NATURALISMUL ANIMALIER

în proza lui Gh. A. NEAGU

 

Const. MIU

Pentru prozatorul vrâncean Gh. A. Neagu, anul 2010 a fost unul prolific, în acest an de graţie apărându-i nu mai puţin de patru cărţi: Nunta neagră (Editura Valman), Lacrima iubirii (Editura RawexCom), Moartea şobolanului (ediţia a II-a, Editura Zedax) şi Războiul muştelor (Editura Plumb).

Dintre criticii şi istoricii literari care s-au aplecat asupra prozei lui Gh. A. Neagu (Ion Rotaru, Fl. Popescu, N. Manolescu, Fl. Paraschiv, Ad. Dinu Rachieru),  singurul care a sesizat nota definitorie a prozei lui Gh. A. Neagu – naturalismul – este Marian Popa. Însă, această noţiune estetică şi literară se cuvine a fi nuanţată. Atât în proza scurtă, cât şi în romane, naturalismul uzitat de scriitorul vrâncean diferă de cel din proza lui Rebreanu sau Zola ori, pe alocuri, în cazul celei a lui Marin Preda – schiţa Calul  şi unele scene din Moromeţii. Exemple concludente apar în volumele   Moartea şobolanului şi Războiul muştelor, unde aşa-zisul naturalism are ca repere straniul, paradoxul  şi absurdul, „condimentate”, pe alocuri, cu umor negru.

În proza scurtă a lui Gh. A. Neagu, putem sesiza un fantastic animalier, cu inserţii de absurd, cele două categorii estetice fiind subsumate naturalismului. Trăsăturile esenţiale pentru această manifestare literară, în cazul scrierilor prozatorului vrâncean, sunt descrierea şi abundenţa detaliilor, precum şi scenele de tip horror.

Spre pildă, în Moartea şobolanului, descrierea detaliată a apariţiei unui şobolan aparţine planului real, fiind realizată din atenta observaţie a unui zoolog: „…prin crăpătura aceea din ciment se ivi mai întâi o bucată de carne rasă, crudă, ca de copil abia născut, găurită, ce se mişca de-a lungul şi de-a latul găurii. Mirat şi curios peste măsură, am continuat să stau nemişcat, privind cu atenţie. Şi-atunci, am văzut că erau două găuri în masa aceea de carne crudă, ce se mişcau adulmecând. Peste o secundă-două, am văzut cum carnea devine din ce în ce mai vioaie şi se ridică mai mult şi mai mult din crăpătură, crescând în faţa ochilor. Şi pe măsură ce se ivea, firele de păr, la început mai blonde şi mai scurte, apoi mai lungi şi mai sure, au început să apară, acoperind acea parte de trup ce-o denumim în mod obişnuit bot. Două mustăţi gri-cenuşiu, lungi, laterale, se vedeau desluşit prin crăpătură. De sub ele, nişte dinţi lunguieţi şi albi se mişcau fără încetare, rozând cimentul putred de umezeală.” (Moartea şobolanului, ed. cit., p. 17-18). De remarcat în acest fragment că imperfectul evocării se află în melanj cu indicativul prezent şi gerunziul, spre a da descrierii impresia că e făcută la faţa locului, acţiunea desfăşurându-se sub ochii cititorului – spectator la tărăşenie. „Vânătoarea” se desfăşoară în acelaşi registru verbal: „Încă nu-i dispăruse capul, când am slobozit a doua bucată de metal lucitor. Acesta s-a înfipt ca-ntr-o masă amorfă chiar în botul hidos, între nări, umplându-l de sânge. Şi botul dispăru. Chiţăituri şi mişcări zvârcolite s-auzeau din crăpătura ceea.” (p. 19).De observat că insistenţa descrierii capului/ botului animalului lasă impresia că s-ar mişca independent de corp. Urmează o scenă de o cruzime feroce, în cea mai bună atmosferă naturalistă: „Am izbit cu toporul. Printre sfărâmăturile de zid, se zărea trupul şobolanului în convulsii. Scuipându-mi în palme, icnind, l-am lovit. Tăişul îl sfârtecă în două, cu un pârâit, ca o ghilotină.” (p. 19). Încă ne aflăm în plan real, numai că descrierea senzaţiilor de durere se transferă asupra naratorului: „Stomacul mi se contractă brusc (…) Dar nu urmă nici o durere, ci doar o greaţă imensă, urmată de o fierbinţeală ce urca prin coşul pieptului spre gură, năvălind în afară. Un lichid sărat, vâscos, fierbinte nu mai avea loc în mine. Şi roşu. Mă umpleam de roşu ce curgea pe pardoseală.” (p. 19). Abia ultimele replici fac cititorul să observe că realul a glisat în absurd: „Ia spune tinere, cum Dumnezeu ai reuşit să te capeţi cu aşa gaură în stomac? De când operez, n-am văzut aşa trăsnaie. Ce sfântul ai mâncat? – A… păi… un şobolan (…) Nu vreau să mă atingă. Degetele ascuţite ca tocurile. Le privesc furios, mormăind nemulţumit. Şobolanul din mine murise.” (p. 20-21).

 Proza Cărăbuşi însângeraţi descrie o invazie aproape neverosimilă de cărăbuşi – similară prezentării în Vechiul Testament a  uneia din cele zece plăgi care au năpăstuit Egiptul antic, pentru că faraonul refuza să elibereze din captivitate poporul lui Moise –, aici prozatorul insistând şi pe atacul de panică, preschimbat încetul cu încetul în groaza ce a pus stăpânire pe cugetul oamenilor: „Stăteam şi asistam, într-o muţenie ciudată, la invazia nefirească şi sinistră. Fiecare pas pe care îndrăzneam să-l facem era un supliciu. Sub tălpi trosneau zeci de trupuri chitinoase, umplându-ne cu o mâzgă alunecoasă şi perfidă.” (Cărăbuşi însângeraţi, în volumul Moartea şobolanului, ed. cit., p 24). Treptat, straniul se instalează: „Iar atunci când becul explodă şi strada se cufundă în întuneric, frica s-a transformat în groază. Toţi cărăbuşii s-au îndreptat spre ferestrele luminoase.” (p. 24). Impresionantă este scena autosupliciului cărăbuşilor – o adevărată sinucidere în masă, cum spune inspirat autorul: „Am apucat o canistră cu benzină, am ieşit pe stradă, fără să-mi pese de trupurile strivite sub pantofi, şi am vărsat-o pe caldarâm. Apoi, i-am dat foc, aşteptând. De parcă nu le-ar fi păsat, cărăbuşii se repezeau în lumina flăcărilor (…) Flăcările hăpăiau norii de insecte ce se aruncau la pieire. Un miros insuportabil se degaja (…)  Ciudat era doar numărul mare de cărăbuşi care continuau să se arunce în flăcări. Primele raze de soare ne-au găsit pe toţi privind la această sinucidere în masă…” (s. n., p. 25).

După aceeaşi schemă a realului care glisează în fantastic şi absurd se desfăşoară şi fabulaţia din Războiul muştelor. Aici, straniului – ca preambul al fantasticului – se încearcă să i se dea explicaţii verosimile. Invazia muştelor dintr-o localitate oarecare e pusă, la început, în legătură cu războiul şi cu faptul că acestea ar avea ca „sursă de hrană” cadavrele celor pieriţi în luptă. (cf. Războiul muştelor, în volumul cu acelaşi nume, ed. cit., p. 23).

Intenţia tânărului spiţer de a născoci leacuri pentru răniţii în război este lăudabilă, însă locul unde va depozita deşeurile în urma experienţelor sale se va dovedi a fi unul malefic – în spatele casei preotului care l-a primit în gazdă. Tânărul are un vis ciudat, căruia nu-i dă importanţă, dar vom vedea că are valoare anticipativă: „În somn, se văzu într-un spital de campanie, printre răniţi (…) Apoi, după ce bolnavul înghiţea licoarea, se făcea că în spatele lui creşteau văzând cu ochii aripi (…) Fiecărui pacient îi creşteau câte patru aripi de fiecare parte a trupului…” (p. 16-17).

Dacă la început, mărimea muştelor e bizară („Era cu mult mai mare decât cel mai mare bărzăune pe care-l văzuse vreodată. Era cât un cărăbuş (…) Nişte muşte mari cât nuca…”), cu timpul, „o dată cu mărimea, creştea şi numărul şi panica oamenilor.” (p. 21, 22, 23).

Prezentarea înfruntării dintre oameni şi monştrii zburători este făcută la proporţii hiperbolice: „În oraş s-auzeau focuri de arme. Chiar şi pe strada preotului, oamenii prinzând curaj, ieşeau cu tot felul de arme. Trăgeau în aer şi când cădea vreuna o ciopârţeau cu topoare. Şi cum puţini aveau arme de foc, monştrii zburători se-nmulţiseră într-atât, încât în zborul lor dezordonat începură să se ciocnească-n văzduh.” (p. 23).

La revenirea în oraş, spiţerul asistă la un adevărat măcel de proporţii homerice: „Cerul de deasupra oraşului era negru. O luptă, un măcel începuse între oameni şi monştri. Câţiva soldaţi în drum spre front trăgeau în neştire. Pe străzi, trupurile monştrilor hăcuiţi te făceau s-aluneci. Din trupurile lor se scurgea un lichid vâscos (…) Din câteva case izbucniseră incendii (…) Câteva biserici se zăreau fără cruci, iar una chiar fără clopotniţă. Câte un trup de muscă doborât se zărea pe-acoperişul unor clădiri (…) Lumea ţipa îngrozită. Două căruţe sanitare trecură pline cu trupuri de oameni către spital. Un monstru se zbătea neputincios sub prelată, în timp ce doi infirmieri îl hăcuiau cu topoarele.” (p. 26-27). Imperfectul face ca secvenţa să fie concepută cinematografic, cadrele succedându-se, în aşa fel încât tablourile macabre să ocupe prim-planul.

Galovinul se bazează pe situaţii absurde, finalul relevând apucăturile hilare ale unuia dintre protagonişti.

La un institut de creşterea păsărilor, un cercetător are ideea încrucişării între găini şi ovine. Dacă la început, s-a recurs la metode „primitive” („…au căutat să introducă nişte ouă proaspete, de găini văduve, în uterul câtorva oi”), foarte curând  s-a făcut uz de metode ştiinţifice: „s-a trecut la înmulţirea în vitro sau la eprubetă.” (p. 125). O angajată a institutului are un vis anticipativ, care o determină să accepte să devină mamă surogat: „Într-o noapte visă că ea, Domnica, era fecioara care în loc de prunc năştea o găină cu păr.” (p. 133). Regretul cercetătorului se dovedeşte a fi justificat: fătul e un cocoş cu blană de oaie, încât nu mai avea cum să-şi continue cercetările. Arătarea hibridă este cea care hotărăşte destinul cercetătorului şi al mamei surogat. Dacă pentru acesta retragerea e verosimilă (se transferă la alt institut şi poate că şi acolo, în funcţie de materialul genetic, va încerca alte încrucişări absurde), mama surogat după această păţanie rămâne cu sechele greu de imaginat: „…Domnica, profitând de avantajele democraţiei, s-ar fi retras la o mănăstire, devenind cea mai bună păstoriţă de mioare. Şi tot lumea spune că din când în când le arunca mieilor grăunţe în iarbă, şi-i chema ca pe găini.” (p. 135-136).

Acestea sunt câteva ipostaze ale naturalismului animalier, detectabile în proza scurtă a lui Gh. A. Neagu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s