IMAGINEA CA FIINŢARE

Florian BRATU

Fiinţa care nu-şi poate construi imaginea decât prin şantaj nu poate constitui obiectul unui studiu, ci al unui laborator de psihiatrie. – F.B.
Identitatea autentică obişnuieşte să opereze distincţii pentru a putea cuprinde adevărul lucrurilor; ea este permanent obsedată în parcursul său existenţial de cuprindere, fie şi fragmentar, de ceea ce crede, la un moment dat, a fi adevărul general. Drumul de la fragment la Întreg, de la individ la umanitate este însă marcat de eşecuri de percepţie, oricît se străduieşte fiinţa să surprindă prin privirea identităţii imaginea esenţială a fenomenelor sau ale realităţii. Încercarea disperată a fiinţei conduce la naşterea unui spaţiu ficţional, cunoscut sub numele de povestire, care la rîndul său poate atinge dimensiunile mitului. Fiinţa umană nu poate trăi fără ficţiune: aceasta face parte din istoria ei, este poate destinul ei de a inventa reprezentări articulate ca poezie a subiectului uman, ca imagini care să satisfacă aspiraţiile ori dorinţele deseori ascunse ale subiectului.
Există în critica de specialitate identităţi a căror interogaţie asupra fenomenului imaginii dovedeşte puterea spiritului de a nu se reduce la reprezentarea obişnuită, la reproduceri ale rostirii alterităţii în domeniu. Imaginea, chiar dacă  nu a fost direct numită, a constituit obiectul a nenumărate studii, reflecţii, ceea ce demonstrează nu numai interesul, ci şi forţa magică pe care o exercită această veşnic necunoscută asupra fiinţei.
Omul de artă a fost şi rămîne atras de forma, substanţa, dinamica şi logica ce susţin prezenţa imaginii. Această putere ce i s-a conferit imaginii nu este întîmplătoare pentru că fiinţa are capacitatea de a crea pentru sine şi pentru lumea pe care o locuieşte o sumă de idei ce o susţin pe tot parcursul existenţei.
Omul se defineşte şi se construieşte zilnic printr-un set de povestiri, pornind de la cele mai insignifiante şi culminînd cu cele mai stranii. Acest balet între adevăr şi minciună cu ingrediente ce-i asigură ritmul atunci cînd cuvintele însele nu par a fi apte să-l declanşeze în spiritul alterităţii ce participă în felul său la spectacolul oferit, este imaginea creată. Imaginea este un dar al unei conştiinţe ce rosteşte sau produce acest miracol, ale cărei forme diferă de la individ la altul, de la un artist la altul, de la un filosof la altul, în funcţie de domeniul în care se manifestă.
Imaginile vizuale deţin supremaţia începînd cu secolul al XX-lea, ceea ce nu înseamnă că cele auditive au fost neglijate sau nu au avut roluri şi funcţii mai puţin importante în funcţie de spaţiul, de rolul şi de interesul acordat acestora cu varii ocazii. Ezra Pound distingea trei categorii de manifestare a imaginilor: melopeea, phanopeea şi logopee. Viziunea acestuia îi sugerează ideea unei  perspective tradiţionaliste lui Henri Meschonnic (spirit critic extrem de incisiv, dar onest) la care orice teorie este automat  trecută printr-un filtru argumentativ ce nu se rezumă la impresii despre personalităţi ce deţin o anumită notorietate într-un anumit timp.
Aparent în viaţa cotidiană imaginea este uşor de definit, dar nu în acest punct vrem să ne focalizăm atenţia, ci, mai curînd, asupra originii şi evoluţiei imaginii. Orice s-ar spune imaginea deţine supremaţia în majoritatea segmentelor lumii şi este normal de vreme ce nu rareori apelăm la două coordonate fundamentale: vizualul şi auditivul.
La început, scriam mai demult, a fost imaginea dăruită fiinţei de Cuvîntul sacru. Imaginea a fost cea dintîi sursă pentru spiritul fiinţei umane: ea  l-a hrănit, l-a protejat, i-a servit drept sprijin în tot parcursul existenţei. Funcţia ei a fost benefică pentru că, prin originea ei divină, i-a insuflat omului puterea de a străbate mai uşor spaţiul real şi imaginar.
Identitatea imaginii este unul dintre aspectele pe care vom încerca să le analizăm. Imaginea este departe de a fi un simplu cuvînt care traduce automat o realitate bine conturată, aceasta fiind prima regulă în observarea acestei ”realităţi” enigmatice. După cum bine s-a observat în diferite studii afectate acestei problematici[5], imaginea poate fi privită ca expresie a unei largi palete de perspective. Astfel, cea mai cunoscută este tipul de imagine vizuală căreia i s-a consacrat (pe bună dreptate) un număr impresionant de studii. Apoi, pot fi distinse imaginile ce trimit la alte simţuri importante, senzo-motorii şi imaginile auditive, deşi acest termen acoperă parţial adevărata funcţie şi valoare a categoriei menţionate. Evantaiul imaginilor se lărgeşte în funcţie de domeniul al cărui obiect aceasta devine; de aceea, se mai pot distinge imagini perceptive, mnezice, anticipative sau, abordînd alte registre, s-a observat că multe imagini sînt produsul inconştientului, unele sînt lingvistice şi, nu în ultimă instanţă, imaginile materiale.
Întrebarea care se naşte este cît şi ce adevăr conţine o imagine? Considerăm că în încercarea de definire a acestei problematici nu ne vom opri la publicistică, la reclame, pentru că imaginile pe care le conţin aceste segmente ale vieţii nu intră în sfera noastră de reflecţie. Aici amintim de fenomenul tot mai des întîlnit, mai precis, manipularea prin imagini, ce poartă marca travestiului, frustrărilor sau minciunii şi constituie obiectul de influenţare a percepţiei unei anumite categorii de fiinţe, în anumite momente şi anumite locuri. Ar fi lipsit de sens să ne oprim la aceste fenomene deformante şi stridente al fiinţei. Există studii care s-au oprit cu competenţă asupra fenomenelor deja invocate şi nu credem necesar să revenim asupra lor.
Obsesia privirii şi implicit  a imaginii este însă cu totul altceva, dacă n-ar fi să ne oprim decît la literatură, unde imaginile pe care le avansează cuvintele în articulaţiile lor sînt de pline de semnificaţii surprinzătoare. Imaginile în artă, în general, sînt reprezentări ale aspiraţiilor, viselor, meditaţiilor oamenilor de artă. Nimic nou se va zice. Culmea este că nu ne propunem noutăţi cunoscute de altfel de vreo 2000 de ani aşa cum se practică îndeobşte de fiinţe bolnave de cultivarea şi amplificarea propriei imagini. Decît să facem afirmaţii cu termeni, care mai de care mai savanţi (e la modă acest termen), fără să spunem nimic, mai bine scoatem la lumină frînturi de reflexie personală.  Non idem est si duo dicunt idem. Propun mai curînd un spaţiu de reflecţie personal, iar cînd nu am reuşit să le definesc prin mine însumi am apelat la surse autentice din spaţiul gîndirii.
 De la antici şi pînă astăzi s-a reflectat îndelung asupra acestui aspect şi care continuă constant să constituie obiectul unor afirmaţii care au revenit în atenţia creatorilor şi/sau a teoreticienilor. Este motivul pentru care reinvestigăm cu mijloace proprii acest sistem multiplu care este imaginea. Dar imaginea în sine nu poate declanşa decît un număr de reflecţii unui subiect, cu excepţia naturii acesteia, a modului cum este percepută şi a spaţiului care îi este asociat în mod firesc. Spun că unei imagini i se asociază în actul perceptiv un spaţiu anume, în sensul că fiecare segment al spaţiului poate contribui la o anumită percepţie, poate da naştere unei serii de stări sau sentimente faţă de cele două elemente, imaginea şi spaţiul respectiv, văzut ca suport al acesteia. Se remarcă fără nici un efort că imaginea constituie ea însăşi un spaţiu semnificant.
Dincolo de speculaţiile ce se fac în fiecare domeniu ce-şi propune să studieze fenomenul sau ideea imaginii trebuie observat că imaginea se prezintă ca o reţea cu mare încărcătură care nu poate fi analizată dacă nu se ia în considerare prezenţa a trei vectori prin care se poate pătrunde mai clar în universul său complex:
a) lumea, universul material, cel al fenomenelor care se desfăşoară de milenii în faţa omului ca spectacol uimitor şi seducător,
b) subiectul uman ca formă şi substanţă observat ca exterioritate, acest cine care locuieşte lumea,
c) spaţiul privirii interioare subiectului (el însuşi producător de imagini) şi relaţiile cu alteritatea constituie surse generatoare a unui cortegiu de sensuri în egală măsură variat şi surprinzător.
Este evident pentru oricine că lumea a preexistat fiinţei şi, ca urmare a acestui fapt tot ce există formează o reţea de imagini extrem de bogată. Adevărul este că lumea locuită de fiinţa umană este cunoscută parţial de către acesta şi, oricît de numeroase sînt descoperirile umane, ele nu pot fi catalogate ca fiind cunoscute în întregime. Este o pretenţie neîntemeiată. Nici subiectul uman nu are o soartă mai grozavă, din moment ce anatomia omului este parţial acoperită de ştiinţă, dacă ar fi să ne oprim numai la textura exterioară, la corporeitate. Corpul uman continuă să fie o sursă de cunoaştere pentru artişti, lumea ştiinţei, filosofi. Imaginile existente în lume şi pe care subiectul le receptează şi le transformă în reprezentări pentru sine şi ceilalţi, acestea au fost analizate de sute de ani şi mai bine; aceasta pentru că gîndirea, esenţială supravieţuirii fiinţei umane, este de origine vizuală. Savanţi de ocazie afirmă ca acest mod de gîndire ar fi primitiv. Ce ştim de fapt despre primitivi: mai nimic.Dar se vorbeşte cu un ton aferat. Fiinţa umană gîndeşte în primul rînd vizual, totul este o imagine în fapt pentru fiinţele ce văd existenţa într-un mod deosebit faţă de cei care o supun analizei raţiunii.Acest filtru al fiinţei umane, raţiunea, nu poate decît să stabilească şi să ordoneze diferite categorii de imagini, să instituie ierarhii, mai puţin să le definească în toată complexitatea lor. Perspectiva pozitivistă este utilă dar nu este suficientă. Motivul este că apariţia unei imagini este fondată pe libertatea acesteia, chiar dacă este mai ales de origine subiectivă, cum se mai spune în mod curent. Dar ce poate fi mai important decît omul care este desemnat ca subiect de minţile sănătoase. Or, tocmai această libertate a imaginii despre care nu s-a scris convingător este rădăcina Sensului, a valorilor şi a funcţiilor care o susţin şi despre care  indivizi mărunţi din punct de vedere intelectual se pronunţă cu mai puţină competenţă şi cu mai multă aroganţă.Este în firea individului frustrat să facă tot felul de consideraţii paralele în legătură cu subiectul în discuţie. El vorbeşte despre orice, oriunde, afişîndu-şi suficienţa imaginii de sine bolnavă de neputinţa de a fi recunoscută. Asemenea exemplare sînt nişte particulari ajunşi pe scara socială cu aere savante şi titluri bizare care fac zgomot, dar nu spun nimic. Am spus particulari, deci nu individualităţi, de la care nu ai ce învăţa, ce vedea prin imaginile pe care le propun lumii. Ei constituie o categorie humanoidă extrem de versată, mască fără subiect, o fantomă gata oricînd să se adapteze oricărei situaţii de…putere. Masca fără putere moare dacă nu-şi face acoliţi la orice nivel care omit să se vadă în postura de slugi. Nimicul, orice s-ar spune, este mai pervers decît pare. El nu are imagine, nimeni nu-l vede, nu-l aude într-un fel sau altul ca să poată fi descris, definit. Este orb total sau vidul încarnat. Există şi un absolut al orbirii…Cine doreşte să constate diverse forme de orbire totală trebuie să se uite în jur, dar mai ales la unii politicieni, coloraţi, înfoiaţi, de o aroganţă tembelă atoateneştiutoare. Ce poţi să ceri vidului intelectual dublat de portofele obeze? Antiteză funestă a fiinţei şi a caricaturii. Dacă ar fi numai aceştia s-ar mai putea respira, mai sunt şi alte exemple de se cutremură fiinţa…Imaginea autentică poate fi naturală sau creată de subiect. Crearea unor imagini esenţiale existenţei umane presupune o energie, un suflu ritmic care proiectează sensuri noi în orice spaţiu. Este adevărat că simpla prezenţă a imaginii nu este suficientă, adeseori fiind nevoie de un set de cunoaşteri pentru descifrarea acesteia. Nu orice subiect este în mod necesar apt să vadă ce propune imaginea ce îi apare ca prezentă. Se întîmplă uneori ca subiectul să se definească prin schimbul informaţiei pe care o primeşte de la imaginea ce i se prezintă, cu alte cuvinte imaginea poate în anumite cazuri să contribui la configurarea unui subiect autentic.Viaţa fără imagini este de neconceput, iar lumina îşi are un rol capital în formarea sau conturarea unei existenţe a imaginii, deci şi sensul sensului (conform teoriei lui Humboldt). Ori, pentru a ajunge la sens, nu trebuie automat să acorzi valoare semnului, acest punct al discontinuităţii, ci, aşa cum bine îl defineşte Henri Meschonnic, ritmul ca mişcare necesară, al cărei definire se poate realiza simplu, fără o terminologie agresivă, proprie scientiştilor: ritmul este fondat pe continuu, pe energeia, în sensul deja enunţat de marii gînditori.Un lucru devine cert, pe măsură ce imaginea este apropiată şi depărtată printr-o mişcare lentă a privirii dornice să parvină la revelaţia unui detaliu nesurprins în adevărul ascuns profanului. Este cazul, în special, credem, al imaginilor verbale, iar ca exemplu putem să sugerăm pe cele declanşate de calomnia ce poate atinge, cîteodată, valori mitice, după expresia fericită a lui Octavian Paler. Desigur la acesta referinţa era de altă natură şi alt registru. Exemplul propus se bazează pe falsă analogie şi echivalenţă a cărei sursă se află în psihicul ciuruit de frustrări, de neîmpliniri personale, de vid spiritual, dar oricînd dispus să-şi orienteze discursul asupra orice şi asupra oricărei persoane ce nu poate fi egalată, invocîndu-se puterea denigrării.Imaginea presupune în decodarea ei o analogie, dar nu şi echivalenţă pentru că timpul este un vector ce trebuie luat în considerare; de ce? Pentru că orice imagine, cu infime excepţii, este supusă trecerii în istorie, fenomen însoţit de existenţa unor subiecţi care o percep cu o privire ce nu intră în tiparul unor clasificări ale unor dicţionare sau studii, ci introduce diferenţa între partea vizibilă şi partea invizibilă pînă în clipa cînd a fost receptată.  Se ştie că fiecare epocă prezintă un evantai de percepţii asupra unor fenomene naturale, idei, imagini. Toate acestea nu sînt simple reluări ale trecutului, reprezentări fixe, ci imagini ale căror conţinuturi s-au modificat fie natural, fie graţie unor subiecţi care şi-au pus amprenta. Imaginea nu este unică decît ca reper teoretic. În realitate ea este schimbarea însăşi atunci cînd este proiecţia unui subiect. Pe de altă parte imaginea devine ca urmare a interacţiunii între ceea ce este şi ceea ce devine în actul întîlnirii dintre privirea subiectului ce o percepe şi schimbul cu alteritatea, act în care se confirmă sau se infirmă anumite proprietăţi sau uneori valori ale imaginii.Privirea este parte activă, paradoxal, la naşterea şi fixarea imaginii. Aceste două componente ale vieţii subiectului, imaginea şi privirea, contribuie împreună la facerea unui registru important în existenţa umană: ficţiunea. De obicei, lumea este tentată să creadă că ficţiunea semnifică minciună, fals; or, studiile recente remarcă faptul că ficţiunea este o componentă a psihicului uman. Adevărul este mult mai greu de acceptat de vulg decît evidenţa unei demonstraţii.Rolul Imaginii în spaţiul ficţiunii a constituit dintotdeauna obiectul a numeroase analize şi reflexii în funcţie de interesul şi capacitatea privirii instituite. Din punctul meu de vedere cred că absenţa imaginii în ficţiunea textului pare expresia unei gramatici fără sens. În schimb, prezenţa imaginii creează destule perplexităţi. Una dintre ele este declanşată de descifrarea codului, a semnificaţiei autentice pe care limbajul fiecărei imagini îl ascunde şi care, ca de obicei, dă naştere la interpretări suficiente momentului. De ce? Este important să subliniem importanţa a trei poli de analiză ai imaginii: primul se referă la timpul cît durează imaginea ca obiect al studiului, cel de-al doilea, oarecum în legătură cu primul, autenticitatea şi în sfîrşit locul sau spaţiul apariţiei, al perceperii, al conexiunilor pe care le declanşează în spiritul fiinţei umane.La o privire mai atentă cei trei factori pe care i-am invocat se află în raport de proximitate pentru că nu există decît împreună, nu numai în condiţionarea fenomenului numit imagine. Imaginea nu poate fi definită fără a avea în vedere subiectul uman, eul care o observă. Caracterul obsesiv al imaginii poate fi explicat mai ales prin faptul că orice subiect este interesat, dacă nu de propria imagine, atunci de efectul pe care îl produce imaginea prezenţei sale în faţa alterităţii, pe de o parte, sau în procesul construcţiei propriei identităţi ce nu poate ignora imaginea pe care o propune sau rămîne în traiectul ei existenţial. Imaginea nu poate fi redusă la o figură oarecare ce apare sau pare a fi un hazard al prezenţei în lume: ea este sau devine un sens reflectat în anumite condiţii şi momente ale existenţei fiinţei umane.S-a scris foarte mult despre acest eu, aproape obsesiv, şi pe bună dreptate. Explicaţia cea mai simplă îşi are sursa în faptul că eul este cel ce îşi pune amprenta în captarea dar şi diferenţa faţă de alteritate. Și nu numai. Eul profund, termen pe care unii filosofi de astăzi se cam feresc să-l reanalizeze, consideră calitatea lui ca discutabilă, este axa determinată şi determinantă a fiinţei umane care-i permite accesul dar şi continuitatea în actul conectării la viitor. Prin această componentă a psihismului uman, fiinţa se distinge nu numai de semenii săi, dar poate lesne să se integreze într-un proces social. Eul profund asigură perenitatea fiinţei umane ce se defineşte prin suma imaginilor autentice ex-puse în lume.Imaginea de sine se creează nu numai în laboratorul invizibil al eului profund care acţionează ca un liant între diferite secvenţe ale stărilor fiinţei umane. Drumul de la sine la eu care asigură identitatea autentică este dificil şi totodată destul de lung, acesta cunoscînd  evenimente pline de neprevăzut.Problema autenticităţii unei imagini poate fi dezbătută pornind de la distincţia între natural şi artificial, între natural şi conceput de mintea omului. Operaţia separării celor două nivele şi forme este necesară în identificarea unor sensuri şi valori care conduc la o mai bună percepţie a largului evantai de manifestare ale imaginilor. Separarea de care vorbeam este consecinţa actului gîndirii iar aceasta devine artă atunci cînd este autentică. La o privire mai atentă cei trei factori pe care i-am invocat se află în raport de proximitate pentru că nu există decît împreună, nu numai în condiţionarea fenomenului numit imagine. Imaginea nu poate fi definită fără a avea în vedere subiectul uman, eul care o observă. Caracterul obsesiv al imaginii poate fi explicat mai ales prin faptul că orice subiect este interesat, dacă nu de propria imagine, atunci de efectul pe care îl produce imaginea prezenţei sale în faţa alterităţii, pe de o parte, sau în procesul construcţiei propriei identităţi ce nu poate ignora imaginea pe care o propune sau rămîne în traiectul ei existenţial. Imaginea nu poate fi redusă la o figură oarecare ce apare sau pare a fi un hazard al prezenţei în lume: ea este sau devine un sens reflectat în anumite condiţii şi momente ale existenţei fiinţei umane. S-a scris foarte mult despre acest eu, aproape obsesiv, şi pe bună dreptate. Explicaţia cea mai simplă îşi are sursa în faptul că eul este cel ce îşi pune amprenta în captarea dar şi diferenţa faţă de alteritate.  Eul profund, termen pe care unii filosofi de astăzi se cam feresc să-l reanalizeze, consideră calitatea lui ca discutabilă, este axa determinată şi determinantă a fiinţei umane care-i permite accesul dar şi continuitatea în actul conectării la viitor. Prin această componentă a psihismului uman, fiinţa se distinge nu numai de semenii săi, dar poate lesne să se integreze într-un proces social. Eul profund asigură perenitatea fiinţei umane ce se defineşte prin suma imaginilor autentice ex-puse în lume. Imaginea de sine se creează nu numai în laboratorul invizibil al eului profund care acţionează ca un liant între diferite secvenţe ale stărilor fiinţei umane. Drumul de la sine la eu care asigură identitatea autentică este dificil şi totodată destul de lung, acesta cunoscînd  evenimente pline de neprevăzut. Problema autenticităţii unei imagini poate fi dezbătută pornind de la distincţia între natural şi artificial, între natural şi conceput de mintea omului. Operaţia separării celor două nivele şi forme este necesară în identificarea unor sensuri şi valori care conduc la o mai bună percepţie a largului evantai de manifestare ale imaginilor. Separarea de care vorbeam este consecinţa actului gîndirii iar aceasta devine artă atunci cînd este autentică.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s