ISTORIA SE REPETĂ!

Prof. Dr. Const. MIU

 

          Spiritul polemic al lui Eminescu, dublat de ironistul când subtil, când caustic se evidenţiază cu precădere în articolul Materialuri etnologice, apărut în Timpul, numărul din 8 aprilie 1882, p. II-III, acesta nefiind reprodus în nicio ediţie a scrierilor acestuia, în afara celei a Clasicilor români comentaţi, din 1937. Gazetarul se vede nevoit să dea o replică articolului injurios publicat de Nicu Xenopulos în Telegraful (nr. din 2 aprilie 1882). De reţinut, de la bun început, că Eminescu face, în egală măsură, critică ad peronnam, dar şi inintegrum, acest al doilea tip având note generalizatoare, ce reflectă trăsăturile esenţiale, reprezentative pentru etnia şi pătura socială cărora le aparţine cel încriminat.

          Eminescu menţionează cauza supărării celui cu care a intrat în polemică – aluziile la cei care frecventează Cafeneaua Procope sunt, în fond, la adresa originii acestuia: „D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la Românul (…) Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat pe alt pasaj…” Iată care este acela, din care se remarcă tonul vehement, specific scriiturii eminesciene: „Fără îndoială, amestecătura între două rasse egal de vechi de decrepite fizic şi moraliceşte ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică, care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii Pseudo-Românului.” (ed. cit., p. 398). Autorul articolului publicat în Timpul se vede nevoit să-i răspundă celui care-l făcuse bulgar, nu fără a strecura o ironie la faptul că, spre deosebire de acela, care este un venetic, el e român neaoş, „dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă (…) Vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar niciunul.” (p. 399).

          Gazetarul devine caustic şi pune la îndoială opţiunile estetice ale cronicarului de la Românul, de vreme ce studiile sale din străinătate erau în domeniul comerţului, iar în ţară nu face altceva decât „s-apucă de negoţ estetic în coloanele Pseudo-Românului, judecând iar de sus în jos (pe un ton arogant – n. n.) autori, de cari nici nu e în stare să-şi dee bine seama.” (p. 400).

          Talentul lui Eminescu rezidă şi în puterea de observaţie a caracterelor, realizând portretistica în caricatural a omului din Bizanţ, spre a o alătura înfăţişării românului neaoş: „Legea cauzalităţii e absolută; ceea ce s-a petrecut cu cauză o mie de ani în Bizanţ şi până azi, a trebuit să treacă în organizarea fizică şi morală a acelui neam, s-a încuibat în privirea vicleană, chiorâşă şi mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă. Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare, fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoaşei fizice corespunde cocoaşa morală.” (p. 403). Se detaliază aici caracterul în relaţie cu fizionomia celor care formau pătura superpusă. De ştiut că despre această categorie socială autorul îşi expusese teoria în paginile ziarului Timpul – numerele din 29 iulie şi 6 august 1881.

          Portretistica românului neaoş este creionată prin raportare disjunctă la cei care compun pătura superpusă: „Întâmplarea m-a făcut, ca din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului (…) până la Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul (…) decât acela al populaţiunilor din oraşe, din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că Românul nu seamănă nicăieri nici a C. A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâiu fizic cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privinţa onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni.” (p. 401). La simpla vizualizare – sub formă schematică – a poziţiei românului, respectiv a omului din Bizanţ, vom sesiza că primul este vertical, cel de-al doilea – oblic, iar în privinţa caracterului – unul este semeţ, celălalt e codoş. Spre a-şi întări spusele, Eminescu aminteşte opinia etnologului francez Lejean, care „contestă acestei rasse orice putinţă de onestitate” (p. 404) şi citează o pagină întreagă dintr-un autor modern la acea vreme – V. R. Henke, din care vom reţine câteva fraze esenţiale ce probează cunoaşterea mentalităţii clasei superpuse, la noi şi – paradoxal – una de jos, în ţara de origine: „Grecul nu se bucură în România de un nume bun. Oamenii avuţi dintre ei sunt aproape fără excepţie jucători de cărţi şi de o completă imoralitate sexuală; ceea ce le dă oarecare aparenţă de oameni de societate este politeţea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se recrutează în România cei mai mulţi (…) nu cred ca neogrecul să afle în dicţionarul său vorba moralitate.” (p. 404). După ce mărturiseşte că a considerat ca o datorie morală a fi de partea poporului istoric, semnalând imoralitatea celor care formau pătura superpusă în România, Eminescu dezvăluie un adevăr cutremurător, perpetuat până în zilele noastre: se doreşte cu ardoare aneantizarea neamului nostru milenar, prin anihilarea tradiţiilor, prin dinamitarea istoriei noastre, contând doar prezentul pentru nişte indivizi cocoţaţi în varii fotolii ale unor „comitete şi comiţii”, care sunt doar simpli consumatori/ distrugători, nu şi producători: „M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel azi, nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.” (s. n. , p. 402). Din păcate însă, istoria se repetă! Ceea ce semnala gazetarul pe la 1880 constatăm că se petrece sub ochii noştri, în anul de graţie 2009! De când ne-am europenizat, degradarea culturii şi a învăţământului românesc se petrece într-un ritm galopant! E vremea Patapievicilor şi a Iarilor, care se înverşunează nu numai în a-l contesta pe Eminescu (cazul celor doi culturnici), ci şi în a avea obrăznicia de a declara că e ruşinos a scrie în limba română, deşi continuă – precizăm noi – să o facă (de la Patapievici Horia Roman citire!). Poate nu e totul pierdut, câtă vreme mai sunt apărători ai istoriei, tradiţiilor şi culturii autentice, specifice acestui popor descendent din daco-geţi!

          Eminescu îşi încheie articolul cu o altă ironie fină la adresa lui Nicu Xenopulos, vizând o eventuală afirmaţie laudativă a aceluia, pe care gazetarul o va cataloga drept insultă: „ Îi pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce, ar fi de-a mă lăuda în coloanele Pseudo-Românului. Lauda la acel organ, pentru care însuşi numele poporului nostru e marfă ce se vinde pe 20 de bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi…” (p. 405).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s