OUĂLE

CONST. MIU

Valerian Dospitu era în mare formă în acea seară târzie. Îşi invitase colegii de catedră, pe Aurel Buricu şi Mircea Dicu, la un pokeraş. Ca de obicei, jucau cu mână moartă, iar Valerian era în mână, cum se spune în limbajul cartoforilor. Rând pe rând, „se-ntâlnise” fie cu Aurel, fie cu Mircea, şi unul şi celălalt având carte mare, însă mai de fiecare dată potul îl luase Valerian.

– Cum dracu‘, dom‘le, de ai norocu‘-ăsta chior? se miră Mircea Dicu. Şi mie îmi intră carte, da‘ dumneata eşti de

speriat! Jucăm de cinci ore, mai spuse, uitându-se la ceas, şi aproape m-ai lefterit! se tângui el.

– Ei, pe naiba! făcu a lehamite Valerian. Dacă zici   că-s de speriat, scuipă-ţi în sân!

– Naşule, te-ajut şi eu! păru Buricu a fi de partea rudei sale.

– Finule, nu te mai îmburica atâta, că parcă văd că rămâi primu‘ în curu‘ gol, se supără şeful de catedră.

– Aurele, dă mai bine cartea şi lasă-l pe naş-tu, ştii că se cam oftică pe noi… Uite, fac blaint, preciză Valerian, punând două fise pe masă.

– Băieţi, mai fac un rând de cafele? se interesă Fănica, băgând capul pe uşă.

– Lasă, doamnă, mai încolo, se grăbi şeful de catedră s-o expedieze pe gazdă. Da‘ să ştii că atunci o să te rog să-mi ghiceşti, preciză el mieros, spre a nu o supăra pe ţigăncuşă.

– Să nu-mi spui că ţi s-a subţiat portofelu‘, că nu te cred! se supără Valerian Dospitu. Numai când te lefteresc la poker, vrei să-ţi ghicească Fănica. Al‘ ceva nu vrei să ştii, cân‘ se uită-n ceaşcă: banu‘ şi iar banu‘!…

– Las‘ că-ţi dau eu, naşule, o mie de euroi, sări Aurel Buricu. Aşa că poţi să mai pierzi o sută, două, că nu ţi numără paralele naşa!… Da‘, să ştii că numai pentru o s‘tămână!… Parcă ziceai că vinerea viitoare pleci la Bucureşti, să mai dai cu băţu‘ la Comisia de Acreditare? Că mai sunt facultăţi care vor noi acreditări… Şi pentru o semnătură, în comisia-aia, nu strică să mai iei o mie cin‘ sute…

– Vezi, mai bine, că tu ai să-mi dai cinci sute de euroi de la basarabeanu‘-ăla, cu lucrarea de doctorat la Vieru, că al‘ fel ţi-l pic la susţinerea lucrării! Şi mai ai două restanţe: câte trei sute de la fufele-alea cu licenţa! strigă ofensat Mircea Dicu.

– Aurele, mergi la blaint-ul meu? zise preocupat de joc Valerian, ca şi când cearta celor doi era un fleac.

– La ce să mai merg! se răţoi acesta, nu mai merg deloc, gata, mi-ajunge! mai spuse el şi aruncă pe masă cărţile.

– Ai mă, Aurele, nu te-nfierbânta aşa, spuse gazda, vrând să pară împăciuitoare.

– Dom‘le, am spus: GA-TA!… Mai avea puţin şi cred că mă scotea dator-vândut!

– O fi zis şi el la supărare, nu ştii cum e omu‘, la nervi, zice muuulte…

– Să ia lecitină, dacă n-are ţinere de minte!… N-am nicio restanţă la el! Iar pe basarabeanu‘-ăla poa‘ să-l pice, pentru că a făcut cerere că se transferă la Piteşti, că cică ăia au tarifu‘ mai mic, nu ca la noi, unde-l stabileşte domu‘ Conu – nimeni altu‘ decât naşu‘ meu şi şefu‘ nostru de catedră.

*

Dar supărarea finului pe naş n-a ţinut decât o săptămână şi nici aceea încheiată. Se apropiau examenele şi fiecare avea nevoie de celălalt, căci făceau parte din aceeaşi comisie. De, aşa sunt neamurile: se mai şi ceartă, dar la nevoie se ajută. Mai ales când e vorba de examene, naşul şi finul uită de supărare.

Acum, erau în meritata vacanţă de vară. Se aflau în Taiwan. Universitatea lor încheiase un parteneriat cu o cunoscută universitate din Taipei. Rectorul de acolo, îi invitase pe cei trei universitari români pentru un schimb de experienţă, pe o perioadă de trei săptămâni. Singura care-i însoţise la aeroport fusese Fănica. L-a atenţionat de mai multe ori pe Valerian să nu uite să-i ia de pe-acolo un colier de perle veritabile. Dar să caute numai la magazinele guvernului. Să nu meargă în altă parte, că i-a zis ei Carmen Ţibanu, când a fost vara trecută, că peste tot sunt numai ştifturi. Alea veritabile, numai în magazinele-alea o să le găsească. Să-l ia deoparte pe rector şi să-l roage să-i dea adresa.

Într-o seară, gazda i-a invitat la un restaurant „simandicos”,

cum au cerut musafirii. La masă, Valerian Dospitu şi Aurel Buricu au declarat că sunt conservatori, aşa că au preferat câte ceva din bucătăria românească: unul fasole cu ciolan afumat, celălalt costiţă cu varză călită şi nelipsita mămăligă. Ca să nu se supere gazda, la desert au comandat acadele din penis de crocodil, iar când au gustat, s-au minunat că au gust de antricot de porc, în sânge.

Numai Mircea Dicu a vrut să fie mai firoscos. Din meniu, văzuse că „specialitatea casei”, la acel restaurant taiwan-ez, este creierul de maimuţă, consumat când aceasta e încă vie. A vrut să filmeze toate preparativele, dar nu l-au lăsat. Aşa că s-a mulţumit să privească foarte atent cum, după ce   şi-a ales maimuţa, aceasta a fost adusă în faţa sa şi după ce   i-a fost administrat un tranchilizant, ospătarul i-a prins capul în nişte chingi. Apoi, o picoliţă a adus un aparat de ras şi a tuns blana de pe cap, să se vadă ţeasta.

Nu se mai sătura privind, cu ochii cât cepele, întregul spectacol. După ce a fost decupat capacul, ca la pepene, gazda i-a spus că ei servesc creierul flambat. Atât de mult i-a plăcut, că după fiecare dumicat se lingea pe buze. A mai cerut o porţie, însă de data asta a rugat ca el să facă toate operaţiunile pregătitoare, lăudându-se cum la ţară, la socrii, el era cel care tăia porcul, îl pârlea şi apoi îl tranşa.

Privindu-l cum plescăie de plăcere, Valerian Dospitu nu scăpă prilejul de a-l lua peste picior:

– Coane, dacă tot îţi place aşa mult, până plecăm, eu zic să luăm masa numai aici, în fiecare seară.

– Da, dom‘le, nu e rea ideea, mai ales că e moca, zise el, fără a lua în seamă ironia fină.

– Naşule, îl avertiză Aurel Buricu, oricât creier ai mânca, nu-ţi mai refaci neuronii!

– Te oftici că-s mai deştept ca tine şi am mai multe cărţi publicate?!

– Dacă nu era Manolo, să-i faci spălături dorsale, rămâneai un anonim la Huniunea Scremătorilor!

– Aaa, asta e? Te roade că-s favoritu‘ lu‘ Manolo? Ştii doar că ţine pe lângă el  doar oameni inteligenţi… Ai, mai bine, recunoaşte că-s mai bun cu două clase!

– Cu alea de liceu făcut la seral, poate…

– Creieru‘ meu a dat mai multe cărţi!

– Pe dracu‘!… Ouăle mele au mai multe striaţii câte circumvoluţiuni are creierul dumitale!