Const. MIU
– Fe-te-lor, ia-ui-te! silabisi Brânduşa Sumaru, vădit emoţionată de surpriza făcută de cei trei colegi.
Câteva femei, mai curioase din fire, se repeziră spre măsuţa unde cea entuziasmată tocmai desfăcea al doilea pachet.
– Pentru florile noastre, de la cei trei grădinari! citi cineva inscripţionarea de pe tortul de ciocolată.
– Bravo lor! strigă altcineva.
– Ia-ia, ia, să vedem, p-ălalalt au scris ceva? vru să ştie alta.
– Da, dragă… Ne-au dat şi notă… Sunteţi de nota zece! scrie pe tortu‘ de şarlotă.
Cea care citise inscripţionarea pe al doilea tort era Anda Ţăranu, o blondă spălăcită, ce se închipuia a fi femeia fatală, căreia toţi bărbaţii ar trebui să-i cadă la picioare.
Egoismul acestei femei era cunoscut şi recunoscut de toată lumea din universitate. Voia cu tot dinadinsul să i se recunoască merite pe care nu le avea, ci poate doar le visase. Avea o plăcere diabolică, atunci când un coleg venea şi se căciulea la ea, pentru o semnătură, absolut necesară şi contra cost – faimosul plic –, în vederea demarării unui proiect cultural. Făcuse pe dracu‘-n patru şi convinsese conducerea Senatului că numai ea este capabilă să preia şi să controleze acest departament aducător de resurse financiare pentru instituţie.
Titlul ştiinţific de doctor îl obţinuse prin trafic de influenţă şi arta de a desface picioarele, căci „Femeia – le explicase ea apropiatelor sale – e înzestrată de mama natură cu paranteze, care trebuie desfăcute.” Drept e că în cazul ei, de atâtea aşa-zis exerciţii, picioarele semănau mai mult cu două acolade, dar ei nu-i păsa; se desfăceau şi asta era de ajuns ca să mai obţină ceva.
În egoismul ei cras, Anda Ţăranu ajunsese să nu suporte ca vreo colegă să fie mai bine îmbrăcată ca ea. Luată în vizor, aceea era pur şi simplu desfiinţată, prin aceeaşi încrengătură de intrigi şi turnătorii.
Nu puţini erau cei care cunoşteau trecutul său „glorios”. Fusese, în celălalt regim, secretară la Casa Pionierilor şi de atunci tăia şi spânzura: nicio activitate nu se făcea, fără ştirea ei, iar la începutul anului şcolar mai aproba înfiinţarea câte unui alt cerc, însă numai după ce primea „mici atenţii”. Dacă ea era de acord, apostila pusă pe hârtie de director era doar o formalitate. Prinsă că face bişniţă cu blugi, cafea video-uri şi valută – recompense primite de soţul, medic ginecolog, „băieţii cu ochi albaştri” au forţat-o să semneze un „angajament de colaborare” şi ca bonus pentru comandant câte o noapte de amor sălbatic, ori de câte ori era chemată la raport.
– De data asta, ne-au dat gata! remarcă Ana Buricu, nevenindu-i să creadă de ce-au fost în stare colegii lor, mai cu seamă Aurel al ei, care nu se dădea în vânt după zilele de opt martie. „Adică de ce voi, femeile, să fiţi mai cu moţ şi să aveţi ziua voastră şi noi, bărbaţii, să fim nişte caraghioşi? Să avem şi noi o zi a noastră!” se revolta bărbatul. Şi de fiecare dată mergea împreună cu Mircea Dicu – naşul lor – la Valerian Dospitu şi jucau poker până dimineaţa. „Se spune că ziua bărbatului, a lăsat Dumnezeu să fie în fiecare zi!” încerca Ana să-l consoleze, de fiecare dată, când pierdea la cărţi. „Glumă tâmpită, comenta înciudat Aurel, scornită – cred – tot de una ofticată, care-a dorit să fie ea deasupra!…” „Şi ţie nu ţi-o fi plăcând?!” „Dacă n-ai mai trăncăni ca o ţaţă, n-aş mai avea migrene!…”
– Cum, dragă, Aurel nu ţi-a zis nimic de gestu‘ lor? făcu neîncrezătoare Brânduşa.
– De la un mort, tot mai scoţi o beşină, da‘ de la mutu meu – ba!… Mai acu‘ vreo două săptămâni, l-am întrebat aşa, într-o doară, dac-a auzit că se organizează ceva de op‘ martie, da‘, s-a făcut că n-aude şi s-a dus, cum are obiceiu‘, cu naşu la Valerian, ca să piardă la poker.
Când apărură băieţii, aşa ca din întâmplare, în sala de festivităţi a universităţii, femeile se repeziră să-i pupe. Se îngrămădeau, care mai de care s-ajungă mai repede în faţă. Nimeni nu băgase de seamă că Mircea Dicu venise şi cu soţia. Abia după ce se mai potoliră, în entuziasmul lor debordant, îi dădură şi ei atenţie, însă mai mult de complezenţă, că – de – doar soţul ei era şefu’ tuturor.
– Cum ai făcut, de l-ai dresat aşa bine pe nărăvaşu‘ tău? vru să ştie Anda Ţăranu, în timp ce-i întindea o cupă cu şampanie.
– L-am învăţat pe soţu‘ meu să protejeze animalele de menajerie, răspunse ţâfnos Victorina Dicu. Şi-i întoarse spatele.
– Las-o, fato, în plata Domnului, nu-i mai da atâta atenţie, că nu merită! o sfătui Brânduşa. Nu vezi ce s-a băşicat?!
– Da‘, ce-ai cu ea, de-ţi stă în gât?… Doar a recunoscut un adevăr: bărba-su doar protejază femeile, nu lucrează, că nu e în stare!
– Am aflat că şefu’ nostru de catedră n-a pus nici un ban pentru chestia asta. Doar şi-a dat acordu‘… Al‘cineva a fost cu ideea-asta năstruşnică. El e cel de-al treilea grădinar, care a semnat şi textele sunt tot ale lui. Şi arătă cu mâna spre un colţ de sală.
Anda se uită spre colţul acela de sală, unde un bărbat aşeza lumea pentru poze. Era Florin Bratosin, profesor la Litere. „Dom-nu-le pro-fe-sor, cre-deţi că fe-me-i-le-as-tea or să ne iu-beas-că vreo-dat?” psalmodiase pe nas Mircea Dicu, în ziua când Bratosin îi dezvăluise planul său de a organiza un opt martie surpriză. „Mai bine, prin gestu‘-ăsta le facem să-şi dea seama că le preţuim”, replicase organizatorul. Femeia se duse glonţ spre Florin Bratosin şi-ncepu să se pisicească.
– Vai, Florine, ce cool eşti azi!… Şi surpriza voastră, de fapt, a ta, accentuă femeia, m-a dat gata… Se vede că retragerea aureliană dintre colegi ţi-a priit, încercă Anda să lege o conversaţie.
Bărbatul nu răspunse pe moment şi observă că cea din faţa lui era îmbrăcată ţipător: eşarfa galbenă de la pălăria croşetată distona cu bluza roz, ostentativ decoltată, spre a se vedea sânii obraznici, şi cu ciorapii mov, iar fusta de un verde prăzuliu nu atrăgea atenţia decât prin crăpătura generoasă; la urechi avea nişte clipsuri grosolane, viu colorate, dar de proastă calitate, luate de la Avon.
– Îndrăzneşti să intri cu mine în vorbă?! se miră omul.
– Ce te-a apucat? se răţoi Anda, căci nu se aştepta la o asemenea replică. Eu vin să te felicit şi tu te porţi ca şi cum aş fi una de pe stradă!
– Tu ai spus… Te-ai dat de gol!
– Câtă neobraăzare! se revoltă ea.
– Dar neobrăzarea ta de a duce vorba de colo-colo despre mine?… Şi telenovelele scornite şi colportate la toate fufele din universitate? De-astea nu-ţi aminteşti?
– Zău, dacă-mi aduc aminte să fi zis eu ceva despre tine! se jură cea care se simţea ofensată.
– Înseamnă că ai creieru‘-n chiloţi!
*
Florin Bratosin îşi aminti că într-un an, de Florii,
se trezise la uşa sa cu Anda Ţăranu, aflată în fruntea unui grup de studenţi. Femeia se-ntâlnise cu ei pe stradă şi pentru că vorbeau tare şi se contraziceau cum vor proceda, ca să-i dea cadoul profului lor, a intrat cu ei în vorbă şi a minţit că şi ea merge într-acolo, aşa că le-a propus să facă front comun, căci „în felu‘-ăsta vom fi ca la Surprize-Surprize!”
Bratosin n-avea de unde să ştie că această nimfomană pusese pariu cu rivala sa – Brânduşa Sumaru – că-l va da pe brazdă, după ce aceea scăpase o vorbă, din care Anda înţelesese că pusese ochii pe Florin. Şi pentru că pierduse pariul, dar mai ales că nu voia să-i dea satisfacţie „ţoapei”, s-a gândit să se răzbune pe amândoi.
Deespre fiecare în parte a răspândit în universitate şi-n oraş fel de fel de poveşti, care mai de care mai năstruşnică şi mai stupidă. Dacă a văzut că lumea nu dă crezare acestor dejecţii verbale, nu i-a mai rămas decât să le pună beţe-n roate, pe plan profesional. Funcţia pe care o deţinea în Consiliul de Conducere din Senatul universităţii îi dădea dreptul la semnătură decisivă pentru toate proiectele culturale şi ştiinţifice ale colegilor. Cel mai mult îi făcea plăcere să-şi vadă colegii cu se ploconesc pentru nesuferita-aia de semnătură, fără de care ei nu puteau mişca un deget. Însă, cei doi o cam ocoleau din pricina asta. Aşa că a propus într-o şedinţă ca pentru obţinerea gradaţiei de merit, una din cerinţele obligatorii să fie coordonarea de către solicitant a unui proiect/ program cultural.
Într-o zi, pe când îşi făcea corectura pentru exemplarul de semnal la noua sa carte, Florin Bratosin fu deranjat de soneria stridentă a telefonului. Nu răspunse. „ Să sune, până n-o mai putea!” îşi spuse, înciudat că i-a fost distrasă atenţia. Abia la al treilea apel, la fel de insistent, răspunse.
– Bună, Florine, sunt Anda.
– Săru‘ mâna…
– Deranjez?
– Dacă am răspuns înseamnă că eu m-am deranjat.
– Când vii la program azi?
– Cam peste o oră jumate… Am de lucru la şpaltul de la noua carte.
– Am să te rog să treci mai întâi pe la mine, la cabinet.
– Pentru ce anume?
– Te aştept cu o cafea.
Bătu la uşă şi intră. Cea din faţa lui nu-şi ridică ochii. Îi făcu semn să se aşeze. Se uită pe furiş şi văzu că femeia rezolva integrame.
– Va trebui să-mi mai dai şi alte detalii în legătură cu proiectu‘-ăla, dacă vrei să ţi-l aprob…
– Fac cerere?
– Vorbesc serios! ridică tonul Anda Ţăranu.
Se uită cu luare-aminte la cel din faţa biroului şi abia acum sesiză că are dinainte un pahar de unică folosinţă. Pentru că femeia se strâmbă, Florin Bratosin fu nevoit să explice:
– Ai spus că mă aştepţi cu o cafea. N-am ştiut că vrei şi tu, că-ţi luam şi ţie…
– Îmi vine să te strâng de gât!
Sorbi liniştit, după care întrebă:
– Ca amantă sau criminal?
– Iar te porţi ca un Gică mereu contra…
– Adică?…
– Ai transformat revista universităţii în gazetă perso-nală!
– Te-nşeli.
– Deloc! Numai tu publici şi profesoru‘-ăla de la Medgidia…
– Fostu‘ meu student e om serios: studiază şi scrie… Nu ca voi, care vă faceţi doar, pentru că aburiţi lumea cu furăciuni de pe internet!
– Am văzut că tipu‘ scrie despre Publicistica lui Marin Sorescu, vru ea să arate că ştie conţinutul revistei.
– Exact. O să adune toate articolele într-o carte… Şi ne consultăm în privinţa asta…
– Mai bine te-ai consulta cu noi…
– Despre?…
– Uite, conducătoru‘ ştiinţific de la lucrarea de doctorat a Brânduşei mi-a telefonat şi mi-a spus că n-o mai primeşte, pentru că au fost sesizaţi că n-a publicat nimic din lucrare.
– Şi ce vină am eu?
– N-ai, da‘ va trebui s-o ajuţi.
– Oi vrea să-i fac eu lucrarea…
– Are cine… Tu doar să-i publici în fiecare număr de revistă câte un capitol… Asta dacă şi tu vrei să se aprobe proiectu‘-ăla al tău…
– Facă-se voia ta!
– Iar eşti ironic…
– Ştii ceva?… Dacă ne-am pune sufletele pe câte un taler, al tău ar atârna mai mult şi-ar înclina balanţa…
– Chiar-aşa?!
– Da-da… Însă, nu că ar fi mai nobil, ci ca să fie mai aproape de Iadul care-i face cu ochiul!
– Ce-ai vrut să spui cu metaforele-astea?
– Las‘ că facem comentariu pe text data viitoare, când vin după semnătură…
Se ridică şi puse scaunul la loc. Avu grijă să ia şi paharul. Femeia nu-l mai luă în seamă. Dintr-o dată păru preocupată de integramele pe care le dezlega la venirea profesorului.
– Zi-mi şi mie, zise ea indiferentă, citind apoi definiţia unui cuvânt: Organ genital feminin…
– Orizontal sau vertical ? ceru lămuriri Bratosin.
– Orizontal.
– Gură… Vezi dacă-ţi intră!…
METAMORFOZE 