, ci la mişelia celui pe care îl considerase un prieten şi care profitase de încrederea sa.

Spre a alunga orice undă de suspiciune din partea amicului Tipătescu, Trahanache îi solicită prefectului prezenţa în preajma Zoiei. Importantă e campania electorală în care partidul lor s-a angajat pe plan local, însă la fel de importantă este şi situaţia Zoei – să nu stea singură nicio clipă: „Trahanache: Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce facem? Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul să ne combată…” – s. n. (Actul II, scena IV).  Tot neica Zaharia clama: „enteresul şi iar enteresul!”. Cauza partidului e mai presus de orice pentru venerabilul. Pierderea scrisorii de amor şi agitaţia exagerată a lui Tipătescu sunt considerate a fi mofturi. Mai importantă e combaterea adversarului politic. La fel de importantă este – spuneam – şi a nu o lăsa singură pe coana Joiţica: „Trahanache: …Deseară eu mă duc la întrunire. Trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. După întrunire avem preferanţă.” Dacă la aflarea veştii că avocatul e pus pe scandal, Trahanache se arată interesat a colabora cu prefectul ( „…am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie -i spunem lui Ghiţă să îngrijească.” – s. n.), când e vorba de Zoe, „venerabilul” are nevoie de alt fel de „colaborare” – amicul să-i ţină acesteia de urât, când e singură acasă, iar el e la întrunirea electorală. Preferă să meargă singur, că aşa cere interesul partidului, după cum interesul său este ca Zoe să fie cu amicul său.

 În Actul II, scena IX, când Tipătescu negociază cu Nae Caţavencu recuperarea biletului compromiţător, indicaţiile scenice şi regizorale oferite de dramaturg dau detalii, în cazul prefectului, despre o formă specială de comunicare nonverbală – comunicarea cu ajutorul distanţelor, numită proxemică.

La începutul scenei, cei doi politicieni comunică aparent, de aceea Caţavencu încearcă să găsească un numitor comun: „Stimabile domn, dumitale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt.” După câteva tentative, prefectul reuşeşte să-l convingă pe avocat să ia loc. Abia atunci îi va dezvălui intenţiile sale: „Tipătescu: Aşa (Şade aproaper de el. Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el. Caţavencu acelaşi joc, şi iar) Astfel dar, onorabile domn, dumneata – prin ce mijloace nu-mi pasă! – posedezi o scrisoare a mea, care poate comporomite onoarea unei familii…” – s. n.

În lucrarea The repertoire of nonverbal behavoir: categorie, origins, usage and coding (1969, apud Septimiu Chelcea şi colaboratorii, Comunicarea nonverbală: gesturi şi  postura, Bucureşti, 2003 Ed. comunicare.ro, p. 130), cercetătorul american Edward Hall (cel care a pus bazele teoriei distanţelor în comunicarea nonverbală) identificând distanţele fizice pe care interlocutoorii le păstrează între ei, în anumite situaţii, distinge patru astfel de „zone”: intimă – până la 45 de cm; personală – 30 cm – 1, 20 m; socială – 1,20 m – 3, 5 m; publică – peste 3,5 m.

Având în vedere nu numai că făceau parte din tabere/ partide diferite, ci mai ales că avocatul posedând scrisoarea compromiţătoare pentru prefect şi familia amicului său, Zaharia, cei doi aflaţi în duşmănie de moarte, distanţa la care ar fi trebuit să se afle prefectul faţă de duşmanul său (după ce acesta ia loc) ar fi trebuit să fie măcar una personală  sau socială. Însă, aşa cum reiese din precizările dramaturgului, distanţa e una intimă. De observat că prin această poziţionare, Tipătescu urmăreşte nu să fie intim sau apropiat (personal) cu avocatul, ci să-l intimideze măcar (dacă nu să-l domine). Un regizor atent la nuanţele sesizate de noi şi care ar dori o punere în scenă inedită ar putea ţine cont de aceste aspecte evidenţiate şi, desigur, intuite şi de el, orientându-se spre un Caţavencu mai firav, mai pipernicit, în timp ce Tipătescu poate fi un ins corpolent. Efectul comic ar putea veni şi de aici, dacă se ţine xcont şi de precizările făcute de către dramaturg: prefectul se apropie de avocat, iar acesta bate în retragere – „jocul” acesta repetându-se.

O dovadă grăitoare că prefectul în această scenă a urmărit să-l intimideze pe avocat o constituie replica lui Tipătescu, însoţită de gestica violentă: „Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi) canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul… (Se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu) Mişelule! trebuie să-mi dai aici scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea… ori te ucid ca pe un câine! (Se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete, îmbrâncind-o în afară).” Ilaritatea unei astfel de secvenţe va fi gustată de spectatori dacă agresatul este – am mai încercat a sugera aspectul acesta – un pipernicit, în timp ce violentul agresor este un ditamai zdrahonul, care neputând ajunge acest „argint viu”, se foloseşte şi de violenţa verbală.

scrisori de DRAGOBETE

1.  Corina IVAN – IX D

 Scumpul meu,

          

           Iti scriu aceste randuri datorita sentimenteleor ce ma apasa si dragostei ce iti port.

        De cate ori n-am incercat sa-ti marturisesc ceea ce simt eu pentru tine dar de fiecare data imi pierdeam curajul. Iubesc ceea ce esti, cu o dragoste mai puternica decat distanta, mai tare decat timpul, mai neinduratoare decat ratiunea, in ciuda faptului ca esti departe. Traiesti in fiecare bucatica din mine, in fiecare gand, lacrima sau zambet cu care infrunt clipele. Traiesc datorita curajului pe care mi-l inspiri.

     Am vazut doar intunericul si nimeni nu mi-a dat lumina, pana cand ai aparut tu.Un baiat cu suflet pur si sincer ce lumineaza fiecare suflet ce ii iese in cale,asa ai facut  cu mine; lumina ta m-a trezit la viata si m-a facut sa te iubesc.

     Cu tine alaturi sunt intreaga, iar inima mea abia suporta atata fericire. Trezesti in mine furtuna si vant si pasiune si moarte si viata si cant si durere simt ca traiesc si ma inalt si cobor cu fiecare bataie a inimii.

     Iubirea mea pentru tine nu se va sfarsi decat atunci cand un pictor orb va reusi sa picteze pe sunetul unei petale de trandafir cazuta pe o masa de cristal, dar si atunci eu inca te voi iubi si vei fi in gandul meu.

    Iubirea mea, exist pentru destinul nostru,

                                                             Corina

2.  

Mădălina VIŞĂNOIU + IX D

Dragul meu,

Zilele fara tine trec precum trece apa peste pietrele raului. Stau zile intregi gandindu-ma la tine ca la un print zburator care vine noaptea si imi fura visele. Chipul tau este atat de fin parca acum il ating si ochii tai asemeni perlelor imi fura inima si gandul. Cuvintele sunt soapte dintr-o lume a visurilor care imi dau uneori sperantele unei iubiri eterne precum cea a Julietei cu Romeo. Iubirea ta imi este destinata mie precum este scrisoarea pentru destinatar. Simt atata neputinta-n jur, cu vorbe, iar ma amagesti, cu soapte, iar ma vrajesti, dar in final vrei doar sa ma iubesti. Dupa un timp te-am intalnit si am crezut ca reusesc sa te privesc sperand ca sufletul mi-l ajut s-astern dorinte ne-mplinite, dar inutil eu am luptat si cu o simpla amintire tu iarasi m-ai uitat. Ratacesc in negura si ceata, n-aud nimic oare mai sunt in viata? Tu vii din nou s-aprinzi in mintea mea acea parte din mine care inca te mai vrea. Imi este atat de greu cand vorbesc cu tine s-ascund tot ce simt, dar nu imi trebuie decat un cuvant sa pot sa zbor spre tine. Zorii se scurg in genele timpului, iar eu respir parfumul vantului. Ma tem pentru mine, pentru noi, ma tem de sfarsit, desi e doar inceputul. Pana si acest cuvant ma ingrozeste. Ma tem pentru sfarsitul iubirii, al viselor, dar nu imi trebuie decat o privire pura si dragostea noastra va dura la infinit.

Cu dragoste,  Madă

3.  

Alex NEGRU – IX D

Scrisoare pentru ea (sau din trairi pt ea, la alegere )

De fiecare data ma intrebam ce este dragostea,acea dragoste si acele sentimente care noi oameni le purtam in sufletele divine.

Pentru mine dragostea a inceput atunci cand pentru prima oara ne-am zis buna unu altuia si am simtit o infiorare adanca.

A doua zi cand ne-am intalnit pe bancile scolii tindu-te de mana ma simteam ca o cupa de frisca in care tu erai capsunica .Cu timpul am inceput chiar sa tin foarte mult la tine ,dar cu toate astea nu puteam sa iti spun ca te iubesc .

Stateam si ma gandeam daca nu spun un lucru asta nu inseamna ca eu chiar nu tin la tine ,nu eram pregatit sa ti-le zic,sufletu nu era impacat cu ele,inca incerca sa iti cunoasca secretele .

Oare acest puternic sentiment poate fi descris poate fi povestit si la altii?Eu nu cred .Nimeni niciodata nu poate sti ce zace in sufletele unui indragostit!Nimeni nu poate afla intensitatea iubirii!Doar ea si el,doar el si ea ,doar doi indragostiti pot simti ,si nici atunci nu isi dau seama care iubeste mai mult ,care traieste mai mult iubirea.

4.  

Ana Maria LUNGU + IX D

Dragul meu iubit, prin aceasta scrisoare vreau sa iti spun ca nu te iubesc pe tine ci  il iubesc pe Dumnezeu deoarece te-a facut sufletul meu. Chiar daca ne certam si exista lume care doreste sa ne desparta , noi suntem tari si luptam pentru a ramane impreuna si pentru a trece cu bine peste toate problemele .

Te iubesc precum iubeste un inger , am nevoie de tine precum are nevoie inima de sange.

Iti multumesc ca ma iubesti si ca mai ales dintre atatea fete.

Cu drag , a ta iubită,  Bidi

 

5.  

Cami  CINCU – IX D

 

Asa cum petalele unei flori se deschid la lumina soarelui si se lasa leganate in bataia vantului, tot asa si gandurile mele se indreapta spre tine. Sunt un fulg de nea care incearca sa iti mangaie fata … Doamne ce as vrea
sa ma scurg in pielea ta si sa nu mai ies niciodata, asa as avea certitudinea ca nu am sa te pierd…. Poate poate o clipa ai sa crezi ca sunt nebuna…Poate ca asa este…sunt nebuna,nebuna dupa tine, tu esti tot ce am de pret..tot ce
am visat, tot ce mi-am dorit .. Poate viata mea a fost cruda cu mine, tu sa fii atat de departe si eu … sa te caut in disperare.. Vreau sa te vad, sa te sarut, sa fiu numai a ta, nu pentru o clipa ci pentru eternitate…Noaptea trece ,
o muzica suava imi alina singuratatea …. ce pot face? nimic decat sa astept clipa revederii noastre, clipa in care voi fi din nou in al noualea cer… Ma rogla Dumnezeu ca acea clipa sa fie cat mai aproape pentru ca suferinta mea sa inceteze…

Am nevoie de iubirea ta, am nevoie de o iubire sincera si reala…m-am saturat de minciuni si inselatorii… Vreau sa traiesc alaturi de tine clipe magice, clipe de vis, clipe in doi, pe care nu cred ca as putea sa le descriu in cuvinte … pentru ca nu au grad de comparatie.Marea este
complicea mea, ea este alaturi de mine mereu, ea este singura care nu m-a tradat si nu ma va trada niciodata .. dar ea nu poate tine locul unei dragoste adevarate
e nevoie de un inger de baiat  pentru ca totul  sa fie ca in paradis … Sunt o picatura de ploaie strivita intre pleoapele tale grele de visuri.Sunt un gand hoinar, ratacit in parul tau, roua diminetii tarzii incediate de soare, secunda boaba de nisip cazuta in clepsidra fara de sfarsit.Sunt firul de iarba peste care treci acum grabit, sunt frunza pe care o tii ingandurat intre degete.Sunt raza de soare care iti mangaie privirea, sunt ultima silaba pe care as dori sa o rostesti inainte de a visa si primul tau gand…Iubitul meu, ochii tai deschid spre mine universuri, zambetul tau ma imbata de o betie cereasca.Atingerea ta e pentru mine curcubeul, sarutul tau…sfarsitul unei lumi si nasterea alteia.Iubitul meu esti vis si … durere.

Daca viata mea ar fi o clipa petrecuta alaturi de tine, nu mi-as dori alta.O clipa sa ma privesti, sa imi zambesti, sa ma atingi, sa ma saruti.Te mai astept o viata…Si ce altceva as mai putea sa iti ofer decat doi ochi caprui, frumosi si un zambet cald, care sa iti calauzeasca pasii zi de zi! Gandul imi zboara de fiecare data la tine si am impresia mereu ca esti langa mine, alaturi de inima mea si de aceea dragostea ta ma face sa uite de distanta ce ne desparte.

Sunt zile…

CARMEN RADU

Sunt zile pe care ai dori să le ştergi din calendar…

Sunt zile care vin şi cărora nu ştii cum să le supravieţuieşti…

Sunt zile în care amintirea te doare mai crâncen decât orice altă durere…

Sunt zile pe care n-ai fi vrut să le trăieşti niciodată…

Sunt zile când amărăciunea şi neputinţa îşi înfig perfid ghearele în sufletul tău…

Sunt zile când rănile oblojite de timp se redeschid…

Sunt zile când timpul stă în locul rănilor tale, când nici o secundă nu se clinteşte din clipa dureroasă…

Sunt zile când numai ştii ce să faci cu amintirile: să le mai oblojeşti o dată sau să le ştergi cu un burete magic?…

Trecutul şi dramele sunt, însă, parte din viaţa noastră, oricât ne-am încăpăţâna să gândim că destinele luminoase sunt proiecţia gândurilor şi a faptelor măreţe.

Numai că printre toate acestea se perindă zile care năvălesc peste tine fără să te întrebe, fără să-şi ceară scuze… exact ca în proverbul “că nu-ţi aduce anul ce-ţi aduce ceasul”.

Sunt zile-timp cărora tot gândul tău bun şi de bine nu le mai poate face faţă…

Sunt zile –amare ca fierea…

Sunt zile-amintiri cu care nu-ţi rămâne decât să te împaci, să incerci un fel de armistiţiu…

Sunt zile pe care să le plângi sau să le mângâi, pentru că nici un burete magic nu le va putea şterge din suflet.

            Azi e o zi pe care aş vrea s-o şterg din calendar

OCEAN DE VISE

Mariana MAZÂLU – clasa a XII-a A

Soarele-mi topeşte

Inima-ngheţată

Iar visele-mi sunt

Inundate de lumină.

Am aşteptat de-un veac

Să dezmorţim natura…

Să lumineze în calea mea obscură.

Iubirea să ne înalţe sufletul

Şi să plutim cu toţii

În acest imens ocean de vise.

 

 

 

AMINTIRI

 

Sorb ceaiul din

Ceaşca mea plină cu amintiri,

Ce nostalgic..

Închid ochii şi parcă simt şi acum

Mirosul de brad al lemnului uscat

Care trosneşte în sobă.

Văd valurile de zăpadă

Care împrejmuiau casa,

Troienele fără sfârşit

Care te duceau în rai,

Pomii îmbracaţi în veşminte de iarnă,

Încărcaţi cu puritate.

Luna blândă

Care mângâie încet întreg ţinutul

Şi luminează acest tablou magic,

De vis..

Însufleţit de speranţe.

Elemente “mioritice” in poezia Gorunul

   Cristina ILEA – clasa a XII-a A, LTNB

           Timp de mai bine de un secol, de cand a fost culeasa de catre Alecu Russo si Vasile Alecsandri, despre balada Miorita s-au scris sute de comentarii. Istorici, istorici literari, esteticieni si poeti, eseisti si filosofi, atat romani cat si straini au vazut in celebra balada pastoreasca expresia cea mai autentica a sufletului romanesc.

            Desi afland de la “oaia nazdravana” ca urmeaza sa fie ucis,  el nu ia masuri de impotrivire, ci isi face un testament, lasand dispozitii referitoare la inmormantarea care doreste sa fie confundata cu o nunta. Atitudinea in fata mortii se manifesta sub forma unui panteism  – dincolo de orice credinte religioase -, izvorat din adancul firii omenesti, de o mare forta de impresionare poetica: “Sa spui lui vrancean/Si lui ungurean/Ca sa ma ingroape/Aice, pe-aproape,/In strunga de oi,/Sa fiu tot cu voi;/In dosul stanii,/Sa-mi aud canii./Aste sa le spui,/ Iar la cap sa-mi pui/ Fluieras de fag,/ Mult zice cu drag;”  etc.
“Gorunul” este o elegie, care isi are izvoarele in poezia populară, unde copacii din padure stau de vorba cu oamenii carora le servesc adapost (acelasi principiu ca in “Miorita”, doar ca mioara nazdravana este inlocuita de catre gorunul care reprezinta atat viata cat si continuitatea spiritului dupa moarte). Tonul elegiac rezulta mai ales din strofa finala in care poetul se gandeste la moarte si asociaza trunchiul gorunului de langa el cu scandurile sicriului, de care va aveam nevoie nu peste mult timp: „”din trunchiul tau imi vor ciopli/ nu peste mult sicriul,/ si linistea/ ce-o voi gusta intre scandurile lui/ o simn pesemne de acum:”

            Aceeasi atitudine in fata mortii o are si eroul liric din gorunul: el nu este tulburat de gandurile despre moarte. Starea de liniste fluida pe care o descrie Blaga este sugerata prin intermediul cuvintelor care apartin sferelor semantice  ale unor verbe ce indica o miscare neintrerupta, cu sens durativ: „bate”, „creste”, „curg”, „picura”, „trece”, dar si antonimul „zac”, cuvant care face nota distinctiva, dar intareste ideea de materialitate a linistii, aceea fiind cea de fluiditate.

            Pacea amintita in str III, v 3, sugereaza o stare sufleteasca de beatitudine, un amestec intre calm si liniste inaintea mortii.

            De asemenea, ca si in balada Miorita, cuvintele folosite de Blaga apartin vocabularului fundamental. De observat ca lipsesc cu precadere neologismele! Prima observatie din punct de vedere lexical, se refera la legatura intima, existenta in toate strofele. Potrivirea dintre continut si expresie explica, in mare masura, linistea plina de farmec ce pune stapanire pe fiinta cititorului.

            Prima secventa din „Miorita” prezinta cadrul, altfel spus, scena pe care urmeaza sa se desfasoare „actiunea”. Acesta este plaiul romanesc specific, „o gura de rai”, care poate fii o imagine plasticizata a naturii, dar totodata si un peisaj cvasifantastic, unde se vor intampla lucruri neobisnuite. Si in „Gorunul”, se poate afirma chiar ca prin lexic, poetul sugereaza un anumit perisaj indragit: cordul, muntele. De altfel, o motivare o gasim chiar in notele autorului: „Explicatia preferintei pentru un peisaj sau altul salasluieste, neindoios, in existenta istorica a diferitelor comunitati etnice. Cineva, ai carui stramosi au trait la munte, va duce cu sine nostalgia plaiului pretutindeni”. Asa s-ar justifica apropierea cititorului roman de poezie, in care intalneste elemente specifice pentru  natura romaneasca.

          In „Miorita”, ciobanasul lasa indicatii pentru inmormantare, dorind ca aceasta sa se confunde cu o nunta. Oaia are un rol crucial in ritualul inmormantarii, caci ea treabuie sa le spuna celor doi ucigasi unde sa-l omoare si ce sa-i puna alaturi. In concluzie, exista, pentru ciobanasi, si sunt materiali cei doi ciobani care trebuie sa-l ingroape. Acelasi lucru il putem afirma despre eroul liric din poezia Blagiana, insa incomplet. Blaga nu precizeaza cine îl va ingropa pe eroul liric in sicriul faurit din trunchiul gorunului. Este singura situatie de neexprimare a subiectului predicativ pentru a mari valoarea artistica a versului: „”din trunchiul tau imi vor ciopli/ nu peste mult sicriul”. Predicatul „vor ciopli” al carui subiect are o valoare nedeterminata,  sau care poate fi: „oamenii”, „prietenii”  sau „rudele”, realizeaza o atmosfera poetica de taina.

            Finalul baladei si respectiv, al poeziei „Gorunul” este unul deschis. In niciuna nu se mentioneaza daca ciobanasul sau eroul liric cunosc moartea. In fond, cele doua sunt cele mai profunde si frumoase meditatii poetice asupra mortii din cate s-au produs vreodata in poezia lumii.

Prototip

Ema  Bratu –  clasa a X-a D, LTNB

Si cand nu e cafea esti tu.

Aceelasi gust amar

imi perforeaza diminetile

Ma abandonez in sentimente oarbe

Si sculptez cu privirea

Chipul tau in fumul de tigare.

Ma las tentata de absurd,

Determin verbul “a fi”

Sa-mi ofere ratiunea.

Un nou Mozart rasuna frenetic

la un pick-up vechi

Si tot acest episod imi formeaza

un prototip al vechilor iubiri.

 

 

 

   Romanta

 

Te vad confuz si fara sentiment.

Te simt ratacit in regret si patos.

E ziua in care nu spui nimic.

Desi pe buzele arse

ti se scrijelesc cuvinte grele

Si adulmeci frenetic

mirosul inecacios de pamant

Ochii iti alearga in ploaia care

ne biciuieşte uşor

Si ne luam rams-bun.

Pe  un ritm al ploii

ce prevestea sfarsitul de la inceput.

Simţiri

Hűlya Curtamet, – clasa a XII-a A

O abatere de vânt

Gândul mi-l fură.

Privirea-mi e pierdută

În abisul înceţosat.

 

O lumină răsare in depărtare…

Mă îndrept cu paşi grabiţi…

Dar ea dispare.

 

Un strigăt asurzitor

Auzul mi-l blochează.

Doar inima-mi sfioasă

Căldura ta o simte.

 

Atunci când glasul tău

Auzul mi-l încântă

Într-o clipă sufletul mi se inundă.

 

Atunci când privirea ta

Pe trupul meu

Incet ţi se scufundă

Inina-mi tresare şi cu ardoare

Mă îndrept către soare.

Soarele meu, lumina mea

Motivul care mă face să trăiesc.

TU-tovarăşul meu de-o viaţa.