PROFETUL

Anton ONIGY

 

Un glas de dincolo de criptă,

În miez de noapte, apăsat,

Grăieşte,-având inima friptă:

„Voi aţi scos Ţara la mezat!

 

Mă doare-n suflet când privesc
La tot ce se întamplă
Şi în mormânt mă răsucesc
Şi cuie-mi intră-n tâmplă.

 

Eu nu mai simt miros de tei
În viaţa mea postumă,
Nu văd nici vajnici pui de lei…
Doar mucegai şi humă !

 

Luceferi nu mai strălucesc
Când ţara e o rană,
Copii mamele-şi bocesc
Şi n-au în blide hrană.

 

Cântat-am graiul românesc
În dulcea noastră limbă.
Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte ţări o schimbă.

 

Degeaba le-am lăsat cu dor
O “Doina” să tresară…
Trecutul … nu e viitor
Şi viaţa li-i amară.

 

Nici harta nu-i ca-n alte dăţi
Din Nistru pan’ la Tisa;
Moldova-i astăzi jumătăţi…
Cat rău făcutu-ni-s-a !

 

Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie
Şi m-am rugat de-atâtea ori
Mai bine să vă fie…

 

O, biet popor român sărac
Cu- o ţară-aşa bogată…
Tu vin-o răului de hac
Să nu ţi-o vândă toată !

 

Şi dă-i afară pe străini
Şi toţi îmburgheziţii,
Să nu-ţi mai fie-n alte mâini
Guverne şi poliţii !

 

Cu trupe de comedianţi
Numindu-se partide…
Sunteţi românii emigranţi
Din rai în… ţări aride.

 

Pierdut-aţi banii ţării-n vânt
Şi-i goală visteria,
Voi daţi şi ape şi pământ
Şi vindeţi România.

 

Mihai Viteazul v-a lăsat
O ţară mai rotundă…
Voi azi aţi scos-o la mezat
Străinii vă inundă.

 

Aveţi întinsul Bărăgan,
Dar nu aveţi o pâine,
Aveţi şi turme şi ciobani,
Dar duceţi vieţi de câine!

 

Aveţi bogaţii munţi Carpaţi
Şi-aveţi dulcea Miorită,
Păduri de brazi ce vă sunt fraţi,
Şi flori în poieniţă,

 

Aveţi o Deltă ca-n poveşti
– Vedeţi să nu v-o fure –
Atâtea ape, ataţia peşti
Şi nu mâncaţi nici mure…

 

Nici vii pe deal nu mai zăreşti,
Livezile se-uscară,
Şi mărul Ţării Româneşti
L-aduceţi de afară.

 

Nu vine Mircea cel Bătrân,
Nici Ştefan de la Putna,
Să vi-l alunge pe păgân
Când voi lăsat-aţi lupta !

 

Albastrul cerului senin
Se-ntunecă mai tare
De-atâţia nouri de venin,
De-atâta delăsare…

 

Nu voi a vă-nvăţa de rău
Ci-ncerc a vă-nţelege;
De ani şi ani cădeţi în hău,
Nimic nu vă mai merge.

 

Ruşine să vă fie-n veac,
Că v-aţi trădat străbunii
De parcă n-aţi fi pui de dac
Ci rude-aţi fi cu hunii !

 

Lăsaţi pe-ai voştri guvernanţi
Mereu să vă despoaie,
Sa fiţi doar simpli figuranţi
Ei lupi în piei de oaie?

 

Eu nu mai am ce să mai sper.
Vă văd de-atâta vreme
Târându-vă în trai mizer
De griji şi de probleme.

 

Şi nici nu pot a mai privi
A voastră neputinţă.
Mă-ntorc la starea mea dintâi
Mă-ntorc în nefiinţă.”

 

Luceafărul vorbi profet
Spre neamul său, spre ţară,
Şi, lăcrimând, se stinse-ncet…
Muri a doua oară …

Reclame

NOAPTE DE DECEMBRIE

Cristina ILEA

Noapte de decembrie

Cu departari sihastre,

Noapte de decembrie

Cu vise albastre.

 

Si albi fulgi plutesc în crud văzduh

Ca zânele în vise ce îmi apar ades,

Alături de cel care noi îl numim un „duh”

Şi-n noapte dulce-amară visele îmi ţes.

 

Noapte de decembrie

Cu departari sihastre,

Noapte de decembrie

Cu vise albastre.

 

În dans nebun de iele, în mreje mă cuprind,

Ei mă învârt în jocul viselor de-o noapte,

Apoi în dulce vrajă m-apropii adormind

De ceea ce-mi vibrează în suflet şi în şoapte.

PORTRET

Mariana MAZÂLU – XII A, LTNB

Vântul adie uşor

Prin părul ei fin şi mătăsos

De culoarea abanosului.

Pe faţa-i albă..

Doar ochii ei mari şi negri

De-o profunzime sclipitoare

Şi buzele-i ca două petale sângerii

Te fascinează.

Razele soarelui îi mângâie faţa gingaşă.

 

DRUMUL SPRE LUMINA

 

Soarele închide în noi comori

Ce numai sufletul le poate deschide.

Drumul spre lumină

Este unde vrem noi sa fie,

Nici prea aproape,

Nici prea departe.

Cheia destinului nostru

Este speranţa din noi,

Ce creşte şi se înalţă

Precum o gingaşă floare,

Cu vise,

Şi se ofileşte

Atunci când încetăm să

Visăm, simţim, iubim.

 

 

POVESTE

 

Zbor odata cu gândurile mele

Pe aripile îngerilor

Ce ma poartă

Spre înaltul cerului

Şi aud în ecou

Valurile mării

Care îmi cântă din nou

Melodia noastră,

Din oceanul iubirii.

La fel cum o scoică ia cu ea

Cântecul drag al mării,

La fel şi eu, te port

În inima mea mereu.

 

MAGIA IERNII

 

Stau la geam şi privesc

Tabloul amorţit de iarnă.

Afară ninge în continuare…

Gerul a îngheţat întreg ţinutul.

Este o tăcere apăsătoare.

Străzile imaculate

Sunt pavate cu vise,

Şi fulgii dansează uşor

Pe simfonia iernii,

Iar eu sunt prinsă în hora lor

Ce ma poartă pe aripi de poveste.

Totul este magic!

PERSONAJUL INTELECTUAL

CAMILPETRESCIAN

Delia MICU – clasa a XII-a A

Problematica fundamentală a operei lui Camil Petrescu, fiind una a cunoasterii, majoritatea eroilor se incadreaza intr-o tipologie a inteligentei-cei mai multi sunt intelectuali aflati in cautarea absolutului si cum in lumea reala absolutul nu poate fi atins cei mai multi dintre ei sfarsesc tagic .Nepotrivirea dintre idealul dreptatii absolute si realitatea imediata constituie esenta conflictului din constiinta personajelor.

Ceea ce ii aseamana pe Gelu Ruscanu si Stef Gheorghidiu este faptul ca cei doi sunt insetati de absolut si in iubire. Cei doi vad iubirea in sfera idealului pur,in lumea absolutului abstract; pentru Gelu “O iubire care nu este eterna, nu e nimica”, iar in constiinta lui Stef cei care se iubesc “au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt”.

Dragostea nu i-a schimbat pe niciunul asa cum ar fi fost normal, ci ei au incercat s-o rapeasca,    s-o duca in lumea ideilor pure, a absolutului. Cei doi nu pot iubi cu inima, ci cu mintea, iar in momentul in care in relatia lor apare ceva ce nu isi are corespondent  in ratiunea lor ,totul se sfarseste. Acel flirt nevinovat din biblioteca dintre Maria si acel Gaian capata pentru Gelu porportiile unei catastrofe, acesta intrerupe definitiv si fara explicatii relatia amoroasa,Maria il defineste excelent pe Gelu:”intre inima ta si inima mea simt mereu lama rece a mintii tale”.Aspirand la dragostea absoluta, Stef Gheorghidiu doreste certitudinea absoluta; el aduna toate indoielile starii interioare si le diseca cu minuozitate, iar apropierea dintre Ela si Grigoriade devine pentru el o tortuta.Ela vede in Grigoriade iesirea din idealismul lui Stef si pasirea in real.

Obsesia si gelozia exagerata declanseaza starea conflictuala interioara.Pentru cei doi, prezenta feminina reprezinta ceva fara de care ei nu pot trai.In viziunea lui Stef “prezenta femeii imi era indispensabila ca morfina unui detracat” si Gelu ii marturiseste Mariei “de la o vreme nu te mai puteam gandi fara mine”.

Ceea ce ii mai aseamana pe Gelu si Stef este faptul ca cei doi sunt incompatibili cu societatea in care traiesc.Penciulescu marturiseste despre Gelu ca :”este prea inteligent pentru ceea ce ofera realitatea, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce vroia el”.Stef Gheorghidiu se considera un “prezentator indulgent si amuzant in lumea asta plina de infamie si prostie”.

A doua experienta fundamentala in viata lui Stef, in planul constiintei existentiale o reprezinta razboiul.Acesta constituie pentru Camil Petrescu un punct esential al intelectului; reprezinta un punct terminus as dramei lui Stef,Aceasta experienta a fost cea care l-a salvat de la moarte.

Dupa o iubire esuata, Gelu Ruscanu traieste o alta experienta a starii, dar de data aceasta in plan social, el devine aparator al dreptatii absolute.

Atat Gelu cat si Stef isi construiesc ideile pe o iluzie si sunt invinsi de adevar.Stef are posibilitatea de a se salva, insa Gelu nu are aceasta oportunitate si decat sa cada prada profanului prefera   sa moara ca un invingator si nu ca un invins.

IARNA

Hulya Curtamet – clasa a XII-a A

 

Iar se apropie in graba,

Apriga si garbovita,

Razand copiii o asteapta:

Nu mai vii iarna odata?

Aspra, blanda sau geroasa, te astept cu drag voioasa.

Resentimente

 

Vesnica durere sufletul mi-l strapunge.

Pe drumul nesfarsit al uitarii pornesc,

Setea de razbunare sa mi-o potolesc.

Un parfum pagan ma tortureaza. E ametitior.

Un sentiment bizar nu-mi da pace…

Iertare!

 

 Realitate 

 

In timp ce viata-i treacatoare

Si amorul e himeric

Realitatea-i cutremuratoare.

Iar noi, calatori intr-o lume efemera

Si plina de ardoare,

Ne agatam de o iluzie pacalitoare.

Expresionismul blagian

in “Meşterul Manole”

în relaţie cu balada  “Monastirea Argeşului”

Cristina ILEA clasa a XII-a A, LTNB

             Opera lui Blaga atestă strânse legături cu mişcarea modernist, iar piesa “Meşterul Manole” este o dovada directa a expresionismului, current in care se incadrează.

            Expresionismul lui Blaga este unul îmblânzit, plasticizat, estetizat, cauzele sale fiind puse pe seama autohtonizarii poeziilor si celorlalte opere. Ioan Mariş arată că, in cadrul teoretizarii expresionismului, Blaga se singularizeazaprin “argumentul discursului cultural al artei noastre folclorice, in care <<anonimatul>>, <<colectivismul spiritual>>, <<arta abstracta>> se gasesc intr-o autentica spiritualizare launtrica.

            Blaga este influentat in formarea sa poetică de cultura folclorică română, de ceea ce el numea “matricea stilistică”.

            În teatrul lui Blaga, personajele nu sunt decat simboluri pentru fortele stihiale ale vietii. La baza conflictului dramatic vor sta contradictiile dintre aceste forte si nu motive psihologice sau sociale determinabile istoric. Piesa se sprijina pe cunoscuta legenda a Manastirii Argesului, iar autorul altoieste pe sensul metaforic al baladei populare ideea ca tot ce e cu adevarat durabil se obtine prin jertfe. Cunoscuta tema a jertfei zidirii este cunoscuta la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada romaneasca este unanim recunoscuta ca fiind cea mai aleasa intruchipare artistic.

            Lucian Blaga comprima datele oferite de partea introductiva a baladei si expozitia dramei incepe cu motivul surparii zidurilor. Derutat si aproape descurajat de acest fenomen de nepatruns, Manole masoara si socoteste in odaia sa de lucru, in prezenta staretului Bogumil si a unui personaj ciudat, Gaman, care doarme intins pe podele un somn agitat, bantuit de vedenii terifiate, ce-l fac uneori sa tresara si sa se comporte in nestire. Staretul Bogumil are pentru situatia disprerata in care se aflau constructorii o singura solutie- jertfa: „Sufletul unui om cladit in zid ar tine laolalta incheieturile lacasului pana-n veacul veacului”, zice staretul.

             Conflictul dramei incepe a se definii, dar el nu va fi cu desavarsire instalat in actiunea piesei decat dupa intrarea in scena a Mirei. Dupa un plin de neintelesuri schimb de replici cu Manole din care rezulta puternica dragoste ce-i leaga pe cei doi soti, are loc scena in care Gaman se manifesta ca expresie a fortelor oarbe dezlantuite, scena ce devine in contextul framantarilor lui Manole, o ampla metafora a stihiilor telurice invrajbite impotriva zidirii, care trebuie invinse prin jertfa, si Manole intelege ca sfatul lui Bogumil nu e lipsit de talc.

                  Acum conflictul e clar si definitiv instalat; el e de natura interioara, izvorat din infruntarea luciditatii mesterului care construise inca multe altele, cu necesitatea, care pentru Manole e irationala, de a sacrifica un om, si nu pe oricine, ci pe propia-i sotie.

            Elementele conflictului sunt asadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru constructie, pe de alta, intensa dragoste pentru viata, pentru frumusetea si puritatea ei, toate intruchipate de Mira. Biserica si Mira sunt cele doua „jumatati” ale personalitatii eroului. Fara una din ele, marele mester e anulat ca om. . Blaga va insista asupra acestor framantari interioare, facand din personajul sau un erou de tragedie antica, acolo unde balada rezolva aparent simplu- un conflict starnit de clarificarea in vis a cauzei prabusirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga este tragic pentru ca „e fara iesire”. „Iesirea” din conflict nu poate avea loc decat prin moartea eroului, o moarte necesara, fara indoiala.

            Complexitatea compozitionala a dramei izvoraste din complexitatea personajului ei principal. In permanenta Manole evolueaza pe doua planuri fundamentale aflate intr-o stransa conditionare reciproca: unul psihologic si unul al faptelor. In ordine psihologica, actiunea si, o data cu ea personajul ating punctul maxim al incordarii in momentul hotararii de a jertfii (cand Manole spune ii solului ca „biserica se va ridica”, hotararea e definitiva); in ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei in temeliile bisericii. Trecand prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole incearca sa evite jertfirea Mirei, dar zidarii sai il constrang in virtutea juramantului facut, momentul zidirii Mirei fiind plin de semnificatii. Zidarii traiesc din plin febra creatiei si biserica se inalta, Manole insa s-a schimbat; tot mai puternica devine constiinta ca pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai inseamna izbanda, ci secatuirea tuturor puterilor sufletesti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificarii celei mai de pret fiinte ce-i apartinea cu trup si suflet, in gestul suprem al renuntarii nemaigasind iara nici un sens, Manole se razvrateste impotriva propiei sale fapte si a celui care i-o ceruse si vrea sa sparga zidul pentru a-si elibera iubita. . Boierii si calugarii insa il acuza pe Manole de crima si socotesc biserica lui „intaiul lacas al lui Anticris”. Acest conflict secundar reprezinta exteriorizarea unor contradictii existente in sufletul lui Manole inca de la inceputul dramei . Dupa cum stim balada se incheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificatie nu numai a sacrificiului total, dar si a razbunarii voievodului egoist care vrea sa fie singurul ctitor al unei asemenea capodopere.

            Blaga lasa in viata pe mesteri ca pe niste dovezi vii si concrete ale adevarului ca marile izbanzi ale omului vor cere neintrerupt noi si mari sacrificii umane Moartea lui Manole ce se sinucide, ii eternizeza opera, astfel amandoi, autor si opera ating absolutul Tipologia personajului Blaga nu paraseste nici o clipa conditia omului astfel conditia umana este studiata proportional cu misterul perfectiunii.Manole este un personaj nou ca tip si esenta ce reprezinta mitul lui Atlas ce poarta povara unei constructii pe care s-o conduca in eternitatea momentului si in existenta eterna a istoriei sale.El sacrifica iubirea umana si propria personalitate desavarsind totul prin sinucidere. Desi Manole este cel ce filtreaza intreaga putere si forta a jertfei, zidarii nu raman nici ei straini de suferinta se de ideea ca au dat minunii cladite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv linistea si echilibrul sufletesc. Ei au invesnicit capodopera lor cu propriile lor suflete.

            Finalul inspirat si lasat intocmai cu finalul din balada „Monastirea Argesului”aduce in prim plan idea de sacrificiu ca model si exemplu al perfectiunii,insa spre deosebire de balada opera lui Blaga creza un nou model cel al perfectului atins prin sinucidere si nu crima. Multimea insasi care-l apasa pe Manole impotriva calugarilor si boierilor, sanctifica esenta mitica a eroului: „Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii osandesc – toti suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastra, deasupra bisericii!” La propriu si la figurat, caci Manole se urca in adevar in turla, trage clopotul, dupa care se arunca in gol. Propria lui moarte, eterna ca orice moarte, ii eternizeaza opera. Tipul de conflict Bivalent descriind uniform doua destine supuse sacrificiului spre gloria idealului ales si dus pana la capat.Este esenta unui mare neant ce acoprera o dragoste insufletita prin pasiune si iubire.Biserica pe care o construeste Manole devine raportata si la celelalte personaje un adevar acoperit prin martiriul iubirii.Astfel Manole este sacrificat in primul rand spiritual ca apoi material asadar conflictul fiind la inceput in constiinta personajelor iar apoi in realitatea dura.

Marele creuzet?

Cosmin ŞTEFĂNESCU

Lumea se năruie zi dupa zi

Privim ruinele şi nu întelegem

Ce se întamplă

Cine este posesorul

Viselor noastre?

Şi de ce se joacă cu ele

În acest mod?

De ce nu le lansează

Într-un zbor maiestuos

Înaripate cu speranţe infinite

Aşa cum ar fi fost firesc

Dar nu!… nu se mai poate!

Este imposibil

să se mai întample aceste lucruri

Nu este de dorit

Sunt alte planuri

Planuri în planuri

Jocuri de-a v-aţi-ascunselea

În neştiut

Iar în acest loc se naşte

O nouă supă primordială

A celor care vor să schimbe totul

Să creeze un nou univers

Condus doar de ei

Un nou Big Bang

Nascut într-un creuzet

al marelui nimic

De unde aceşti măscărici

Să ne tălmăcească

doar visele lor bolnave

Şi acelea de putere.

 

Esenţă de bucurie

 

Ne-am scufundat în amintiri

Şi ne-am bucurat vremelnic

De vechi uitări

Dar timpul a trecut ca un vânt zănatic

Venit din trecut şi călătorind către viitor

Iar peste noi timpul s-a aşternut

În diferite anotimpuri

Mai este puţin

Până când se va aşterne iarna

Peste noi şi sufletele noastre

Iar noi zâbovim pentru o clipă

Cât o eternitate

Într-o vâltoare de amintiri vechi şi noi

Şi le cernem din zările uitate

De neghina unor amintiri fără importanţă

Şi le aducem în prezent pentru a le retrăi

Pentru a vedea încă o dată

Esenţe de bucurii fără seamăn

Ce ne-au păstorit

În timpul primăverii vieţii noastre.