in poeziile De ce nu-mi vii (M.Eminescu)
si De-abia plecasesi (T. Arghezi)
Cristina Ilea – clasa a XI-a A (LTNB)
„De ce nu-mi vii” este o poezie a dezamagirii suferite de eul liric. Opera lirica se deschide cu motivul toamnei – cadru natural dezolant care intra in armonie cu sufletul pustiit al eului liric. Intrebarile retorice ale eului liric se regasesc in strofele I, III si VI; repetitia sintagmelor sugereaza intensitatea sentimentelor de dezamagire si disperare care survin prin singuratarea dezolanta in care se afla eroul liric.
Spre deosebire de lirica eminesciana in care singuratatea este o certitudine, eul liric fiind convins ca fiinta iubita nu va veni, eroul liric arghezian este ezitant. Sentimentul general in „De-abia plecasesi” este redat de starile ambigue, lupta interioara a incertitudinilor.
Strofa a doua a poeziei „De ce nu-mi vii” reprezinta dorinta de a regasi fiinta iubita, sugerata de prezenta chemarii „vino” si folosirea la sfarsit de strofa a semnului exclamarii. Aceeasi dorinta este partial sugerata si de Arghezi, prin sugestia unei posibile intoarceri a iubitei: „Ti-as fi facut un semn, dupa plecare”; totusi, Arghezi incearca sa scuze gestul sau de a nu face un semn iubitei prin urmatorul vers: “Dar ce-I un semn din umbra-n departare”. Se poate observa o pseudo-clarificare a sentimentelor in mintea acestuia.
Natura din poezia argheziana este diferita de cea eminesciana. Eminescu nu mai crede in posibilitatea fericirii iar natura este prezentata de elemente care sugereaza nestatornicia, trecerea. Toamna este considerata anotimpul sfasitului: “lanurile sunt pustii”. Arghezi nu ofera un cadru natural bogat ci se concentreaza pe exprimarea sentimentelor si incercarea de impacare cu sinele.
Natura lui Eminescu capata alte nuante in cazul rememorarii din strofa a III-a, unde acesta isi aminteste toposul in care cuplul erotic isi desfasoara actiunea. In strofa a IV-a, eul liric ridica fiinta iubita pe un piedestal, considerand-o idealul feminin prin comparatie cu alte femei: “In lumea asta sunt femei (..)/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”, ca in urmatoarea strofa, sa o incadreze pe iubita ca pe o fiinta de sorginte astrala: “Mai mandra decat orice stea”. Arghezi pe de alta parte, nu contureaza “tabloul” fiintei iubite, si o incadreaza teluricului “Pan-ai pierit, la capat, prin trifoi.”.
Eroul liric eminescian este dezamagit de iubita care nu se intoarce, insa acesta continuie sa spere, spre deosebire de cel arghezian care este convins de inutilitatea intoarcerii iubitei “De ce-ai mai fi ramas?”. De asemenea, convingerea lui este data de hotararea cu care fiinta iubita l-a parasit, aceasta dand ascultare primului gand. Desi predomina sentimentul de ambiguitate, se poate observa si aici o usoara nota de dezamagire, sau chiar neintelegere a plecarii iubitei, aceasta opera asemanandu-se celei eminesciene.
METAMORFOZE 