NATURALISMUL ANIMALIER

în proza lui Gh. A. NEAGU

 

Const. MIU

Pentru prozatorul vrâncean Gh. A. Neagu, anul 2010 a fost unul prolific, în acest an de graţie apărându-i nu mai puţin de patru cărţi: Nunta neagră (Editura Valman), Lacrima iubirii (Editura RawexCom), Moartea şobolanului (ediţia a II-a, Editura Zedax) şi Războiul muştelor (Editura Plumb).

Dintre criticii şi istoricii literari care s-au aplecat asupra prozei lui Gh. A. Neagu (Ion Rotaru, Fl. Popescu, N. Manolescu, Fl. Paraschiv, Ad. Dinu Rachieru),  singurul care a sesizat nota definitorie a prozei lui Gh. A. Neagu – naturalismul – este Marian Popa. Însă, această noţiune estetică şi literară se cuvine a fi nuanţată. Atât în proza scurtă, cât şi în romane, naturalismul uzitat de scriitorul vrâncean diferă de cel din proza lui Rebreanu sau Zola ori, pe alocuri, în cazul celei a lui Marin Preda – schiţa Calul  şi unele scene din Moromeţii. Exemple concludente apar în volumele   Moartea şobolanului şi Războiul muştelor, unde aşa-zisul naturalism are ca repere straniul, paradoxul  şi absurdul, „condimentate”, pe alocuri, cu umor negru.

În proza scurtă a lui Gh. A. Neagu, putem sesiza un fantastic animalier, cu inserţii de absurd, cele două categorii estetice fiind subsumate naturalismului. Trăsăturile esenţiale pentru această manifestare literară, în cazul scrierilor prozatorului vrâncean, sunt descrierea şi abundenţa detaliilor, precum şi scenele de tip horror.

Spre pildă, în Moartea şobolanului, descrierea detaliată a apariţiei unui şobolan aparţine planului real, fiind realizată din atenta observaţie a unui zoolog: „…prin crăpătura aceea din ciment se ivi mai întâi o bucată de carne rasă, crudă, ca de copil abia născut, găurită, ce se mişca de-a lungul şi de-a latul găurii. Mirat şi curios peste măsură, am continuat să stau nemişcat, privind cu atenţie. Şi-atunci, am văzut că erau două găuri în masa aceea de carne crudă, ce se mişcau adulmecând. Peste o secundă-două, am văzut cum carnea devine din ce în ce mai vioaie şi se ridică mai mult şi mai mult din crăpătură, crescând în faţa ochilor. Şi pe măsură ce se ivea, firele de păr, la început mai blonde şi mai scurte, apoi mai lungi şi mai sure, au început să apară, acoperind acea parte de trup ce-o denumim în mod obişnuit bot. Două mustăţi gri-cenuşiu, lungi, laterale, se vedeau desluşit prin crăpătură. De sub ele, nişte dinţi lunguieţi şi albi se mişcau fără încetare, rozând cimentul putred de umezeală.” (Moartea şobolanului, ed. cit., p. 17-18). De remarcat în acest fragment că imperfectul evocării se află în melanj cu indicativul prezent şi gerunziul, spre a da descrierii impresia că e făcută la faţa locului, acţiunea desfăşurându-se sub ochii cititorului – spectator la tărăşenie. „Vânătoarea” se desfăşoară în acelaşi registru verbal: „Încă nu-i dispăruse capul, când am slobozit a doua bucată de metal lucitor. Acesta s-a înfipt ca-ntr-o masă amorfă chiar în botul hidos, între nări, umplându-l de sânge. Şi botul dispăru. Chiţăituri şi mişcări zvârcolite s-auzeau din crăpătura ceea.” (p. 19).De observat că insistenţa descrierii capului/ botului animalului lasă impresia că s-ar mişca independent de corp. Urmează o scenă de o cruzime feroce, în cea mai bună atmosferă naturalistă: „Am izbit cu toporul. Printre sfărâmăturile de zid, se zărea trupul şobolanului în convulsii. Scuipându-mi în palme, icnind, l-am lovit. Tăişul îl sfârtecă în două, cu un pârâit, ca o ghilotină.” (p. 19). Încă ne aflăm în plan real, numai că descrierea senzaţiilor de durere se transferă asupra naratorului: „Stomacul mi se contractă brusc (…) Dar nu urmă nici o durere, ci doar o greaţă imensă, urmată de o fierbinţeală ce urca prin coşul pieptului spre gură, năvălind în afară. Un lichid sărat, vâscos, fierbinte nu mai avea loc în mine. Şi roşu. Mă umpleam de roşu ce curgea pe pardoseală.” (p. 19). Abia ultimele replici fac cititorul să observe că realul a glisat în absurd: „Ia spune tinere, cum Dumnezeu ai reuşit să te capeţi cu aşa gaură în stomac? De când operez, n-am văzut aşa trăsnaie. Ce sfântul ai mâncat? – A… păi… un şobolan (…) Nu vreau să mă atingă. Degetele ascuţite ca tocurile. Le privesc furios, mormăind nemulţumit. Şobolanul din mine murise.” (p. 20-21).

 Proza Cărăbuşi însângeraţi descrie o invazie aproape neverosimilă de cărăbuşi – similară prezentării în Vechiul Testament a  uneia din cele zece plăgi care au năpăstuit Egiptul antic, pentru că faraonul refuza să elibereze din captivitate poporul lui Moise –, aici prozatorul insistând şi pe atacul de panică, preschimbat încetul cu încetul în groaza ce a pus stăpânire pe cugetul oamenilor: „Stăteam şi asistam, într-o muţenie ciudată, la invazia nefirească şi sinistră. Fiecare pas pe care îndrăzneam să-l facem era un supliciu. Sub tălpi trosneau zeci de trupuri chitinoase, umplându-ne cu o mâzgă alunecoasă şi perfidă.” (Cărăbuşi însângeraţi, în volumul Moartea şobolanului, ed. cit., p 24). Treptat, straniul se instalează: „Iar atunci când becul explodă şi strada se cufundă în întuneric, frica s-a transformat în groază. Toţi cărăbuşii s-au îndreptat spre ferestrele luminoase.” (p. 24). Impresionantă este scena autosupliciului cărăbuşilor – o adevărată sinucidere în masă, cum spune inspirat autorul: „Am apucat o canistră cu benzină, am ieşit pe stradă, fără să-mi pese de trupurile strivite sub pantofi, şi am vărsat-o pe caldarâm. Apoi, i-am dat foc, aşteptând. De parcă nu le-ar fi păsat, cărăbuşii se repezeau în lumina flăcărilor (…) Flăcările hăpăiau norii de insecte ce se aruncau la pieire. Un miros insuportabil se degaja (…)  Ciudat era doar numărul mare de cărăbuşi care continuau să se arunce în flăcări. Primele raze de soare ne-au găsit pe toţi privind la această sinucidere în masă…” (s. n., p. 25).

După aceeaşi schemă a realului care glisează în fantastic şi absurd se desfăşoară şi fabulaţia din Războiul muştelor. Aici, straniului – ca preambul al fantasticului – se încearcă să i se dea explicaţii verosimile. Invazia muştelor dintr-o localitate oarecare e pusă, la început, în legătură cu războiul şi cu faptul că acestea ar avea ca „sursă de hrană” cadavrele celor pieriţi în luptă. (cf. Războiul muştelor, în volumul cu acelaşi nume, ed. cit., p. 23).

Intenţia tânărului spiţer de a născoci leacuri pentru răniţii în război este lăudabilă, însă locul unde va depozita deşeurile în urma experienţelor sale se va dovedi a fi unul malefic – în spatele casei preotului care l-a primit în gazdă. Tânărul are un vis ciudat, căruia nu-i dă importanţă, dar vom vedea că are valoare anticipativă: „În somn, se văzu într-un spital de campanie, printre răniţi (…) Apoi, după ce bolnavul înghiţea licoarea, se făcea că în spatele lui creşteau văzând cu ochii aripi (…) Fiecărui pacient îi creşteau câte patru aripi de fiecare parte a trupului…” (p. 16-17).

Dacă la început, mărimea muştelor e bizară („Era cu mult mai mare decât cel mai mare bărzăune pe care-l văzuse vreodată. Era cât un cărăbuş (…) Nişte muşte mari cât nuca…”), cu timpul, „o dată cu mărimea, creştea şi numărul şi panica oamenilor.” (p. 21, 22, 23).

Prezentarea înfruntării dintre oameni şi monştrii zburători este făcută la proporţii hiperbolice: „În oraş s-auzeau focuri de arme. Chiar şi pe strada preotului, oamenii prinzând curaj, ieşeau cu tot felul de arme. Trăgeau în aer şi când cădea vreuna o ciopârţeau cu topoare. Şi cum puţini aveau arme de foc, monştrii zburători se-nmulţiseră într-atât, încât în zborul lor dezordonat începură să se ciocnească-n văzduh.” (p. 23).

La revenirea în oraş, spiţerul asistă la un adevărat măcel de proporţii homerice: „Cerul de deasupra oraşului era negru. O luptă, un măcel începuse între oameni şi monştri. Câţiva soldaţi în drum spre front trăgeau în neştire. Pe străzi, trupurile monştrilor hăcuiţi te făceau s-aluneci. Din trupurile lor se scurgea un lichid vâscos (…) Din câteva case izbucniseră incendii (…) Câteva biserici se zăreau fără cruci, iar una chiar fără clopotniţă. Câte un trup de muscă doborât se zărea pe-acoperişul unor clădiri (…) Lumea ţipa îngrozită. Două căruţe sanitare trecură pline cu trupuri de oameni către spital. Un monstru se zbătea neputincios sub prelată, în timp ce doi infirmieri îl hăcuiau cu topoarele.” (p. 26-27). Imperfectul face ca secvenţa să fie concepută cinematografic, cadrele succedându-se, în aşa fel încât tablourile macabre să ocupe prim-planul.

Galovinul se bazează pe situaţii absurde, finalul relevând apucăturile hilare ale unuia dintre protagonişti.

La un institut de creşterea păsărilor, un cercetător are ideea încrucişării între găini şi ovine. Dacă la început, s-a recurs la metode „primitive” („…au căutat să introducă nişte ouă proaspete, de găini văduve, în uterul câtorva oi”), foarte curând  s-a făcut uz de metode ştiinţifice: „s-a trecut la înmulţirea în vitro sau la eprubetă.” (p. 125). O angajată a institutului are un vis anticipativ, care o determină să accepte să devină mamă surogat: „Într-o noapte visă că ea, Domnica, era fecioara care în loc de prunc năştea o găină cu păr.” (p. 133). Regretul cercetătorului se dovedeşte a fi justificat: fătul e un cocoş cu blană de oaie, încât nu mai avea cum să-şi continue cercetările. Arătarea hibridă este cea care hotărăşte destinul cercetătorului şi al mamei surogat. Dacă pentru acesta retragerea e verosimilă (se transferă la alt institut şi poate că şi acolo, în funcţie de materialul genetic, va încerca alte încrucişări absurde), mama surogat după această păţanie rămâne cu sechele greu de imaginat: „…Domnica, profitând de avantajele democraţiei, s-ar fi retras la o mănăstire, devenind cea mai bună păstoriţă de mioare. Şi tot lumea spune că din când în când le arunca mieilor grăunţe în iarbă, şi-i chema ca pe găini.” (p. 135-136).

Acestea sunt câteva ipostaze ale naturalismului animalier, detectabile în proza scurtă a lui Gh. A. Neagu.

ZAMOLXIS, FIUL CERULUI

Florin Tomoiaga

 

Fiul zorilor de vis,

cel venit din paradis,

giuvaer nepretuit,
pe pamant, azi a sosit.
Omul gandului ascuns,

al misterului nepatruns,

omul florilor de mai,

binecuvantat in rai,

a deschis iar poarta vietii,

chiar in pragul diminetii,

pentru fete si baieti,

pentru tineri indrazneti,

pentru oamenii cuminti,

pentru suflete de sfinti.
El are suflet de leu,

el e rege, el e zeu,

el e spiritul curat,
ce lucra neincetat,

pentru neamul omenesc,

pentru cei ce il iubesc.
El e steaua preacurata,

ce nu moare niciodata,

el e dragostea de viata,

el e ultima speranta.
Fiul cerului senin,

fiul gandului divin,

fiul omului nascut,
fiul primului sarut,

a deschis iar poarta vietii,

poarta mandra-a tineretii.

„Vă salută moşu’!”

Carmen RADU

Dacă ar fi trebuit să mă încadrez în doar două rânduri, aş fi spus atât: şi cărţile au un Suflet al lor: Sufletul celor care le-au scris şi Sufletul celor care le-au citit, le-au trăit ori le-au visat.
„Drumul amintirilor”, cartea d-lui Ionel Echim, este cartea unei vieţi, o radiografie sentimentală a unor întâmplări, ale unor momente de neuitat.
„Drumul amintirilor” ne invită, cu tot dragul autorului, să poposim într-un moment de taină, asupra versurilor sale, spunând la un moment dat:
„Vă doresc să aveţi parte
De o lectură plăcută.
Adevăr grăiesc în carte
Espre viaţa mea trecută.

De vă place, să îmi spuneţi
Ca să scriu şi altădată.
Dacă nu, puteţi s-o rupeţi
A mă las şi o fac lată.”
Citind versurile acestea, gândul m-a purtat spre acea pictură naivă a pictorilor- ţărani, spre miraculoasele desprinderi din realitate surprinse şi apoi desenate de o mână neînvăţată cu penelul, dar care, prin genialitatea nativă au făcut să nu moară clipa.
Bunicul sfătos al „Drumului amintirilor” a fost doza mea de optimism. Am citit versuri blânde, duioase, fermecătoare prin mesajul transmis.
Exemple: „Copilăria” – p.8
„Visătorii” – p. 33
Am citit versuri prin care au străbătut nostalgii cu gust de lacrimi: sunt versurile despre părinţi, despre copilărie, despre anii demult trecuţi ai tinereţii.
Exemple: „Casa părintească” – p. 26
„La clacă” – p. 38
„Vis împlinit”- p.45
„Fotografia”- p.47
„Părinţii”- p.57
„Pe prispa casei”- p.67
Am mai citit versuri de meditaţie asupra a ceea ce a fost, dar şi a ceea ce va veni. Am citit versuri amare, de neputinţă, poate de revoltă împotriva destinului – „Postul” – p.28.
Şi cu toate acestea, urmează iar optimist: „Eu” – p.69.
Mai are moşul sfătos o poezie, un fel de „râsu-plânsu”, o incursiune mai altfel prin anotimpuri: „Anotimpuri”- p. 48. Este, de fapt, un alt fel de a spune că niciodată nu e momentul…
Vă invit la lectură pentru că moşul sfătos are câte un îndemn pentru fiecare din noi, are anii unei vieţi lungi şi frumoase, cu greutăţi, cu bucurii, cu neajunsuri, cu fericiri, dezamăgiri, dar nu cu regrete.
Vă oferă câte puţin din fiecare, armonios proporţionate, astfel încât rezultatul final este şi plăcut la gust, dar şi uşor de digerat.
Nu mai dau detalii, dar o recomand cu toată căldura: o carte ce merită a fi citită, chiar şi numai din urmatoarele motive: este optimistă iar întrebările pe care le pune sunt şi întrebările noastre.
Răspunsul la aceste întrebări, aşa cum le-a dat autorul prin versurile sale, îl veţi afla atunci când veţi citi cartea.
Vă salut cu respect, domnule Echim!
Vă mulţumesc pentru o lecţie de viaţă!

4 iunie 2011
METAMORFOZE

CERTITUDINE

Const. MIU

Eminescu e în toate,
Eminescu e în noi,
Numele-i rostesc în şoapte,
Căci e viaţa de apoi.

Eminescu-i nemurirea
Dorului fără de moarte,
Eminescu e iubirea
Fiecăruia în parte.

Eminescu-i tinereţea
Sufletului românesc
Ocolit de bătrâneţea
Efemerului obştesc.

15 iunie 2011

EMINESCU NEMURITORUL

IPOSTAZE ALE EROSULUI la Eminescu şi Nichita Stănescu

Prof. Dr. Const. MIU

În poeziile Odă (în metru antic) şi Leoaică tânără, iubirea, Eminescu şi Nichita Stănescu ilustrează puterea de transfigurare a erosului, care modifică raportul eu-lui individual cu lumea exterioară, dar şi forul său interior.
Poeziile aduse în discuţie relevă trei momente ale manifestării erosului:
– apariţia intempestivă a dragostei;
– modificarea raportului celui contaminat de „morbul dragostei” cu lumea, precum şi schimbările ce au loc în forul său interior;
– nevoia de ieşire de sub zodia erosului şi revenirea la starea contemplativă, respectiv perpetuarea jocului imprevizibil al erosului.
Metaforele simbol din prima strofă a poeziei Odă… („manta-mi”, „steaua singurătăţii”), ca şi registrul verbal („nu credeam să-nvăţ a muri”, „înfăşurat” „nălţam”) evidenţiază cu pregnanţăatitudinea contemplativă a eroului liric, una asemănătoare cu cea a „protagonistului” din poemul Floare albastră, abstras din contingent, pe calea reveriei şi a spiritualizării. Primele două versuri comunică acomodarea cu un nou modus vivendi, pe care nu-l consideră a fi fost posibil: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi”.
La Nichita Stănescu, primele două versuri ale poeziei Leoaică tânără, iubirea pun eul liric într-o postură inedită – aceea devictimă a atacului făţiş al dragostei: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă”. Registrul verbal evidenţiază faptul că avem de-a face cu o acţiune premeditată : „mi-a sărit (în faţă)”, „mă pândise”, „(colţii albi) mi i-a înfipt (în faţă)”, „m-a muşcat (de faţă)”.
Dacă la Nichita Stănescu momentul confruntării cu erosul este deja consumat (verbele sunt la un timp trecut), dar foarte aproape de evocarea lui („m-a muşcat leoaica, azi” – s. n.), la Eminescu, apariţia intempestivă a erosului (verbul la perfect simplu este elocvent în acest sens) atrage după sine nu numai uimirea (acesta este rolul lui când în poziţie iniţială de vers), ci şi sau mai ales trecerea la un al mod de a fi („băui”), care presupune acomodarea eu-lui cu această nouă „lume”: „Când deodată tu răsărişi în calea-mi,/ Suferinţă, tu, dureros de dulce…/ Până-n fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare”. Construcţiile oximoronice („dureros de dulce” şi „voluptatea morţii”) au rolul de a pune în lumină schimbarea dramatică, dureroasă, ce se petrece în forul interior al eroului liric. Ca să poată accepta suferinţa dureros de dulce, acesta trebuia să-nveţe a muri spiritual.
În poezia lui Nichita Stănescu, se pun în evidenţă consecinţele atacului neaşteptat al animalului vorace: paradoxal, natura (lumea exterioară) nu se dezechilibrează, ci intră în reverberaţie, şi prin aportul erosului capătă contur, al cărui simbol – cercul întruchipează perfecţiunea: „Şi deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg,când mai aproape, / ca o strângere de ape” (s. n.).
Versurile lui Eminescu detaliază schimbările profunde pe care le înregistrează geografia sufletului eroului liric. Evocarea suferinţelor chinuitoare ale celor doi eroi din mitologia antică are darul de a amplifica durerea mistuitoare a dragostei ce a pus stăpânire pe sinele cândva contemplativ. Afirmaţia exprimată printr-o negaţie totală (st. 3, vs. 3-4) dezvăluie imposibilitatea de a se vindeca de morbul dragostei: „Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate/ Apele mării”. Primele două versuri ale strofei a patra zăbovesc asupra stării de spirit a eroului liric: combustia erotică este totală şi relevă patima devoratoare pe care o implică erosul. Elocvente, sub acest aspect, sunt reflexivele verbelor, ca şi posesivul al meu : „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…” Întrebarea retorică din următoarele două versuri augmentează şi ea dramatismul situaţiei, intensificând sentimentul suferinţei: „Pot să mai revin luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”
Nichita Stănescu augmentează puterea de transfigurare a erosului, care prin atributele sale demiurgice redimensionează cele două lumi – cea exterioară şi cea interioară. În manieră narativă, poetul relevă felul cum acest animal de pradă – iubirea – pune în mişcare şi componentele eului (privirea, auzul), pe o altă dimensiune – verticalitatea –, sugerând prin prezenţa melosului aspiraţia spre frumos şi perfecţiune: „şi privirea-n sus ţâşni / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii”.
Dacă strofele din partea mediană a poeziei lui Eminescu pun accentul pe combustia internă a eroului liric datorată naşterii prin voluptatea morţii, partea mediană a poeziei lui Nichita Stănescu atrage atenţia asupra unui fapt inedit: re-creând lumea interioară, ca şi cea exterioară, după legile proprii, iubirea instituie, prin puterea sa demiurgică, o altă lume, care are cu totul alte atribute, fiind „un deşert în strălucire”.
Al treilea moment al „jocului dragostei” este abordat diferit de cei doi poeţi. Versurile cu iz de imprecaţie ale strofei finale aOdei… statutează dorinţa expresă de revenire la condiţia iniţială a eu-lui contemplativ: „Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca sa pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!” Nichita Stănescu subliniază ideea fundamentală a acestei creaţii: prin puterea sa de transfigurare, perpetuându-se ca joc imprevizibil, dragostea contribuie la devenirea întru spirit a eului individual: „… trece-alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme, / şi-ncă-o vreme…”

CARTEA PUTERII SUPREME

Florin Tomoiaga

I. COPIII CARTURARI

In sfanta roua a diminetii
Se nasc Copiii Carturari.
Sub umbra Copacului Vietii
Pasii le sunt tot mai rari.

De cu zori pana spre seara
Ei merg pe Calea Celui Sfant.
Robiti de o dragoste primara
Ei zburda veseli pe Pamant.

Sub cerul Daciei senin
Copiii toti sunt astazi frati.
Strabunii lor pe nori azi vin,
De mandre fete sunt curtati.

II. STRABUNII

Ei nu au stele funerare,
Nici mormant pe acest Pamant.
Clipa lor de eliberare,
A venit de la Cel Sfant.

Liberi sunt in bezna noptii.
Poposesc chiar intr-un vis.
Dincolo de Pragul Mortii
E un zeu; e Zamolxis.

Ei traiesc in Sfanta Lege,
In legende si in mituri.
Ei au forta sa dezlege
Pe cei robiti de false rituri.

III. VISUL

Cei ce au forta sa dezlege,
Povestesc un vis ciudat,
Cu o zana si un rege
Pe un Taram Intunecat.

O amazoana, o ispita
A patruns in Paradis,
Ca o tainica ursita
Chiar la zeul Zamolxis.

Cu un chip ca de fecioara,
In cangi inima i-a prins.
Cea cu inima de fiara
Pe Zamolxis l-a invins.

IV. DESTINUL

Ei gonesc prin bezna noptii,
O fecioara ca un vis
Si un rege in Pragul Mortii
Pe Taramul Interzis.

Nici o Lege nu-i opreste.
Nici o Forta nu-i desparte.
In suflet un Copac le creste.
Viata lor e o Sfanta Carte.

Tineri, ei privesc in zare
Si descopera misterul.
Pe a Destinului carare,
Pamantul e unit cu cerul.

V. LUMINA

Ingerul din ceruri, cade.
E Zamolxis sau un vis?
Zeul cu ochii, doua spade,
Creaza un Nou Paradis.

Pe Pamant el se aseaza.
Aici vrea ca sa traiasca.
Cu el e o fata ce viseaza
La copiii ce o sa-i creasca.

Impreuna sunt de o viata.
El e rege, ea regina.
In fiecare dimineata
Ne daruiesc a lor, lumina.

Poeme din Ciclul 5. COPIII CARTURARI, volumul: CARTEA PUTERII SUPREME
(manuscris). Autor: Florin Tomoiaga

serbările METAMORFOZE – 4 iunie 2011

Sâmbătă, 4 iunie 2011, începând cu ora 12,
în grădina Liceului teoretic „N. Bălcescu”
din Medgidia, a avut loc festivitatea decernării premiilor revistei
METAMORFOZE pentru cei mai buni elevi colaboratori,
în anul şcolar 2010-2011.
La festivitate au participat:
dl primar al municipiului Medgidia – Marian IORDACHE,
scriitorii Ov. DUNĂREANU, Emilia DABU, Cosmin ŞTEFĂNESCU,
Carmen RADU, Ionel ECHIM,
Mihai FAITER – finanţatorul revistei – patron la SC SORYBAG PRESS SRL,
prof. Monica NEDELCU, Gina Cosor, Elena DODIŞ.

Au fost premiaţi pentru colaborări cu poezii, eseuri,
reportaje şi grafică elevii:
Cristina ILEA – XI A, Elena GRIGORE – XI A,
Elena RUSACHE – XI A, Hulya CURTAMET – XI A,
Masriana MAZÂLU – XI A, Delia MICU – XI A,
Gabi LIPAN – XI A, Alex FRÎNCU – XI A,
Carmen STĂNESCU – IX D.

Organizatorii festivităţilor –
prof. dr. Const. MIU, prof. Ştefan GAŢACHIU şi prof. Carmen IONIŢĂ
au decernat şi premiile concursului de creaţie literară
ARIPI DE DOR – ediţia a VI-a.

Cu această ocazie,
poetul Ionel ECHIM şi-a lansat volumul DRUMUL AMINTIRILOR.
Carmen RADU şi Const. MIU au făcut referiri la acest volum de versuri.