Ceai de caramel

Alexandra ANDONE – clasa a XII-a D, LTNB

Mă aştepta destul de tăcută la masa aia oribilă  şi murdară a acelui restaurant de la parterul blocului ei. Parcă era o tăcere ruptă din cer şi lăsată să se ofilească în vaza goală de pe masă şi să apese drumul nostru spre infinit. Nu credeam, la început că în mijlocul ţipătului  absurd o să fie tot ea, cea calmă, cea cu mâinile reci şi mici, mereu îndrăgostită de soare. Zâmbetul ei, asemenea unui curcubeu mecanic, acum se scufundă în umbra ochilor albaştri, ca aripile unui fluture de cerneală, ochi destui de mari încât să mă pot privi pe mine, cel gol de cuvinte, gol de fapte, cel care a devenit un simplu om ce conta doar pentru ea!

Am înaintat cu gândul că nu mă mai priveşte, dar  paşii mei  mei s-au oprit în faţa zilei de ieri, pentru că totul se rezumă la ieri:a fost ziua în care m-am născut, ieri a fost ziua în cai re te-ai născut, ieri a fost ziua în care te-am văzut şi am pus acel pariu prostesc, ieri a fost ziua în care m-am îndrăgostit de tine ,ieri… toată viaţa  mea, a ta, a noastră a rămas plantată în umbra zilei de ieri, când tu ai spus că o să pleci. Şi dacă pleci, ce? Crezi că o să îţi simt lipsa? Nu chiar… poate că mi-aş deschide ferestrele. Le voi aprinde spre ţărm şi apoi spre larg şi atunci aş putea adormi singur pe plajă, luna devenind singura mea clipă de eternitate.De fapt o să îi simt lipsa al dracului de mult… o să îmi lipsească tot soarele pe care ea îl aducea picătură cu picătură din cafeaua arsă lăsată pe masă în fiecare dimineaţă.

Se uită la mine şi începea să îmi zambească. Începusem să mă întreb de ce, dar apoi începusem să o compătimesc pentru că ştiam ce urma. Ştiam ce vroiam … sau poate nu! Şi apoi în gândul meu sinistru se plimbă doar urma trecutului, momentul când o să îi ucid fiecare părticică din zâmbet , momentul în care o să o fac să renunţe la toate  planurile de viitor. De atâtea ori mă ameninţase că pleacă, va fugi printer valuri,  va călători şi că o să viseze cu marea, iar pe mine mă va lăsa singur cu norii, cu valurile pentru că marea le-a abandonat aşa cum ea mă abandonase pe mine. Apoi eu voi înceta să mă plâng în singurătate şi mă voi duce să o caut. Mă voi îneca, voi muri în fiecare minut şi voi învia în fiecare secundă. Voi cădea în meduze de stele şi în lună de alge, mă voi zbate şi nu o voi găsi şi în final voi întâlni neantul, unde ea, o zână mă va purta pe cai de spumă. Spuma mării! M-am trezit brusc din visul meu şi am ajuns la masa aia nenorocită unde era o faţă de masă în carouri ca prima cămaşă pe care ea mi-a cumpărat-o. Ar trebui să mă obişnuiesc să vorbesc cu ea la persoana a III-a. Acum e doar o altă ea!Scrumul lăsat pe masă făcea ca atmosfera să fie sufocantă. Nu fumase ea, pentru că ea de fel nu fumează! Dar zeii cruzi, ce au stat la masa asta nenorocită şi-au lăsat urmele. Zeus a fost dur, rece iar ursitoarele au luat firul nostru din Roata Sorţii şi l-au întins prea tare până s-a rupt…s-au poate l-au întins prea puţin.Privesc masa şi iar îmi trece prin gând cum mi-ai dat cămaşa în carouri. Mi-ai lăsat-o pe pat înainte să pleci la facultate. Oh, îmi amintesc clipele alea ca şi când ar fi ieri. Iar ieri! Am zis că totul se leag de ieri.

–          Vino şi stai lângă mine…trebuie să vorbim.Crede-mă, avem ce vorbi şi…

–          Crezi că e ceva de vorbit? Crezi că mai e ceva?

O priveam, parcă, ea fiind doar un zid!Nu am putut plânge, nu am putut să o implor să rămână, chiar dacă eu îi ziceam să plece… credeam că se sfârşeşte din cauza ei şi de fapt cam asta făceam eu, nu ea! M-am încruntat brusc  apoi am zâmbit ironic. Acum vroia să vorbim? Nu crede că e cam  tarziu? Măuitam şi mai pierdut, apoi, mă aşteptam la o reacţie dură , gen dărâmat masa şi momente în care cei din jur, oameni banali, absurzi, să se uite la noi şi să spună “ Ce oameni nebuni! Dragoste cu năbădăi dom`le”. Mă aşteptam să înjure, să mă apuce de mână şi să mă zgâlţâie. Apoi să îmi spună că între noi totul e sfarşit.. între noi e doar o prăpastie pe care am încercat să o acoperim cu ziua de mâine…dar ea era acolo,iar eu, literalmente, înnebuneam. Ea a făcut ca ziua aia să pară doar o filă ştearsă din calendar, pe care aş fi dat orice numai să nu existe.

–          Uite ce e… am început stângaci iar eu, chiar dacă încercam să mă împotrivesc, cuvintele curgeau…iar eu regretam că venisem acolo! Mie,  unul mi-a ajuns. M-am săturat! Vreau totul sau nimic iar acum singura alternativă pe care mi-o oferi e nimicul. Mereu pleci sau spui că pleci..mereu îmi spui că voi rămâne cu marea sau cu cerul…

–          Bine, dar acum eu te chemasem să îţi zic despre noua mobilă de bucătărie…dar…acum că tot ai spus toate astea…ar fi mai bine să plec…

–          Desigur, ai putea face şi asta!

Un răspuns  nu mi-a putut da! Însă, în cateva secunde m-am întors. O priveam cum tăcea, cum încerca să se gândească la o scuză,să se întoarcă la mine, să mă implore!

–          Să nu uit! Ai putea face ceva?

–          Ce anume?

–          Să îţi cauţi alt petic de cer!

–          Adică…?

–          Să laşi cheia pe masă când pleci… eu vorbesc serios! Şi nu mai zâmbi, copil prost!

Nici măcar nu mă uitam la ea ca să  văd dacă ea zâmbeşte dar cu siguranţă nu făcea asta. Nici măcar o adiere de seninătate pe chipul ei nu cred că rămăsese în urma discuţiei. S-a ridicat si a plecat.

Eram acum singur într-un blestemat de restaurant de la periferia oraşului, nemaiauzind nici măcar marea, nici vântul, nici inima! Suferinţa înseamnă tăcere,  iar eu eram condamnat la tăcere! Oricum…ştiu că a plecat definitive iar acum sunt doar un alt “eu” rătăcit.

–          Doriţi ceva?  Domnişoara se întoarce? Îi comandaţi ceva?

Era o doamnă roşcată, tipic unei chelneriţe de periferie. Nu aveam chef să o văd, nu aveam chef să îi zâmbesc şi, nepăsător, i-am răspuns. Desigur, a durat cam câteva minute până m-am dezmeticit,plecarea  lui R. mă pusese rău pe gânduri.

–          Aş dori un ceai de caramel! Asta doar pentru mine. Domnişoara nu se mai întoarce dar pentru ea aş vrea să las în urmă un pahar de melodii franţuzeşti ce sunt cântate la radio!

–          Păi dacă nu se mai întoarce….de ce comandaţi pentru ea?

–          Pentru că doar aşa îmi pot satisfice ego-ul meu cel nebun de dulce-amărui!

Încetasem să îmi pun problema existenţială a suferinţei mele. Tot ce ştiam acum era că totul făcea parte dintr-un tablou dezolant, lăsat să sufere într-un cui de pe peretele unei periferii…

 

Îţi aduci aminte? Cineva spunea: ”să nu te-ncrezi în mine…” dar tu ai făcut-o!

Anunțuri

Un gând despre „Ceai de caramel

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s