REPORTERII

Const. MIU

 

Ţi-ar grădina să-ţi fie!… Nu mai am nicio clipă de intimitate!

– Ce-ţi veni, dragă? Ce-ai cu grădina? Ce ţi-a mai căşunat?

 

Florin Ionescu îşi aminti că iubita lui îi ceruse insistent să amenajeze curtea pensiunii: în spate, pe cei două sute de metri pătraţi a amenajat un solar ca la carte, unde a cultivat tot soiul de ierburi, cum spunea el la verdeţurile pentru ciorbe – pătrunjel, mărar, leuştean, ba chiar şi rozmarin şi busuioc –, apoi roşii, castraveţi, ardei, vinete şi gogoşari. De acestea se îngrija ecologista, cum îi plăcea să-i spună cu mândrie lui Carmen Ţibanu, care într-adevăr se interesa îndeaproape şi urmărea atent zilierii, lucrători la solar, cărora le supraveghea munca după reţetarul său: fără chimicale, numai cu îngrăşăminte naturale!

În faţă, pe restul de trei sute de metri – tot pătraţi –, angajase o firmă, ca să-i facă – într-o parte – o piscină, după gusturile Carminei. Femeia arătase şefului de lucrări mai multe schiţe, nu numai cu forma – nu-i plăceau formele geometrice, pentru că, spunea ea, inspiră monotonie –, ci chiar şi cu fundaţia şi poziţionarea piscinei în curte. În cealaltă parte, tot ea a comandat – şi Florin Ionescu a plătit imediat –un umbrar, care să aibă într-un colţ un hamac, unde diva avea să răsfoiască reviste italiene de modă, iar restul spaţiului să fie ocupat de o masă mare, de 24 de persoane, la care să mănânce numai ea, el şi Sorinel, fiul din a doua căsătorie. De jur împrejurul umbrarului, fuseseră plantaţi palmieri, iar spre stradă, în locul banalului grilaj din fier forjat- gard viu, adus din Grecia.

Dar moftul cu gardul viu n-a durat decât vara aceea şi până pe la începutul iernii, Când Carmen a început să mârâie că s-a săturat să stea numai în casă.

„Mă sufoc între pereţii ăştia!”

„Cum poţi spune aşa-ceva, când ai patru camere, cât toate zilele, plus sufrageria, de poţi face curse auto, mai ceva ca de formula unu! a replicat cu năduf Florin Ionescu. Ai vrut să fie la parter, să ai în faţa ochilor peisajul grădinii… Dacă ai fi stat la unul din etaje, unde cazăm turiştii, să fi zis că ai dreptate şi te sufoci în cutiile-alea de chibrituri!”

„Vreau să ies în grădină, să mă plimb, să alerg!”

„Pe frigu-ăsta, tu n-ai minte, Carmen!”

„Să faci bine şi mâine dimineaţă să-ţi chemi gealaţii şi să scoată gardu viu!”

„Şi ce vrei să pun în loc?” păru foarte interesat Florin.

„Nu pui nimic… Zideşti!”

„Ce să zidesc?”

„Închizi tot!… O să avem piscină acoperită şi cu apă caldă, iarna. Şi pentru că tot a dat frigu, să faci bine şi să încastrezi calorifere pe toţi pereţii.”

„Al ceva, mai doreşte doamna?”

„Centrală separat”… Şi acoperişul să fie glisant, ca la vară să avem soare. Vreau să mă bronzez uniform!”

„Da, ce biiine te-ai gândit!” făcuse admirativ bărbatul.

Numai că în vara următoare, iar au început mofturile. L-a pus pe bietul om să dărâme pereţii şi să pună iar gard viu. În locul palmierilor, fuseseră plantaţi smochini, curmali, mandarini şi portocali. Carmen Ţibanu se specializase în dulceţuri şi compoturi din fructele acestor copaci exotici, pregătite după un reţetar eco.

 

– Să nu-mi spui că iar vrei să te-nchizi după ziduri!…

– Ştii cum facem, Florinele, ca să nu te mai pun la cheltuieli sezoniere?

– Ia, spune, ce-ai mai visat?

– M-am gândit la Nastratin Hogea… Ştii că ăsta, ca să scape de gura vecinilor şi a prietenilor, cărora nu le plăcea spre ce punct cardinal orientase cuptorul de pâine, l-a pus pe rotile şi-l sucea după pofta ăluia ce venea în vizită şi-şi dădea cu presupusu… O să dai comandă de pereţi glisanţi: iarna îi întindem, iar vara îi facem armonică.

– Ar fi o idee…

– Şi dacă tot facem cheltuiala-asta, hai să fim nişte oameni practici şi să dotăm piscina cu pardoseală – tot glisantă.

– De ce, dragă?

– Mă gândeam să-l scoatem în lume pe Sorinel… Tot a făcut cursurile-alea de pictură, să deschidă în iarna-asta prima lui expoziţie

– Aaa, am priceput!… Va fi ceva inedit: tablourile o să le expună pe pardoseala de la piscină…

– Întocmai. Şi dacă are succes şi le vinde, o să ne recuperăm din banii investiţi.

*

Carmen Ţibanu a făcut pe dracu-n patru şi a intrat pe fir cu o redactoră de la revista Casa de lux. A invitat-o la pensiunea lui Florinel al ei şi i-a spus că poate să stea măcar o săptămână la ei, ca să se documenteze la faţa locului despre felul cum ar trebui să arate o locuinţă eminamente ecologică şi apoi să facă un reportaj trăsnet. Redactora respectivă i-a spus că dacă vrea un reportaj în serial, care să apară în mai multe numere consecutive ale revistei, o să vină cu logodnicul ei, un fotograf meseriaş. „Degeaba scriu eu reportajul şi oricât de bine documentat ar fi, dacă cititorii nu găsesc şi poze; n-or să fie dornici să vadă pensiunea!” a încercat ea să o convingă. Carmen Ţibanu nici n-a mai stat pe gânduri şi s-a-nvoit să vină şi logodnicul redactorei, dar neapărat să facă poze, multe, multe poze.

– Instantaneele să le ia în timp ce eu îşi dau explicaţii despre fiecare componentă a pensiunii, dori Carmen Ţibanu, pe când îşi invitase musafirii la masa mare din grădină.

– Aveţi perfectă dreptate, doamnă, încuviinţă fotograful. Captăm atenţia cititorilor cu fotografii în care o să fiţi number one – adică un fel de ghid turistic…

– Aici, ai nimerit-o! se gudură gazda. Eu am şi şcoala de ghizi, iar Florinel al meu are o firmă de turism.

– Da-da, se-nveseli redactora, o să fiţi ghid în propria casă, pensiune sau cum vreţi să-i spuneţi!

Stăteau la masă de mai bine de trei ore şi aşteptau cu nerăbdare să li se aducă de mâncare. Fotograful începuse să se joace cu tacâmurile, ca să-i atragă atenţia gazdei, dar ea parcă nici nu-l lua în seamă, nici măcar faptul că reportera consumase toate şerveţelele din suport, făcând tot felul de obiecte: avioane, pahare, solniţe, pe care le înşirase sub nasul celei preocupate de cum o să arate în poze.

– Avem şi noi un feed back de la bucătărie? se interesă reportera.

Carmen Ţibanu păru că abia atunci se trezeşte din visarea cu ochii deschişi. Se ridică şi se îndreptă alene spre bucătărie.

– Îmi pare rău, azi nu avem decât ostropel şi cartofi la cuptor, se scuză Carmen.

 

*

La plecare, reportera a fost atenţionată să trimită zece exemplare din numerele revistei, în care o să apară acel reportaj, că vrea să  dea şi la cunoştinţe.

Într-o seară, Florin Ionescu o găsi pe Carmen neagră de supărare.

– A dracu‘, ţoapă! ţipă ea. A stat o lună pe capu meu, cu hăndrălău-ăla şi acu văd că şi-abătut joc!

Bărbatul luă revista, pe care Carmen Ţibanu i-o întinse. În josul paginii, abia putu să citească un anunţ de trei rânduri, cu litere de-o şchioapă, despre pensiunea lor.

– De mâine, m-apuc să-nvăţ!

– Iar?… Nu te-ai săturat?

– O să dau la jurnalism! decretă ea. Iar tu – o să fii fotograf!

– Da, ce-ai de gând?

– Cât sunt eu la cursuri, tu te ocupi de revistă… Te duci la Camera de Comerţ şi la Ministeru Culturii şi iei aprobări pentru o revistă de familie… Ne facem reporteri!


Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s