la MICHELANGELO BUONARROTI
Carmen RADU
Poezia lui Michelangelo – nevoie de absolut – este formula prin care explică / dezvăluie elementele de echilibru dintre viaţa sa şi credinţa în frumos. „Trăirile aparte ale vieţii îşi află aici un cod tradus pe jumătate: epica iubirii lipseşte aproape total, în timp ce întrebările generale extrase din faptul iubirii îşi găsesc loc de afirmare. Străbat doar regrete, dorinţi greu stăpânite, zbuciumări şi linişti cosmice cărora le găseşti înţelesul mai greu în adăncimea vieţii şi mai uşor în a filosofiei sale. Această bogăţie de sensuri, metafore, aluzii, conferă versurilor ceva din densitatea pietrei sale dăltuite.” (Michelangelo, Poezii, p.IX). „Ostenit ori hărţuit permanent de istovitoarea luptă cu materialitatea steiurilor, Michelangelo caută în fragilitatea aparentă a cuvintelor supleţea lutului şi tandreţea mulajului, dar mâinile sale, deprinse cu duritatea statui, vor tresări de multe ori însângerate în faţetele de diamant ale sonetului.” (George, Tudor, Cartea sonetului , p. 50) Începuturile poetice ale lui Michelangelo ezită între două dominante: poezia Dulcelui Stil Nou şi poezia burlescă. Dulcele Stil Nou contravenea austerităţii lui Michelangelo, dar mai ales, nu se suprapunea sufletului zbuciumat şi însingurat. Elementele Dulcelui Stil Nou – din poezia timpurie – au fost împrumutate de Michelangelo, dar n-a intrat în sfera lui de interes aflarea paradisului existenţei prezente sau viitoare. A fost mai curând obsedat de urmările unei existenţe morale, de suprimare a tentaţiilor simţurilor. „Efortul poetului Michelangelo se consumă în a integra viaţa simţurilor în rosturile minţii, ceea ce înseamnă – într-un fel – a le lipsi de viaţă. Dar nu e nici ascet, deoarece îi este greu să se refuze artei, ale cărui rosturi sunt trezite, cultivate şi înălţate de tot ce e frumuseţe… Conştient de aceasta, poate prea conştient, poetul îşi trimite strigătele din adâncul văilor păcatului, cu vigoarea şi credinţa de fier ale puţinilor profeţi care s-au bucurat de darul teofaniei.” (Michelangelo, Poezii, p.XIII). În poezia ultimilor ani, elementele burleşti, mai mult „râsu-plânsu”, vor fi proiecţia în exterior a gustului pentru supradimensional, izbutind să realizeze mai mult o alegorie, pentru simplul motiv că ele vor fi reflecţia temperamentală a artistului şi mai puţin reflectia caracterului său, deci mai mult din solitudine decât din viaţa socială. „Aşa stând lucrurile, vechea preocupare a poeţilor Dulcelui Stil Nou, arta „di trobar” (arta găsirii), a descoperirii expresiilor fericite în poezie, care să se afle, dacă se poate, şi în rezonanţă cu muzica, lipseşte la Michelangelo. Artistul nu era făcut pentru a trăi micul spectacol al fericirii de îndrăgostit. Viaţa lui a fost un parcurs, ea nu a fost punctată cu nici un capăt de drum, care să-i permită largul respiro al celor fericiţi… Singura lui speranţă de drumeţ a fost moartea, viaţa de după moarte.” (Michelangelo, Poezii, p.XV). „Dac-ai fi fost din piatra cea mai tare, te-aş fi iubit atât de credincios, încât să mă urmezi în graba mare şi de-ai fi fost în cer te-aş fi adus jos, iar moartă-ai fi-nceput o cuvântare la plânsul şi suspinul ce-aş fi scos. Dar cum eşti vie pe pământ, nu-n sfere, Un sclav ce te iubeşte ce să spere? (…) Iubirea arde-n mine ca o pară Prin care aş ajunge şi la stele; Când uneori doresc s-o scot afară, n-am gaură atât de mare-n piele, căci altfel ar ieşi prea micuşoară, cel mai urât din lucrurile mele. E-un har în faţa ei mărturisirea: Zbori sus de tot când nu-ţi prea spui iubirea.” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 54, p.34, 36.) Michelangelo şi-a dovedit, fără doar şi poate, apartenenţa în cadrul Renaşterii. Răspunsurile sale au fost sculptura, pictura, arhitectura, ingineria militară şi poezia. Michelangelo a fost poetul poeziilor ocazionate şi nu ocazionale. Sunt poezii dedicate, sunt frânturi de suflet aşternut în calea pietrei. „Michelangelo îşi sculptează gândurile în materialul îndărătnic al lexicului cu tenacitatea desprinsă de mânuirea boceardei şi daltei.” (George,Tudor – Cartea sonetului, p.306). Ciclul de epitafuri închinate lui Cecchino de’ Bracci (sonetele 179- 228) sunt scrise la cererea lui Luigi del Riccio – unul dintre puţinii prieteni ai lui Michelangelo, şi care va trece prin tragedia pierderii nepotului de 15 ani. Unui singur epitaf solicitat, Michelangelo îi va răspunde cu 48 de poezii. Aceste epitafuri sunt dintre cele mai stranii din lirica lui Michelangelo. Adună în ele tema platonică a îndumnezeirii prin contemplarea frumuseţii omeneşti, viaţa ca formă a morţii, moartea – calea spre eternitate, purificarea prin durere şi sacrificiu, trupul – temniţă a sufletului, frumuseţea divină – modelul frumuseţii naturii. „De-i drept, cum e, că sufletul trăieşte după ce-a fost de trup să se dezlege, trup dat prin sfântă lege, şi mai-nainte nu – atunci e-o bucurie; căci moartea-i hărăzeşte sfinţenie, iar naşterea, pieire. Deci, nu e rătăcire Să schimbe-orice durere în râs, pentru-ai săi morţi, oricare, când, dintre stări mizere şi trup fragil, ajunge-n pacea mare, prin ultimul său ceas, când moartea-l cere. Prietenul cel mort o bucurie, Nu întru ţărnă, ci-ntru Domnul fie.” (Michelangelo, Poezii, Madrigal 19, p.125) „Mort sunt mai viu decât eram în viaţă şi mai scump cui mă smulse moartea; dacă i-s drag mai mult azi, moartea mea să-i placă, de cresc prin lipsă: asta-i dau povaţă.” (Michelangelo, Poezii, Epitaful 204, p.131) Poeziile dedicate lui Tommaso Cavalieri sunt scrise în perioada celei de-a doua jumătăţi a vieţii. Nutreşte pentru acest tânăr roman adânci sentimente de afecţiune. Sonetele închinate lui sunt printre cele mai frumoase din întreaga operă poetică a lui Michelangelo, dar şi dintre cele mai frumoase ale veacului. Aceste sonete sunt „lupta” principiilor filosofice aflate în confruntare directă cu realitatea conştiinţei. Aceste sonete au reprezentat modalitatea de a-şi expune gândurile despre om, iubire, arte, natură. Sunt apogeul poeziei platonice ale artistului. „Michelangelo descoperă în Tommaso Cavalieri o fereastră către idealul suprem de frumuseţe, căruia i s-a dăruit în întregime şi pentru care a trăit într-un continuu delir al creaţiei. Scrie în aceşti ani versuri trădând o durere a fericirii, o transfigurare şi o totală uitare de sine. Luptă cu el însuşi. (…) Lupta se dă între doi uriaşi de egală putere: sinceritatea şi conceptualismul. Meditează. (…) Sfidează moartea trupească şi se înfioară la gândul morţii sufleteşti (…). Înăbuşă arsura simţurilor, îndreptat fiind către iubirea limpezită prin suferinţă. Sinceritatea este derutantă, chinul tantalic… Frumosul estetic şi frumosul moral se întrepătrund în frumuseţea unică. Frumosul izvorăşte din fântâna milostivirii… Ştie şi-o descurcă cel înţelept şi-atotpătrunzătorul…” (Michelangelo, Poezii, p.XXI.) Pentru Michelangelo iubirea reprezintă un mijloc de reîntoarcere în eternitate, prin contopirea destinului, voinţei şi-a suferinţei. Mărturisirea adevăratelor simţăminte – în câteva scrisori adresate lui Tommaso – este greoaie, anevoioasă, motivul fiind firea lui refractară mărturisirilor directe.
„Intensitatea trăirilor îl înspăimântă şi-l aruncă pe orbita interpretărilor metafizice ale unui simplu eveniment afectiv.” :
„Trăiesc din însăşi moartea mea divină,
preafericit c-o soartă neferice;
cel ce nu înţelege cum, aş zice
în focu-n care ard şi pier să vină!” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 56, p.38.)
O prietenie de 30 de ani. „Această prietenie, căreia Tommaso Cavalieri îi răspundea cu deferenţă a ţinut peste trei decenii, până la moartea lui Michelangelo, la care Cavalieri a asistat în calitate de executor testamentar. Tot el i-a închis ochii…” (Michelangelo, Poezii, p.XXII.)
Poeziile ultimei părţi a vieţii sunt dominate de prietenia pentru Vittoria Colonna (1492-1547), marchiză de Pescara, poetă strălucită a epocii. Marchizei îi dedică unul din strălucitele sale sonete:
„Artistul genial un gând nu are
ca marmura în ea nu-l încapă
cu prisosinţă! Drum spre el îşi sapă
doar mâna ce dă minţii ascultare.
Si-n tine, doamna harurilor rare,
râvnitul bine, răul ce mă-ngroapă
se-ascund. Dar arta, ca să mor, adapă
speranţa mea doar cu urmări contrare.
N-au vină frumuseţea sau iubirea,
dispreţ, cruzime, tot ce-mi este parte,
că răul mi-e sortit, că laolaltă
tu porţi în piept şi viaţa şi pieirea
şi că bicisnicul meu geniu arde
ieşindu-i numai moarte de sub daltă.” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 151, p.105.)
Vittoria Colonna i-a inspirat lui Michelangelo o iubire spiritualizată, contribuind la adâncirea lui în religiozitate. Sunt poezii scrise la bătrâneţe, sub aripa morţii, sunt poezii care ajung să renege trăiri anterioare, sunt poezii din care transpare o religiozitate severă, profundă, chinuită şi chinuitoare, o energie intensă şi aspră pe care până şi ruga o mărturiseşte:
„Sosi, pe-o mare prinsă în furtună,
viaţa mea, cu-o barcă-aproape spartă,
în portul ce păcatele nu iartă
şi nu primeşte decât fapta bună.
Văd bine că grreşit-am împreună
şi eu şi fantezia mea deşartă,
ce idol şi monarh făceau din artă
şi tot ce mintea-şi vrea spre rău, nebună.
Iar azi când merge spre două morţi, din care
de una-s sigur şi mă paşte alta,
iubirea, vană ieri, und’ mă va duce?
Nu-mi dau odihnă nici pensula, nici dalta,
ci doar Acel ce pentru-mbrăţişare
spre noi desface braţele pe cruce. ” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 285, p.173.)
Cioplitorul în marmură va fi sculptat în miezul sufletului, în binele şi răul unui trup ce adăposteşte sentimente. Sunt anii în care artistul numai râvneşte cunoaşterea prin intermediul frumuseţii, nici a operei de artă, nici a trupului omenesc. Sunt anii în care cunoaşterea vine din moarte:
„Nu înţeleg, Doamne, vârsta verde
cum vrerea, dorurile şi iubirea
se pot schimba când bătrâneţea vine.
Câştigă sufletul când lumea-şi pierde…
Nu-i între moarte şi-artă împăcare:
în ce să-mi pun speranţa, cum e bine?” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 283, p.172.)
„Nu pot gândi la Tine şi în faţă
să nu-mi apară-nchipuirea morţii,
prin care arta piere, pier şi genii.
Dar de mai viu, cum alţii cred, în viaţă,
viaţă voi da artei, urmând sorţii,
slujindu-Te prin multele-mi smerenii.” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 284, p.172.)
Vittoria Colonna va modela în sufletul lui Michelangelo, prin această prietenie spirituală, aşa cum artistul şlefuia piatra. „Pentru Michelangelo, Vittoria Colonna este o entitate în ordinea lucrurilor divine (151-153, 236, 239), de o elocvenţă virilă sau chiar dumnezeiască. Femeia transpare rar sau pur şi simplu nu există.” (Michelangelo, Poezii, p.XXXI.).
După moartea Vittoriei, Michelangelo scrie şi distruge o mare parte din scrieri, renunţă la publicarea volumului de poezii. Nu-şi va vedea „numele adunat pe-o carte”.
Pentru viaţa pe care a trăit-o, Michelangelo a plătit preţul sacrificiului, a crezut că poezia îi va da mai multe răspunsuri decât piatra.
METAMORFOZE 